EMINESCU IN „OGLINZILE” EMINESCOLOGIEI EUROPENE

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

FLORIAN COPCEA

Ecoul liricii şi publicisticii lui Mihai Eminescu in Europa nu
a rămas fără efect, exegeţii lui fiind unanim de acord că una
din trăsăturile dominante ale scrisului său este titanismul.
Din păcate, mitul Eminescu „mit viu, coloană vertebrală a culturii
romaneşti”[1, 5] a starnit controverse, ele incepand de la penibil şi
mergand pană la ridicol. Nu vom comenta aici teza poetului Alexandru
Grama şi nici diversiunea de proporţii din Dilema nr. 265 din
1998, dar ne vom rezuma in a riposta: Eminescu nu a fost şi nici nu
va deveni vreodată obstacol in calea europenizării culturii
romaneşti. De fapt, cum sa
dovedit, pesimismul contestatarilor de
ieri şi de astăzi, a fost infirmat, afirmaţie probată de reuşita procesului
de integrare europeană a Romaniei.
La urma urmei toate acestea nu mai au nici un fel de relevanţă,
de vreme ce „ca geniu universal, Eminescu ne apare drept artistuldemiurg
care a realizat in opera lui cea mai profundă şi mai deplină
sinteză a spiritului creator romanesc” [2, 5].
Criticul Vladimir Streinu [3, 73] este de părere că poetul işi are
locul in societatea marilor spirite, opera lui fiind actul de identitate
universală al neamului nostru. Aşadar, locul său se află in galeria
marilor spirite ale umanităţii, el fiind, intradevăr,
un geniu, singurul
incă, dat lumii de sufletul romanesc. Eminescologul Mihai Cimpoi
in Mărul de aur [4, 9], ca să justifice intrun
fel dorinţa de
europenism, a romanilor, visată şi de Eminescu, „un european la el
acasă”, enunţă această realitate relevatoare: „Paradoxul culturii
romane constă in această vrere de a fi europeni in Europa, (fiindcă
nu degeaba suntem un stat de cultură la gurile Dunării) vrere
inhibată de un complex permanent al situări – nu doar geografice,
ci şi valorice – la periferia continentului. Parcurgerea acestui Drum
spre Centrul – de la o periferie <>, <> – ar
insemna europenizarea efectivă”.
80 LUMINA LXV, Seria nouă, nr. 3/2012
Pentru reuşita comentariului estetic il cităm tot pe academicianul
Mihai Cimpoi care in lucrarea Spre un nou Eminescu [5, 56],
consemna:
,,In jurul lui Eminescu sa
produs in chip artificial nebuloase
ale neinţelegerii, părtinirilor şi prejudecăţilor conjuncturale,
tăgadei de ordin valoric, incăpăţanării de a absolutiza o pare a intregului
(…) O asemenea imagine cu adevărat astrală na
fost
eclipsată de incă neincheiata odisee a postumiadei, care a intreţinut
teama de a nu schimonosi masca platoniciană şi apolinică a poetului
cu vreo făramitură de <>, mentalitate de durată care a
făcut imposibilă identificarea Adevăratului Eminescu cu Întregul
Eminescu. (…). Un nou Eminescu este de neconceput fără desluşirea
intimă a unui homo eminescianus complex, ros de contradicţii şi
aporii, insetat de Absolut şi formele perfecte, dar şi copleşit de devenire
şi existenţa limitelor, a relativului, introvertit, dar şi deschis
spre lumea ce parcurge tragicul traiect <>,
neliniştit, răvăşit de Abisul ontologic”.
Astfel se justifică incursiunea noastră in exegeza eminesciană, al
cărei scop declarat este acela de a integra creaţiile poetului in „orizontul
de aşteptare” al culturii europene, respectiv al literaturii
moderne universale.
Demersul operat de Rosa Del Conte in universul demiurgului
reprezintă, fără discuţie, unul dintre cele mai solide comentarii ale
poeziei eminesciene care sa
scris vreodată. „Cartea acesteia – Eminescu
sau despre absolut –, deschide – este de părere Mircea Eliade
– atatea noi perspective in interpretarea lui Eminescu, incat se cere
recitită şi meditată pe indelete. Geniul lui Eminescu ni se revelează
incă şi mai excepţional decat il cunoşteam pană acum”.
Neindoios, demersul critic (poli)tematist al Rosei Del Conte
rămane constant şi coerent. Pentru ea Eminescu este „demn să stea
alături de cei mai semnificativi reprezentanţi ai romantismului european”.
Prin „Eminescu sau despre Absolut” aceasta a deschis, cum
a recunoscut şi Mihai Cimpoi [6, 14], o perspectivă radical innoitoare,
<>, asupra personalităţii marelui poet, a
cărui operă conţine dimensiunile europenităţii şi universalităţii,
identificabile in interiorul literaturii romane. Cum remarca şi Marian
Papahagi in Prefaţa la volumul precizat, Rosa Del Conte a dezvoltat
ideile cuprinse in studiile totdeauna echilibrate şi intemeiate
LUMINA LXV, Seria nouă, nr. 3/2012 81
consacrate lui Mihai Eminescu. Printre acestea: autohtonismul spiritual
al poetului, „humusul cultural autohton”, despre care, sau
exprimat
şi alţi eminescologi, dar, spre deosebire de aceştia, ea il
argumentează cu o bogăţie de ipoteze, indicand deschiderile sale
spre profunzime, in direcţia construcţiei unui discurs literar riguros,
unic, fascinant. De asemenea, Rosa Del Conte denunţă, in
„tradiţia romanească” şi „spiritualitatea autohtonă”, elementul
catalitic care se relevă prin sacralizarea „momentului original”. De
fapt, (ne sugera Del Conte in dialogul purtat in ianuarie 1992 cu academicianul
Mihai Cimpoi), sacrul este o latură comună la marii romantici,
intre aceştia, alături de Eminescu, aşezandul
şi pe
Leopardi. „Toţi sunt spirite religioase”, declara exegeta, pierderea
Sacrului fiind acelaşi lucru „cu moartea poeziei şi cu degradarea
civilizaţiei umane”. Eminescu sau despre Absolut se inscrie, in acest
context, ca unul dintre cele mai inspirate demersuri „cu nenumărate
sclipiri de noutate”, care il diferenţiază pe „ultimul reprezentant al
romantismului european” de ceilalţi mari poeţi ai lumii, el nefiind
doar „non e un fiore raro, sbociciato quasi per miracolo da un seme,
portato per caso sui suolo di Dacia dei venti occidui”, ci şi, „un astro
sgorato dalle profondita dei cieli d’ Oriente, a testimoniaza duna
civilita
giovane e nuova, ma ridicata in un passato a antica cultura e
di severa tradizione”.
Cu alte cuvinte, in cartea in discuţie, Del Conte „semnalează cromatica
simbolică” <> a imaginilor poetului, fervoarea
<> a limbajului poetului in discuţie, semnificaţia
metaforelor strălucitorului, aurului, luminii in poezia sa (…) şi a
intuiţiei cosmice, acesteia datorandui
identificarea „timpului
Demiurg”, a cărui „sevă” işi are originea in filozofia lui Schopenhauer,
Kant şi Heidegger. De aceea, concluzionează Del Conte, Eminescu
„va rămane un Hyperion de dincolo, in singurătatea unei
orgolioase, dar reci, deosebiri”, şi in egală măsură un Demiurg in
care pare să se reflecteze, cum deloc circumspect comenta şi Mihai
Cimpoi, o poziţie metafizică ce face să ne gandim mai curand la
Plotin decat la Schopenhauer.
Cunoscătoare profundă a creaţiei eminesciene, pe care o
explorează pană in cele mai tainice, intime „meandre”, Rosa Del
Conte ajunge la convingerea, in spirit lovinescian, că poetul „este
82 LUMINA LXV, Seria nouă, nr. 3/2012
un insetat de Absolut”, care a creat o „metapoetică”, plăsmuinduşi
astfel lumea sa, „ducando
la perfecţiune, printrun
lung proces de
reelaborare şi printro
tehnică tot mai exigentă”.
Citind şi traducand mii de versuri eminesciene, din care mai
mult de jumătate din postume, Rosa Del Conte creează, la randui
o operă „densă, bogată, indrăzneaţă”. Această realitate il face pe
M. Eliade să susţină: „Pentru intaia oară opera poetică a lui Eminescu
este analizată şi interpretată in intregimea ei, adică ţinand
seama de toate variantele, fragmentele şi ciornele care au fost tipărite
in ediţia magistrală a lui Perpessicius”.
„Miracolul Eminescu” o va impresiona şi pe Svelta Paleologu –
Matta care dedică poetului nostru naţional unul dintre cele mai indrăzneţe
şi documentate studii – Eminescu şi abisul ontologic (Editura
Augusta, Timişoara, 2007), tributar, totuşi, „parţial ontologiei
heideggeriene”[7, 8], care explorează „sensibilitatea filozofică a poetului”.
Observaţia Svetlanei Paleologu – Matta pare truistică cand, inventariind
temele metafizice ale lui Eminescu, constată că acesta
„nu e numai primul care are viziunea paradisiacă in literele romaneşti”,
ci şi cel dintai care asimilează „prestigiul mitului naţional legendelor
nordice” pentru a pune in conexiune directă Fiinţa şi
Logosul.
Asemeni lui Eugen Simion, exegeta postulează că, intradevăr,
poezia omului deplin al culturii romaneşti, (C. Noica), se concentrează
in jurul miturilor care „vin şi dispar pentru a reapărea, in alte
poeme, sub infăţişări şi cu conotaţii schimbate”, fiindcă „mitul (…)
operează o reducţie, o esenţializare”: „Faptul că Eminescu recurge la
un complex mitic, ca o sinteză a lui specifică, intre Hyperion, Zburător,
Narcis, Orfeu, dovedeşte că miturile au un preţ inestimabil.
Ele sunt o vehiculare a valorii şi răman o misterioasă comunicare cu
destinul nostru etern”.
Fapt semnificativ, Svetlana Paleologu – Matta a fost atrasă de „nemărginirea
de gandire” a omului – mit: Eminescu. Cum comenta
Mihai Cimpoi in Spre un nou Eminescu demersul de descifrare a vieţii
şi a operei poetului este „odiseea căutării esenţei Fiinţei de către
om”. Fără indoială ea a reuşit, heideggerian vorbind, săl
găsească
pe poet in luminiş, adică acolo unde „gandirea este gandirea fiinLUMINA
LXV, Seria nouă, nr. 3/2012 83
ţei” iar „universul poetic dublează universul nostru, şi, prin aceasta,
el există şi intrun
sens nu există”.
Sunt constatări pline de insinuare, pe care circumstanţele nu le
pot infirma şi care oglindesc lumea hyperionică in numenul ei dolorific,
cum cu o admirabilă tenacitate reţinea I. Negoiţescu [8, 32],
in scopul, evident, al recosmicizării omului aflat in ipostaza de a fi
deopotrivă martorul şi „victima” intalnirii pămantului cu cerul „şi de
proiectare arhetipală a Eului (…) de adunare a fiinţării intregi (către
descrierea Fiinţei)” [9, 50].
Acest mod heideggerinean de gandire il poartă şi pe Marco
Cugno, in studiul Mihai Eminescu: nel laboratorio di Luceafărul [10]
in labirinturile căutării esenţei Fiinţei lui Eminescu profund marcată
atat de filosofia platoniciană cat şi de cea budistă. In viziunea
lui Mihai Cimpoi [11, 6263]
romanistul şi romanistul italian Marco
Cugno „ia in consideraţie substanţa filosofică din viziunea eminesciană
asupra lumii extrasă şi din gandirea filosofico – religioasă indiană,
precum demonstrează referinţele poetului insuşi, in mod
succesiv părăsite şi negăsinduşi
loc in textul definitiv”. Iată un pasagiu
revelator in sensul ideii enunţate de exegetul italian: „Nella
prima stesura, per dare sostanza filosofica alla sua visione, il poeta
fa appello al pensiero filosofico – religioso indiano, come dimostrano
i riferimenti successivamente lasciati cadere. Non e qui il
luogo per riprendre il tema dei rapporti tra Eminescu e l ‘India, sui
quali, per altro, esiste uno nutrita bibliografia; bastera ribadire, limitandoci
ai dati testuali, quanto e gia stato osser vato, vale a dire
che se, da un lato, tali riferimenti testimoniano un interesse profondo
del poeta per l’antica cultura indiana e un’affinita con essa
presente anche in altre opere, sia poetiche che narrative, dall’ altro,
che si tratta di <>[12, 101].
Marco Cugno in cronogeneza (termen impus de Mihai Cimpoi)
Luceafărului susţine filozofia poetizată a lirismului eminescian existenţial
„grav şi adeseori oniric” in care, indubitabil, „spiritul romantic
regăseşte ritmurile marelui univers”[13, 26].
Meritul principal al lui Cugno rezidă, in viziunea criticului situat
in plină manifestare nietzscheiană de centrare lăuntrică a Fiinţei şi
descifrare, in demonstrarea preocupării de a ficţiona simbolurile
84 LUMINA LXV, Seria nouă, nr. 3/2012
Luceafărului, intruchipat de G. Călinescu drept poemul fundamental
al lui Eminescu. Exegetul italian, dand o motivaţie analitică
demonstraţiilor sale ţinute la distanţă de capcanele didacticismului,
„desconstruieşte”, constată Mihai Cimpoi, dand dovadă de acribie filologică
şi de o documentare la sange, substraturile mitosului şi ale
cosmosului Demiurgului. Excelent cunoscător al arhitecturii poeticii
eminesciene, el valorifică textele şi intertextele din manuscrise şi
ciorne care, intrun
fel sau altul, au condus, intradevăr,
la inălţare
piramidală şi conexitate semantică. El incepe incursiunea anatomică
a „capodoperei coronare a creaţiei eminesciene”[14, 60] – Luceafărul,
„poesie originali di ispirazione folclorica” (aprecierea,
tradusă de M. Cungo, aparţinand lui Perpessicius), plecand de la
Fata în grădina de aur şi Miron şi frumoasa fără corp, pană la Dacă
iubeşti fără să speri, Şi oare tot naţi
înţeles, Să fie saran
asfinţit,
Un farmec trist şi neînţeles, acestea şi multe altele cu „apartenenţă
la avantextul din Luceafărul.„Totodată el readuce in actualitate evaluările
formulate despre Luceafăr de Tudor Vianu (in Poesia lui Eminescu,
Cartea Romanească, Bucureşti, 1930), I. Negoiţescu (Poezia
lui Eminescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968), Petru Creţia
(Notă asupra ediţiei 1883 a volumului Poesii), G. Ibrăileanu („Postumele”
lui Eminescu, 1908). O analiză echilibrată a elementelor care
au evidenţiat dialogul demiurgului cu muritorul au mai produs,
printre mulţi alţii, G. Călinescu, T. Maiorescu, Caracostea, Perpessicius,
Edgar Papu, Zoe Dumitrescu – Buşulenga, ei aşezand in
primplanul
revelaţiilor dictate de lectura Luceafărului, valorile stilistice
şi profunzimile abisale ale poetului.
Marco Cungo concluzionează : „La sequenza che pone maggieri
problemi sul piano testuale e, come abbiamo visto, il cosiddetto discorso
del Demiurgo, che ha dato luogo a tradizioni editoriali contrapposte
o, talora, ibride. Per il finale si pongono problemi
apparentemente di altra natura, ma, a ben quardare, sia gli uni che
gli altri riguardano la tanto problematica << volonta ultima>> del
poeta, anche se i secondi non si traducono poi, in relazione al testo
definitivo, in edizioni contrapposte”. Admirand la superlativ discursul
exegetic al lui Marco Cugno, exponentul noilor deschideri critice
in literatura romană, bazate pe afirmarea principiului estetic şi a unui
sistem axiologic recuperator, Mihai Cimpoi reţine : „Urmărind
LUMINA LXV, Seria nouă, nr. 3/2012 85
modificările modelului ritmic şi a schemei metrice, „poliritmicitatea”,
„matricea ritmică”, exegetul face o observaţie penetrantă despre
alternanţa ritmică ; ea demonstrand „muzicalitatea” specifică
eminesciană şi ritmul „ondulatoriu” teoretizat de Blaga”.
M. Cugno explică astfel „alternanza ritmica una sua germinale
spiegazione” :„Ne Lo spazio mioritico di L. Blaga leggiamo” :<>”.
După astfel de puneri in temă asupra spiritului eminescian să
semnalăm şi poziţia fastidioasă a lui Alain Guillermou, ilustrată fără
excese psihanalitice de monografia Geneza interioară a poeziilor lui
Eminescu (Editura Junimea, Iaşi, 1977). Descoperim in această lucrare
de proporţii tendinţa de exorcizare a miracolului Eminescu.
Idealul său metodologic se deosebeşte de al altor susţinători ai
exigenţelor moderne ale criticii elitaristeuropene
şi denunţă cu entuziasm
cognitiv avatarurile unui fenomen generat nu de influenţe
din afară, ci de chiar combustia lui interioară. Ceea ce se observă
predominant in acest masiv studiu, cum remarcă şi Gh. Bulgăr in
Prefaţa făcută, este originalitatea configurării ideatice a poemelor
„mereu şlefuite, condesate şi innobilate pană la treapta cea mai
inaltă a expresivităţii”. Fiecare dintre poeziile „decodificate”
beneficiază de o monografie lirică care ne oferă imaginea atot cu prinzătoare
„a laboratorului eminescian, a forţei geniului creator”.
Exprimanduşi
punctul de vedere asupra precarităţii criticii dogmatice,
biografiste, care a minimalizat incidenţele, reminiscenţele
şi „sursele” unora dintre versurile eminesciene, Alain Guillermou
respinge orice practică de ecuaţionare şi transgresare şi a formelor
expresive către un autarhism metodologic inactiv, şi, fapt cu totul remarcabil,
accentuează concluzia că ,,influenţa lui Eminescu asupra
lui Eminescu” vine tot din Eminescu. E de admirat poziţia lui A.
Guillermou atunci cand pune sub semnul intrebării, in spirit shakesperian,
alunecările in teritorii confuze, erorile unor critici comise
in legătură cu arhetipurile eminesciene consacrate, excepţie
făcand, desigur, alături de mulţi alţii, Perpessicius : „Se vor putea
delimita mai sigur influenţele suferite de Eminescu dacă se va şti
86 LUMINA LXV, Seria nouă, nr. 3/2012
cum, sigur in faţa schiţelor sale, a căutat să imbogăţească şi să transforme,
uneori adanc, primele forme ale fiecărei opere. Poate atunci
se va vedea că elementele din afară – imposibil de neglijat, o
recunoaştem fără ezitare – contează mai puţin decat procesul de
elaborare care lea
metamorfozat”.
In această direcţie sa
pronunţat tranşant Rosa Del Conte [15, 21]
:„Unele studii apărute după Eminescu al meu (Eminescu o del´ Assoluto
– n.n.) sunt extraordinare pentru erudiţia variată şi complexă,
dar pe parcursul lecturii se dovedesc a fi reci plictisitoare”.
Alain Guillermou, mizand pe jocul viziunii şi limbajului, se declară
impotriva metodei de a demistifica vechile referinţe despre
opera eminesciană. Pentru al
descoperi pe Eminescu trebuie să
apelezi la interpretări şi discursuri moderne, capabile săl
refacă in
integralitatea sa pe poet. Nu este dificil să ne explicăm de ce exegetul
a subliniat mereu, in lucrarea citată, „originalitatea, adancimea,
fineţea ideilor şi mijloacelor artistice ale marelui poet”. Faptul sigur
este că A. Guillermou interpretează, limitanduse
doar la poeziile
tipărite de Eminescu in timpul vieţii, cu mijloacele filosofiei
existenţialiste, făcand din recrearea universului poetic propriu acestuia
o proiecţie (ontologică şi organică) a Demirgului, fără a se lăsa
complexat de opinia lui Călinescu : „In fond Eminescu este inanalizabil”.
Iată ce mărturiseşte in Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu
: „De fapt, cercetarea noastră, aşa cum am conceputo,
nu se
putea nicidecum sprijini pe o bibliografie exterioară textelor eminesciene.
Cand vrem să urmărim pas cu pas geneza unei opere, trebuie
să avem, dacă putem spune aşa, ochii mereu deschişi”.
Studiul profesorului francez A. Guillermou are particularitatea
că nu ignoră subtilităţile textuale ale poeziilor şi işi axează discursul
critic mai intai de deconstrucţie apoi pe construcţie, valorizand
in felul acesta semnificaţiile miturilor poetice, bine stabilite şi de
Eugen Simion [16, 2526].
Criticul, exersat cu subtilităţile schopenhauriene ale criticii de
direcţie, afirmă că Eminescu „a căutat mereu să atingă universalul,
dotand opera sa cu o rezonanţă foarte general umană (…) Eminescu
avea un temperament de poet epic şi de poet dramatic.(…) Eminescu
este nu tributar, ci solidar cu tot pesimismul european al sec. al XIXlea”.
LUMINA LXV, Seria nouă, nr. 3/2012 87
Direcţionand investigaţia critică spre contraforţii retoricii, balansanad
intre turnura aulică şi tenta colocvială, A. Guillermou,
utilizand noi unghiuri interpretative, noi perspective analitice,
decodifică universul in semicerc al celui care, pentru Rosa Del
Conte, este „un astru ivit din profunzimile cerurilor Orientului”,
recreind, astfel, fenomenologia evoluţiei literaturii romane şi integrarea
ei in cea europeană.
De fapt, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu reconstituie
cu vigoare dimensiunea poeziei, celui devenit, se pronunţă Mihai
Cimpoi, rostitor esenţial de fiinţă. In concepţia lui A. Guillermou
opera lui Mihai Eminescu, atat „aceea pe care a publicato
şi, mai
mult incă, aceea pe care contemporanii săi nau
cunoscuto,
ne
apare in unitatea sa organică”. In concluzie, lucrarea lui Guillermou
impune un Eminescu continuu interesat de alchimia po(i)etică şi
de mecanismul „fiziologic” al conceptelor tematice şi a subtilităţilor
de limbaj, suficiente pentru al
impune conştiinţei critice europene.
In jurul acestei idei, Zricha Vaswani concepe un studiu amplu,
dedicat, in exclusivitate, conexiunilor dintre gandirea eminesciană
şi filozofiile Indiei. Cercetătoarea, in lucrarea sa bilingvă romanoengleză
: Eminescu şi gândirea indiană/Effect of indian thought on
Mihai Eminescu, apărută la Editura Bibliotheca din Targovişte, identifică
cateva din căile certe de pătrundere a conceptelor filosofice
vedice şi budiste in logosul eminescian. Z. Vaswani, plecand de la
premisa că indianismul eminescian este o rara avis in cultura europeană,
demonstrază unele asemănări adanci, de substanţă, la nivelul
constructuralităţii, contatare făcută de academicianul Mihai
Cimpoi intro
cronică apărută in Literatura şi arta nr. 24 din iunie
2011. Tot acesta remarcă : Eminescu nu e un produs epigonic al budismului,
ci apare modelat intelectual de acesta şi de brahmanism
(modelul cosmogonic) prin intermediul lui Schopenhauer sau direct
din textele sanscrite pe care le cunoştea in original. Deviind de
la viziunea filozofilor germani şi apropierea evidentă de gandirea
esenţială indiană, Mihai Eminescu atrage „cu o forţă creativă
irezistibilă, intreaga cultură universală”.
Dacă neam
raporta şi la lucrarea Proza literară a lui Eminescu şi
gândirea indiană a profesoarei Amita Bhose, am ajunge la un numitor
comun: ambele cercetătoarea sunt de acord că unele dintre
88 LUMINA LXV, Seria nouă, nr. 3/2012
temele prozodice ale liricii lui M. Eminescu sunt de inspiraţie indiană.
Amita Bhose are, inainte de orice, vocaţia idolatrizării. Din fericire,
in cazul lui M. Eminescu, dovedeşte o consecvenţă exegetică
definitorie pentru traseul recuperator al celui mai paradigmatic
poetgazetar
al Romaniei podtbelice. Criticul in cartea Eminescu şi
limba sanscrită ilustrează magistral interesul poetului pentru cultura
lumii. A. Bhose se numără printre puţinii exegeţi care se opresc
asupra manuscrisului gramaticii sanscrite, aflat sub cota 357 II30(
IIII)
la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.
Potrivit comentariului lui A. Bhose, cele trei caiete cuprind traducerea,
neterminată, a lucrării Kritische Grammatik der SanskritaSprache
in kiirzerer Fassung de Frenz Bopp (Berlin, 1845). Textul
german se dezvoltă pe 368 pagini şi 623 paragrafe. M. Eminescu a
tradus pană la pagina 195. Centrarea discuţiei asupra acestui manuscris
semnalat şi de George Călinescu confirmă observaţia că poetul
ştie aproximativ 2500 de cuvinte din limba sanscrită, dovadă a
culturii sale vaste. Manuscrisul respectiv are, aşadar, o mare
importanţă şi ne oferă noi sugestii pentru a inţelege universul eminescian,
de unde nu se pot trece hotarele.
Punand in paralel Glossă, Odă, (în metru antic) şi Luceafărul,
(acest ultim poem exprimand „o metafizică preexistentă a spiritualităţii
noastre”), ca să ne rezumăm doar la aceste trei exemple, observăm
similarităţi buddhiste in care descoperim, decodificate,
substraturi ontologice unde fiinţa, nefiinţa şi suprafiinţa sunt asimilate
„printro
prismă gnoseologică proprie, eminesciană şi eminescianizată”.

Note
[1] Theodor Codreanu, Mitul Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi,
2004, p. 5.
[2] Mihai Drăgan, Mihai Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p. 5.
[3] Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1989, p. 73.
[4] Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 9.
[5] Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, p. 5 –6.
[6] Spre un nou Eminescu, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, p. 14
FLORIAN COPCEA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *