Debutul literar al lui Tudor Gheorghe

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

 

Românii au o bună deschidere faţă de confesiune şi, cum ar zice Noica, o bună aşezare faţă de acest gen literar

Eugen Simion

 

În sfârşit, celebrul actor, menestrel şi compozitor Tudor Gheorghe a debutat în literatură. Deşi, publicase anterior o carte impresionantă de interviuri luate de Mircea Pospai, Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului (Scrisul Românesc, 2010), abia acum putem consemna debutul său literar, cu jurnalul Vă dau un an din viaţa mea (Scrisul Românesc, 2016), „însemnări zilnice”, cum ar zice Titu Maiorescu. Cei apropiaţi cunoşteam că el scrie şi poezii ( precum regretatul Amza Pellea), dar se ignora, deşi fusese îndemnat să-şi publice versurile: „Păunescu zicea că sunt un mare poet care se ignoră. Vulpescu se angaja să-mi redacteze o carte de versuri”. Se considera fără talent: „Mă gândesc prea mult la câte un vers. Câte-odată îmi iese, câte-odată nu […] Cred că proza plină de poezie pe care o voi scrie va fi răspunsul meu la toate nedumeririle altora. Cred că abia atunci voi începe să vorbesc. Mutul muzical”.

Răspunsul său la nedumeririle altora se pare că nu întârzie să apară, aşa cum i-a „scăpat” la lansarea jurnalului. „Deja scriu la altă carte, de versuri, una pe care am tot amânat-o. Gestul de a cânta poezia română este atât de frumos încât am avut tăria să mă retrag pe mine ca poet şi să las marea poezie să vorbească prin glasul meu. În decembrie probabil o să apară acest volum, care va fi destul de agresiv. Latura mea furioasă şi nemulţumită de viaţă, în general”. Şi Tudor Gheorghe are predecesori: pe tatăl său, Ilie Tudor, poet creştin, prozator şi memorialist, dar şi pe… naşul său, Adrian Păunescu.

Preţioasa mărturisire a făcut-o Tudor Gheorghe pe 3 octombrie 2016, în foaierul Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, cu prilejul lansării cărţii sale, Vă dau un an din viaţa mea, prefaţând concertul său aniversar, naţional, Toamna simfonic – 15 ani, pe care-l va întreprinde în opt oraşe din ţară, între 30 octombrie-7 noiembrie, startul dându-l la Craiova. Au vorbit despre carte, editorul Florea Firan, scriitorul Nicolae Coande, secretarul literar al Teatrului şi, bineînţeles, autorul. „Tudor Gheorghe este un tezaur al poporului român” a spus N. Coande, care „veghează foarte atent la tezaurul limbii şi al simţirii româneşti”. În jurnal, autorul apare „profund îngrijorat de o anumită stare de degradare a societăţii româneşti”, fiind „critic necruţător al societăţii, a ceea ce vede din incursiunile sale prin ţară”. Sau cum spune fiul său, Adrian Tudor, jurnalul „este o literatură povestită, dezvăluind un trecut declanşat de un fapt prezent, prezent la rândul lui marcat de amintirile trecute”.

În prefaţa cărţii, cu un titlu subtil, Tudoriada, scriitorul academician D.R. Popescu îi prinde excelent faţetele personalităţii sale, în care cel de rapsod şi scriitor talentat sunt puse în evidenţă prin acest jurnal. În stilul său inconfundabil, D.R.Popescu (jucat până în 1990 şi pe scena Naţionalului craiovean), scrie, cu temei, că Tudor Gheorghe „cîntă ca un rapsod venit din alte timpuri, în contemporaneitatea noastră şoadă, descreţeşte inimile tinerilor, maturilor, copiilor, bătrânilor din Constanţa, până la Reşiţa, de la Dunăre la Nistru, de la Oradea la Focşani […] Pe unde umblă, umblă după adevăr”.

Întrebându-se, retoric, „dacă nu este cumva reîncarnarea unui mare rapsod-cântăreţ-artist?!” sau dacă „nu e îmbrăcat de când a venit pe lume cu lumina cântecului ?”, autorul Vânătorii regale conchide că „în istoria României lui Tudor Gheorghe, cântecul nu a luat niciodată măcar o mică pauză”. În puţine cuvinte, îl caracterizează cum nu se putea mai bine: „Olteanul de la Podari e un magician!”.  

Aşadar, magicianul de la Podari ne lasă să-i descoperim un an din viaţa sa, anul 2014 ( deşi primul fragment de jurnal ne derutează fiind datat: (1974), când avea de pregătit spectacolul „Lecţia”, pe care l-a susţinut la Paris, cu prilejul Zilei Limbii Române (31 august).

Ca orice jurnal, Vă dau un an din viaţa mea, conţine şi informaţii familiale; ne interesează însă consideraţiile autorului (personalitate marcantă a lumii culturale contemporane europene) despre viaţă, cultură, obiceiuri şi mentalităţi din diverse zone ale arealului românesc. În Basarabia, de pildă, constată, cu amărăciune, dar realist, sărăcirea populaţiei („toată lumea vindea ceva, nimeni nu cumpăra nimic”), intoxicarea basarabenilor cu ştirile zilei din Ţară „difuzate cu entuziasm gratuit şi jenant în Basarabia”, unele comentate cu umor negru : „De dimineaţă, o veste care-mi umple inima de bucurie şi-mi redă speranţa în viitorul ţării: Bianca Drăguşeanu şi Catanga întră în politică”(!?) sau „Înfăţişarea ideală, şpaga lor cu şpaga noastră egal prosperitate românească”. Corect cu sine însuşi şi în consens cu realitate, Tudor Gheorghe scrie laudativ despre marii intelectuali basarabeni: Gr. Vieru, Emil Loteanu, I. Ungureanu, Eugen Doga, M. Cimpoi, N. Dabija, Valeriu Matei, Andrei Strâmbeanu etc. („După terminarea programului, fără nicio vorbă, Doga s-a ridicat şi inspirat s-a dus la pian. A improvizat dumnezeieşte, în timp ce Vieru a psalmodiat câteva versuri. Eu nu m-am gândit nicio secundă c-aş putea întina starea ce se instalase cu muzica mea ce venea dintr-o altă lume”). Gr. Vieru i-a dăruit un radio, spunându-i: „Frate Tudor, ăsta-i un aparat rusesc. E robust. Dacă dânsul cade jos de pe masă şi e pe «Europa liberă», tot acolo rămâne”. Şi Gr. Vieru a avut dreptate. El a rămas pe «Europa liberă» până când cei de la München n-au mai tramsmis”.

Dincoace de Prut, în Ţară constată alte anomalii: aducerea Luminii sfinte de la Ierusalim cu un felinar de către un „personaj marcant”(Gh. Flutur), coborând „«emoţionat» din avion, cu un felinar în mână […] El aducea lumina sfântă spre gloria şi trăinicia partidului domniei sale şi spre fericirea milogilor credincioşi români. Între timp, lumina s-a stins, partidul şi el, milogii au rămas”. Sau „la TV, aceleaşi prostii […] Filmele sunt aceleaşi de 15 ani, se schimbă doar posturile care le difuzează”.

Îşi consemnează, şi bine face, pentru posteritate, nemulţumirile sale. A prezidat juriul Festivalului de folclor „Maria Tănase” şi, datorită exigenţei sale, „au renunţat la mine. Aşa mi se întâmplă mereu”, „la „Crizantema de aur”, la Festivalul „Zavaidoc”! Când le-a spus că „n-au ce căuta făcăturile într-un asemenea festival” a fost înlăturat din juriu. La spectacolele sale din Craiova, „dintre toţi colegii mei, numai Angel Roboboc mai vine la spectacolele mele. Tot e bine!”.

Cuvinte frumoase are pentru „primăriţa mea, Olguţa, olteancă, [care] a înţeles din prima că e bine să fie pe scena Ateneului cu orchestra şi corul Filarmonicii Oltenia şi să înmâneze premiul unui copil dintre cei mai talentaţi ai Liceului de Artă „Marin Sorescu”.

Dar, nici „afară” lucrurile nu stau întocmai civilizat. La spectacolul său de la Getafe (Spania) „se lansase ideea ca M. Duda să candideze la Preşedenţia României, iar el era într-un fel campanie electorală, venind împreună cu principesa Margareta la spectacol. Nu au trimis o floare. Cât a durat spectacolul, publicul se amuza, ofta, plângea, el stătea impasibil, ca şi cum n-ar fi înţeles nimic din ce ziceam şi ar fi fost obligat să asiste la o reprezentaţie care nu-i făcea nicio plăcere. M-am întrebat de ce-ar mai fi venit?

Suntem obişnuiţi cu entuziasmul exagerat al unor români care vizitează unele capodopere; se lasă entuziasmaţi, din ipocrizie, că unii nu înţeleg ce văd. Tudor Gheorghe scrie franc ce vede, cum e cazul capodoperei lui da Vinci: „Când am ajuns să dau ochii cu zâmbetul ciudat am rămas total dezamăgit. Am văzut-o ca pe o poză mică, înghesuită într-un cadru meschin, înconjurat de câteva lanţuri de protecţie care te ţineau la o distanţă de doi metri de nişa unde, luminată profesionist, îmi zâmbea ea Mona Lisa. I-am zâmbit şi eu scurt şi-am fugit spre ieşire”.

Interesante sunt informaţiile din jurnal despre laboratorul său de lucru în conceperea atâtor spectacole, diferite ca tematică şi gen muzical. În spital fiind, după recoltarea analizelor (la ora 5.30!), Tudor Gheorghe face o selecţie din poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu pentru viitorul său spectacol din 2016. „Am ales 25. Dacă vrea să scot o antologie cu cele mai frumoase poezii alese de Tudor Gheorghe din poezia lui, trebuie să mai găsesc vreo sută. Sonetele, în cea mai mare parte, sunt frumoase”.

Cât despre selecţia din ciclul Anotimpurile „mi-a fost foarte greu să tai poeme şi cântece minunate. A trebuit să renunţ la bijuterii muzicale şi poetice în favoarea spectacolului care nu trebuie să dureze mai mult de o oră patruzeci de minute, maximum. Cel mai greu mi-a fost să scurtez Primăvara şi Toamna. Am tăiat, de exemplu din Primăvara, «Lumină lină», care era oarecum lungă şi prea tânguitoare pentru anotimpul exuberanţei şi al renaşterii. Am schimbat ordinea. Încep cu «Note de primăvară» şi închei cu «Salcâmii». Aşa cum e gândită prima parte a spectacolului are ritm şi se deschide frumos. Din Vara am renunţat la «Noapte de vară» şi la «Mănăstire», în schimb am păstrat «Sara pe deal», deşi muzica nu-mi aparţine. Dar, dintr-un spectacol cu anotimpurile poeziei române nu putea să lipsească Dl Eminescu. Toamna s-a înjumătăţit, iar din Iarna am păstrat partea a treia şi epilogul. Cred că e bine, ştiu că vor fi nemulţumiţi care să-mi impute că n-am cântat cutare sau cutare cântec pe care ei îl iubesc, dar n-am ce face. «Nu se poate cu de toate!»”.

Profesiunea sa de credinţă este exprimată cu pregnanţă: „N-am ajuns chiar preot cum îmi urase părintele, dar nici departe nu sunt. Lăcaşurile în care slujesc, în felul meu, sunt sălile de spectacol, iar rugăciunile şi predicile mele sunt poeme rostite sau cântate, semnate cu pseudonime ilustre ca Eminescu, Arghezi, Barbu, Blaga”.

În privinţa selecţiei poeţilor şi a creaţiei acestora, Tudor Gheorghe are intuiţia şi valenţele unui critic literar autentic. Poezia lui Romulus Vulpescu e „perfectă din punct de vedere tehnic. Scoborâtor din «Cuvintele potrivite» ale lui Arghezi, cu nuanţe de I. Barbu, Vulpescu rămâne unul dintre ultimii meşteşugari de poezie. Frământă cuvintele fără să le chinuiască, le amestecă genial, neologisme şi ziceri neaoşe cu expresii rare, adeseori inventate chiar de el, şi toate se cuminţesc şi se ordonează artistic sub pana «bărbosului»”.

Cântându-i poeziile, înainte de 1989, pentru care a fost interzis o vreme, Tudor Gheorghe se arată dezamăgit de involuţia lui Mircea Dinescu: „după ce a devenit patron, a murit ca poet şi-nviat ca bucătar.Doamne, ce debut extraordinar, ce speranţă pentru poezia română era şi cum a putut să se stingă, dezamăgind prieteni, critici şi cititori”.

Vă dau un an din viaţa mea este jurnalul unui intelectual autentic preocupat şi implicat plenar în destinul României profunde în context actual, al creării unui stat mondial, în care valorile şi personalităţile sunt doar cele considerate political carrectness. Prin tot ce face, Tudor Gheorghe se dovedeşte un veritabil ambasador al culturii române.

Tudor Nedelcea

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *