Situat în avangarda mișcării optzeciste de validare a poeziei postmoderne românești din Serbia, Nicu Ciobanu, poet al stării de grație, lucid și introspect, dezbracă mantia lui Vasko Popa (cu care se înrudea în volumul de debut Păsări neînșăuate, Editura Libertatea, Panciova, 1981) și își încearcă norocul îndreptându-se, dintr-un reflex/impuls controlat, spre (re)sacralizarea ludicului, creația sa