FILE DE ISTORIE

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Constantin cel Mare şi neamul său traco-get

clipboard01

Din anul morţii lui Decebal, până la urcarea pe tronul Imperiului Roman a Împăratului Constantin cel Mare, trecuseră exact 200 de ani, adică trei generaţii de oameni!
Ce sunt 200 de ani pe lângă veşnicia unui neam?! Doar amintirea de către nepot a bunicului său, atunci când nepotul urma-va să aibă plete ca ale strămoşului!

Dar tot 200 de ani trecuseră şi de la moartea Evanghelistului Ioan, căruia Iisus Hristos îi încredinţase, spre îngrijire, propria-i Maică, pe Sf. Fecioară Maria cea născătoare de Dumnezeu!
<<Femeie, iată fiul tău!>> îi zisese Mântuitorul Maicii Sale, pe când se afla, în chinuri mari, pe Sf. Cruce!
Oare toate acestea să fie repede date uitării de către cei trecători pe pământ, într-o ,,fărâmă”/,,clipită” de vreme, de 200 de ani?

Noi nu credem aceasta! Memoria colectivă, a unui neam puternic, viguros, nu se disipează ca ţărâna luată de vânt şi aruncată în mare!

Tot aşa suntem convinşi că generalul şi, apoi, Împăratul roman Constantin Chlorus/Chiorul ─ tatăl viitorului ,,dezrobitor al creştinismului”, Constantin cel Mare: 306─337 d. Hr. ─ n-avea cum să uite (nici măcar o singură clipă!) că era vlah traco-get sud-dunărean, de la Niş; că acel ,,cult solar”, al lui Sol invictus, venea tocmai de la Zamolxes, iar el îi venera pe amândoi: şi acest cult, şi pe Zeul suprem al traco-geţilor nord şi sud-dunăreni!

Nu putea, de asemenea, să uite că Iisus Hristos fusese răstignit pe Sf. Cruce cu puţin mai-nainte ca Dacia să fie sub braţul puternic al lui Decebal ─ marele rege al geto-dacilor!

Iisus Hristos răstignit pe cruce
Iisus Hristos răstignit pe cruce

Iar toare acestea, ca orice părinte, de bună seamă că i le împărtăşise şi fiului său, viitorul Împ. Constantin cel Mare, care, după părerea noastră, a făcut ceea ce nimeni altcineva n-a-ndrăznit şi n-a putut să-nfăptuiască pentru toată suflarea acestui pământ: a continuat, în chip strălucit, ,,opera” Mântuitorului nostru; adică L-a reînviat pretutindeni în lume; de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Indian, fiindcă, din tot acest uriaş spaţiu, atunci, la Conciliul de la Niceea, din 325, au participt episcopi, propovăduitori ai lui Hristos, iar mai înainte, în anul 313, dăduse acel Edict de la Milano, eliberând popoarele (supuse Romei) de ,,tirania politeistă” şi dându-le libertate creştină deplină!

Icoană reprezentând Conciliul de la Niceea
Icoană reprezentând Conciliul de la Niceea

Dacă împăraţii romani de dinaintea sa prigoniseră pe ,,cei drepţi” (adică pe creştini), schingiuindu-i ori luându-le viaţa, prin vărsarea sângelui pentru credinţa lor în mântuirea sufletului, în înviere, el, Constantin cel Mare, era adeptul ADEVĂRULUI, DREPTĂŢII şi VIRTUŢII, uimindu-ne şi azi cu felul său de a gândi, dar mai ales de a se comporta faţă de popoarele pe care le stăpânea cu atâta blândeţe şi cu atâta înţelepciune!

A gândi că gol a ieşit din pântecele mamei tale şi gol te vei întoarce-n ţărâna din care ai fost făcut, denotă, într-adevăr, multă înţelepciune, pe care (dincolo de filosofii şi ideile lor/concepţiile lor ,,emanate”, la rându-le, tot dintr-un alt concept, de bine, de frumos etc.) doar la Iisus Hristos, la Alexandru Macedon şi la Constantin cel Mare am mai întâlnit-o prezentată, atât de simplu şi de clar, despre rostul existenţei noastre pe pământ!

Iată ce spunea Împ. Constantin cel Mare, în Cuvântarea sa către Adunarea Sfinţilor (la acea sărbătoare):
,,Dacă El (Iisus Hristos, n.n.) a venit spre noi ca la nişte fiinţe mărunte, tot aşa li se cuvine şi acestora să facă acte de milostenie, mai ales că este în natura oamenilor să-şi înceapă viaţa în lipsă şi în goliciune, după cum şi sfârşitul lor tot în lipsă şi în goliciune se petrece: ceea ce ─ adăuga El ─ face ca singurul lucru pentru care merită să te osteneşti, să rămână virtutea. Drept care pe ea ne-a vestit El că se cuvine să o ţinem la loc de cinste, fiindcă mântuirea sufletului depinde strâns de felul cum se ţine el de cârma celei mai nobile dinte virtuţi: exerciţiul predilect al cucerniciei, al dreptei socoteli şi al blândeţii, ca singura cale pe care putem noi înfrunta furtunile vieţii.
(Eusebiu din CezareeaScrieri, Partea a doua, Viaţa lui Constantin cel Mare, Editura Institutului Biblic de Misiune al BOR, Bucureşti, 1991 ─ Cuvântarea lui Constantin către Adunarea Sfinţilor, cap. 15, 2, p.p. 274─275)

Cu alte cuvinte, e vorba de aceeaşi doctrină ─ cea a înţelepciunii, care-ţi deschide noi căi de acces pe ,,drumurile lumii spirituale”!
Dar, pentru aceasta, e nevoie să te-nchizi în cămăruţa ta (cum spunea Iisus Hristos) şi să te rogi, cerându-i lui Dumnezeu să-ţi dea, asemenea lui Solomon, înţelepciune, iar înţelepciunea e frica de Domnul!

Pe toate acestea, Împ. Constantin cel Mare le învăţase, în primul rând, de la tatăl său, Împ. Constantin Chlorus/Chiorul, cel de neam traco-get, sud-dunărean, al cărui părinte se spune că venise din Dacia, moştenind, se vede, ,,cultul solar” (Sol invictus) al divinului Zamolxes, încât nu e nimic întâmplător că discul solar apare atât pe Arcul de Tiumf, de la Roma, al Împ. Constantin cel Mare, dar chiar şi-n zilele noastre, pe frumoşii stâlpi de lemn de stejar, ai monumentalelor porţi maramueşene, dovedind lumii că noi, neamul geto-dac, aveam acest cult solar la fel de vechi, precum indo-iranienii, mesopotamienii sau, mai ales, egiptenii, cu toţii trăgându-ne dinspre părţile Sumerului!

Soarele − sculptat pe porţi maramureşene
Soarele − sculptat pe porţi maramureşene

Surprinzător e, totuşi, faptul că chiar unii istorici de-ai noştri vin să conteste (ca, mai apoi, să se contrazică singuri!) faptul că atât Împ. Constantin Chlorus/Chiorul, cât şi fiul său, Împ. Constantin cel Mare, au aparţinut cu tot cugetul lor, cu tot sufletul lor, acelui ,,cult solar”, ca şi cum ar fi venerat Soarele doar atunci când ar fi găsit ei de cuviinţă, ci n-ar fi fost adepţi convinşi:
,,Este adevărat că pe Arcul de Triumf al lui Constantin de la Roma (unde şi azi mai sunt cele patru statui ale unor nobili daci; asta, ca să se ştie că el, Împ. Constantin, era geto-dac, vlah macedonean de origine, n.n.), terminat în 315, este reprezentat Sol invictus (Soarele neînvins), dar acesta este opera senatului păgân din capitala imperiului”.

Arcul de Triumf de la Roma
Arcul de Triumf de la Roma

,,Ca adorator al lui Sol invictus, Constantin era adeptul monoteismului solar de tendinţă filosofică şi considera că aceasta nu era incompatibilă cu credinţa creştină, deoarece Suprema Divinitate, din această religie, nu-i părea deosebită de Dumnezeul creştinilor. Constantin n-a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului şi, la fel ca tatăl său, care fusese monoteist,(adept al cultului solar al lui Zamolxes, n.n.), el considera soarele ca un mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni.
(Eusebiu din Cezareea ─ Op. cit., Studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian Popescu, p. 31)

Împăratul Constantin cel Mare a fost, aşadar (până ce-a dat Edictul de la Milano, din 313), monoteist, ca şi tatăl său, adică adeptul cultului solar zalmoxian, ceea ce dovedeşte, încă o dată, că Zamolxes (prin cultul său) a fost venerat ca zeitate solară supremă, în tot spaţiul traco-get: Geto-Dacia, Tracia, Haemus, Thessalia, Macedonia, Epir, Albania, Iliria, coastele Dalmaţiei, insula Veglia (dar şi celelalte insule pe care le ocupaseră vlahii balcanici), până în Sicilia şi Sudul Italiei!

De asemenea, putem spune, cu tărie, că noua religie, creştinismul, s-a grefat, foarte repede şi extrem de bine, viguros chiar, pe trunchiul cultului solar, întrucât e vorba, de fapt, de acelaşi monoteism, dar în două ipostaze: Soarele neînvins (Sol invictus) şi Iisus Hristos/Dumnezeu Fiul, care, împreună, simbolizează LUMINA, adică VIAŢA!

Că, într-adevăr, Împ. Constantin cel Mare era un om pios, blând, înţelept şi iubitor de Dumnezeu (aşa cum nu mai fusese niciun alt împărat roman până la el!), ne-o dovedeşte însăşi vedenia Sf. Cruci, pe cer, pe când era împreună cu legiunile sale, mărşăluind înaintea acestora, încât scena ne aminteşte perfect de vedenia luminii şi de auzirea unui glas din cer, de către Saul, mare prigonitor iudeu al creştinilor: << Saule! Saule! Pentru ce mă prigoneşti?! >>
Auzind acest glas, din cer, Saul a orbit şi l-au dus de mână, pe drumul Damascului, până-n cetate, unde, rugându-se mult, şi-a recăpătat vederea, după care şi-a schimbat şi numele (devenind Sf. Apostol Pavel) şi pornirea, devenind cel mai bun propovăduitor al lui Iisus Hristos, pentru care a şi fost decapitat, la Roma!

Tot astfel, datorită acelei vedenii a Sf. Cruci, de LUMINĂ, de deasupra Soarelui, a ajuns, Împ. Constantin cel Mare atât de credincios, iar Bunul Dumnezeu l-a învrednicit nu doar să-i bată pe vrăjmaşii săi (pe Maxenţiu, în 312, şi pe Licinius, în 324 d. Hr.), dar i-a luminat pornirea spre cele înalte şi curate, îndemnându-l să dea acel vestit Edict de la Milano (din 313), prin care, de fapt, a consfinţit religia creştină în întreg Imperiul Roman!

Iar acest lucru s-a datorat vedeniei Sf. Cruci:
,,Deci, cam pe la ceasurile amiezii (spune Eusebiu din Cezareea, n.n.), când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi, pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisirilor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: << Să biruieşti întru aceasta!>> după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste (care, cum mărşăluia cu el pe drum, venea pe urmele sale, şi de aceea asistase şi ea cu minune).
Această arătare povestea Constantin că-l descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul, Or, tot cugetând la ea, şi adâncindu-se el în gânduri, iată că s-a lăsat noaptea fără să prindă de veste.
Şi, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul.
În zori, trezindu-se, le împărtăşise şi prietenilor săi taina; după care chemase la sine meşteri în prelucraea aurului şi a nestematelor, se aşezase el însuşi în mijlocul lor şi le zugrăvise cam cum putea să arate acest semn, dându-le poruncă să-l întocmească şi ei, la rândul lor, din aur şi din pietre scumpe.
Odată, când a binevoit Dumnezeu să ne facă această bucurie, ne-a învrednicit împăratul însuşi să privim chiar cu ochii noştri însemnul.
Acesta arăta în felul următor: de vârful unei (cozi de) lance înalte şi poleite cu aur era prinsă pieziş o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, deasupra întregului însemn, era o cunună împletită din aur şi bătută cu pietre nestemate, de care se afla prins simbolul Mântuitorului: două litere de la începutul lui ─ însuşi numele lui Hristos (P-ul fiind prins în mijlocul crucii X-ului) iniţialele pe care împăratul s-a obişnuit să le poarte înscrise pe coif chiar şi mai târziu.
De bucata aceea transversală, de stinghie prinsă de lance, atârna o bucată de pânză foarte fină, de culoare purpurie, întreţesută bogat cu (fir de) aur şi acoperită cu nestemate de toate culorile, prinse des, care în lumina zilei scânteiau ─ o lucrătură de o frumuseţe nespusă ─ la privit.
Bucata aceea de pânză (care era, de fapt, adevăratul steag de luptă al legiunilor împăratului, n.n.) prinsă de stinghie avea lăţimea egală cu lungimea ei; iar partea întinsă a lancei ─ care era foarte înaltă ─ avea îndată sub biruitorul semn al crucii (chiar în susul fâşiei descrise de noi) imaginea ─ închipuită până la piept şi din aur ─ a ─ Dumnezeului nostru împărat (a Împ. Constantin cel Mare, n.n.), precum şi pe aceea a fiilor săi.
Ei bine, de acest însemn mântuitor s-a folosit împăratul necurmat în chip de semn ocrotitor împotriva a toată puterea potrivnică şi vrăjmaşă.
Şi-a trimis poruncă tuturor unităţilor sale să poarte în fruntea lor câte un însemn alcătuit după modelul acela.
(Eusebiu din Cezareea ─ Op. cit., Cartea întâi, cap. 21.1, 29, 30, 31.1,2 şi 3, p. p. 76-77)

Într-o altă variantă, cea susţinută de Lactanţiu, ni se spune că în noaptea dinaintea bătăliei ce avea s-o dea cu Maxenţius, Împ. Constantin cel Mare ar fi văzut, în vis, două litere greceşti: X şi P, adică HR, de la Hristos, şi i s-a cerut să însemne coifurile ostaşilor cu acestea, deoarece în acest fel va câştiga lupta împotriva vrăjmaşului său.
Este vorba de chrisma (primele două litere ale cuvântului Hristos) care, puse într-un cerc (ce simbolizează atât Soarele cât şi coroana împărătească) poartă numele de labarum.

snap01

Astăzi, într-adevăr (după 1700 de ani) acest labarum îl vedem pe veşmintele preoţeşti, pe care, cu siguranţă, încă din vremea aceea şi le-au aplicat preoţii Bizanţului.
În plus, oricine poate vedea şi azi, sus, pe turlele mănăstirilor domneşti, coroana Soarelui, cu 12 raze, străjuind deasupra celor două spade, simboluri ale Constantinopolului şi Romei care, în 476 d.Hr., va cădea sub Odoacru, comandantul mereenarilor germani, detronându-l pe Împ. Romulus Augustulus.
Ciudat destin al Romei: fusese întemeiată în 753 î.Hr. de Romulus şi, după o existenţă de 1229 ani, Împărăţia Romană, iată, se sfârşea tot sub un Romulus!

Dar, să revenim la cela două litere: XP (HR)!
Se crede că acel labarum a fost ,,o formă mai târzie a stindardului lui Constantin (cel Mare, n.n.)”.

În ceea ce ne priveşte, înclinăm să credem că ambele ,,vedenii” (cea a Sf. Cruci, deasupra Soarelui strălucind, în timp ce Împ. Constantin mărşăluia cu legiunile sale, cât şi cea din vis) s-au petrecut una după alta: prima, îniante de venirea nopţii, iar a doua, în timpul somnului de noapte.

Susţinem aceasta, fiindcă, altfel, chrisma nu ar fi apărut imprimată pe coifurile legiunilor romane; labarumul nu ar mai apărea şi astăzi pe veşmintele preoţeşti (ştiut fiind faptul că Împ. Constantin cel Mare era un foarte bun creştin), iar pe steagul său de luptă, făcut dintr-o lance aurită, traversată, sus, oblic, de o stinghie, n-ar fi apărut, chiar în vârful ei, Soarele, simbol al ,,cultului solar zalmoxian, dar şi al regalităţii; sub el, labarum-ul (inscripţionat cu cele două litere: HR), iar sub labarum, adevăratul steag de luptă (pe care l-au preluat popoarele, mai apoi), constând într-o pânză purpurie, de formă pătrată, o pânză foarte fină, întreţesută bogat cu fir de aur şi acoperită cu nestemate de toate culorile, prinse des, care în lumina zilei scânteiau – o lucrătură de o frumuseţe nespusă − la privit”.

În partea de sus a acestei minunate bucăţi de pânză, de culoare purpurie, erau imprimate busturile lui Constantin cel Mare şi ale fiilor săi, trei la număr, ceea ce denotă că dorinţa Împăratului a fost aceea de a domni alături de fiii săi, chiar şi după moartea sa!
Mai precis, şi-a dorit să-i rămână atât numele, înscris de-a pururi în istorie, cât şi continuarea politicii sale imperiale, cu blândeţe şi înţelepciune, de către urmaşii săi, întru aceaşi credinţă în Hristos şi-n libertatea deplină a ortodoxiei Bisericii de Răsărit!

Aşa că, n-ar trebui să mai mire pe nimeni că Sf. Cruce nu doar că i s-a arătat, în amurg, deasupra Soarelui, cât şi în noaptea ce-a urmat, în vis, fiindcă, de n-ar fi fost aşa, cu siguranţă că Împ. Constantin cel Mare nu şi-ar fi făcut acest semn al Divinităţii răstignirii lui Hristos chiar dintr-o lance, traversată, oblic, de o stinghie, ce-a devenit, mai apoi, însuşi stindardul său de luptă, semn al biruinţei asupra vrăjmaşului şi, evident, asupra morţii!

În plus, n-ar mai fi dat instrucţiunile necesare, ca, pe statuia sa de la Arcul de Triumf din Roma, el să fie reprezentat ţinând în mâna dreaptă Sf. Cruce, şi nici să i se scrie pe statuie: <<Prin semn aducător de mântuire care este adevărata dovadă a puterii (se referă, evident, la Sf. Cruce, n.n.), eu am salvat oraşul vostru de sub jugul tiranului (Maxentiu, n.n.), am eliberat Senatul şi poporul roman, redându-I veche demnitate şi strălucire>>.
(Eusebiu din Cezareea – Op. cit., Cartea întâi, cap. 40, 1, p.p.81−82)

Dar Sf. Cruce avea să fie înfăţişată nu doar pe scuturile şi coifurile legionarilor romani, ori pe stindardul de luptă sau pe Arcul de Triumf de la Roma, ci chiar pe frontispiciul palatului său din Constantinopol.
,,Acest semn (al Sf. Cruci, n.n.), Constantin a pus să fie înfăţişat într-o pictură de mari dimensiuni, pe care a aşezat-o la intrarea în curtea palatului, ca să poată fi văzută de toată lumea.
În imagine, izbăvitorul semn era înfăţişat deasupra capului său; iar fiara cea vrăjmaşă şi ucigaşă, care prin tirania celor fără de Dumnezeu se năpustise asupra Bisericii lui Dumnezeu, era înfăţişată ca un balaur prăvălit în străfundurile adâncurilor”.
(Eusebiu din Cezareea – Op. cit., Cartea a treia, cap. 3. 1, p.126)

Este extrem de interesant că acelaşi ,,balaur” apare şi în ,,Apocalipsa după Ioan”, unde ni se spune, limpede, că ,,balaurul se odihnea în nispul de pe malul mării” (e vorba de Marea Mediterană, n.n.).
Cu alte cuvinte, în vremea din urmă (cea a războiului nuclear!) aceiaşi prigonitori ai Bisericii celor drepţi, ai creştinilor – aici, însă, se referă la păgâni – îi vor prigoni din nou pe creştini, chinurile de dinaintea morţii acestora fiind infinit mai mari!

De aici, deducem, fără putinţă de tăgadă, că Împ. Constantin cel Mare citise şi recitise cu multă, multă atenţie ,,Biblia”, aşa încât suntem ferm convinşi că, la Conciliul de la Niceea, din 325 d.Hr., toţi episcopii şi diaconii din suita episcopală erau profund cunoscători ai Sf. Scripturi.
Altminteri, cum ne explicăm ,,instrucţiunile” date de Împ. Constantin cel Mare, să i se înfăţişeze, deasupra capului său, semnul Sf. Cruci, iar sub picioare, ,,prăvălit în străfundurile adâncului”, un balaur, pe care-l ţintuieşte, şi azi, în iconografia ortodoxă, Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă?!

Iată ce ni se spune, în Biblie, despre viclenia, răutatea şi puterea cea mare a ,,balaurului”, a diavolului.
,,Şi balaurul, mâniat pe femeie (pe Sf. Fecioară Maria, cea care L-a născut pe Iisus Hristos, n.n.) s-a dus să facă război cu rămăşiţele seminţiei ei (poporul iudeu, n.n.), cari păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus Hristos”.
(BibliaApocalipsa, cap. 12.7, p. 1214)

sau: ,,El (un înger pogorât din cer, n.n.) a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani”.
(BibliaApocalipsa, cap. 20.2, p. 1221)

Aşadar, vedem limpede că Împ. Constantin cel Mare era un foarte bun creştin, un cunoscător adânc al Sf. Scripturi, încât nu ne mai miră absolut deloc faptul că la Conciliul de la Niceea, din 325 (din provincia Bitinia) au participat episcopi din tot Imperiul Roman: de la Oceanul Atlantic, N. Africii şi până la Oceanul Indian, de vreme ce acolo, la Niceea, fusese invitat şi un episcop din Persia.

Surprinderea noastră avea să fie, însă, foarte mare, atunci când aveam să aflăm (de la Eusebiu din Cezareea) că la acel conciliu a participat şi un episcop ,,scit”, adică nord-dunărean; e vorba, mai precis, de un episcop get! Împreună cu suita sa, desigur!

De fapt, prin ,,sciţi”, Eudebiu din Cezareea îi numea pe geto-daci!
Se vede, însă, că, nemaiîntâlnind numele de ,,dac”, se confirmă ceea ce se spunea: şi anume că romanii (plătind bir/tribut dacilor, timp de 14 ani – singurul popor care i-a robit!) – mai precis, Senatul Roman – au hotărât să nu se mai pronunţe şi să nu se mai scrie nicăieri numele de ,,dac” ori de ,,Dacia”, fiind pentru ei o enormă ofensă!

Participarea episcopului ,,scit”/geto-dac la Conciliul de la Niceea, confirmă, aşadar, două lucruri:

  1. Noi, geto-dacii, în timpul lui Constantin cel Mare, la 325, eram deja creştinaţi şi aveam un episcop recunoscut de Împărăţia Romană, de la Roma până în Bizanţ, aşa încât aşa-zisa părăsire a Daciei de către Împ. Aurelian (din 271 d.Hr.) e serios pusă la îndoială, în forma în care istoricii noştri ne-au prezentat-o.
  2. Într-adevăr, ,,tăcerea” romanilor, nerostind numele de ,,dac” (ci pe cel de ,,scit”, un sens peiorotiv, evident!) ori de ,,Dacia”, confirmă, fără nicio îndoială, că, da, Dacia a ţinut Roma 14 ani în jug; că dacii au fost singurii din Europa care au luat tribut de la romani:
    ,,S-au adunat acolo (la Niceea, n.n.), trimişi din toate bisericile (care cuprindeau Europa întreagă, Libia şi Asia), cei mai de seamă slujitori ai lui Dumnezeu. În una şi aceeaşi casă de rugăciune au putut încăpea şi sirieni şi cilicieni şi fenicieni şi arabi şi palestinieni (de parcă însuşi Dumnezeu ar fi făcut-o deodată mai încăpătoare), iar odată cu aceştia: egipteni, tebani, libieni şi trimişi veniţi tocmai din Mesotopamia; era de faţă şi un episcop al Persiei; nu lipsea din ceată (suita episcopului, n.n.) nici cel al sciţilor (adică al geto-dacilor, fiindcă bizantinii îi numeau ,,sciţi” pe toţi cei ce locuiau la nord de Dunăre, n.n.); Pontul, Galatia, Capodocia şi Asia, Frigia şi Pamfilia îşi aveau şi ele trimişii lor; la fel cu tracii şi cu macedonenii, cu ageenii şi epiroţii, precum şi cu celelalte neamuri, aflate încă şi mai departe; până şi foarte cunoscutul episcop de Spania făcea parte din mulţimea celor prezenţi
    (Eusebiu din Cezareea – Op. cit., Cartea a treia, cap. 7. 1, p.128)
Episcop scit
Episcop scit

Aşadar, din acest fragment reprodus ni se confirmă participarea, la Conciliul de la Niceea, din 325 d.Hr., şi a unui episcop ,,scit”, adică din nordul Dunării.
Avem convingerea fermă că acel episcop era, într-adevăr, de origine geto-dacă, ci nu de altă naţie.

Susţinem acest lucru, deoarece un istoric ar putea veni cu ideea că, în acea vreme (sec. IV, d.Hr.), la nord de Dunăre era episcop Wulfila, episcopul vizigoţilor.
Într-adevăr, Wulfila a fost episcopul vizigoţilor, dar acest lucru se întâmpla în anul 341, ci nu în anul 325, când Wulfila (311−383) nu avea decât 16 ani!
Ar fi fost de-a dreptul imposibil ca Wulfila să fie episcop la o asemenea vârstă!

Astfel, concluzia e cât se poate de clară: cum sciţii/tătarii n-aveau, pe-atunci, niciun fel de religie, e logic că nu aveau o organizare bisericească, şi cu atât mai puţin un episcop!
Şi-atunci, fireşte, că prin ,,sciţi” – cum îi numeşte Eusebiu din Cezareea – trebuie să înţelegem că e vorba de geto-dacii nord-dunăreni, care, iată, la anul 325, aveau o organizare eparhicească şi chiar un episcop recunoscut de Roma (şi, implicit, de Imperiul Roman!), ci nu era vorba de niciun ,,vid” de putere, ori vid demografic, chiar dacă Împ. Aurelian părăsise Dacia doar cu 54 de ani înainte de întrunirea Conciliului de la Niceea, din 325.
De ar fi fost ,,vid”, cu siguranţă că nu s-ar mai fi amintit nimic de episcopul ,,scit”.

De vreme ce Dacia avea (şi încă de la anul 140 d.Hr., din timpul Împ. Antoninus Pius), la Pretorium (com. Racoviţa, jud. Vâlcea, de azi) un guvernator/procurator, Aquila Fidus, creştin convins – lucru confirmat de recenta descoperire a mormântului său, pe care e săpată o cruce impresionantă – se subînţelege că buna organizare romană, administrativă, dar şi eparhicească, rămăseseră şi erau ,,viabile” atât în vremea Împ. Decius (bătut crunt de geţi chiar în Geto-Dacia), cât şi în timpul Împ. Aurelian, care (bătut şi acesta, în 271) a fost nevoit să părăsească Dacia, după cum bine vom vedea mai spre sfârşitul lucrării de faţă.

snap02

E falsă ideea că popoarele migratoare (goţii) l-au determinat pe Împăratul Aurelian să părăsească Dacia, luându-şi cu sine, dincolo de Dunăre, nu doar armata şi administraţia, ci întreaga populaţie din Dacia!
Cine ar putea crede, azi, o asemenea ,,basnă”?!

Împăratul Aurelian
Împăratul Aurelian

Din câte ştim, la niciun popor plecat în robie (şi vezi, de exemplu, poporul evreu, plecat în robia egipteană de 430 de ani, şi în cea babiloniană, de 70 de ani!) spaţiul locuit de acel neam n-a rămas pustiu, ,,vid”.
În ciuda faptului că, din Israel, au fost duse, în robie, mulţimi, mai rămăseseră, însă, destui, care trebuia să îngrijească viile, grădinile, ogoarele, turmele; la acestea, se mai adăugau meşteşugarii, în special fierarii.

La fel s-au petrecut lucrurile şi în Dacia, şi încă la o scară foarte redusă, după părerea noastră, de vreme ce, iată, la numai 54 de ani după plecarea Împ. Aurelian, noi, geto-dacii, continuam să avem un episcop! Iar când ai un episcop, înseamnă că ai nu doar o foarte bună organizare eparhicească (la nivelul Geto-Daciei nord-dunărene), dar şi o viaţă religioasă intensă; ai o administraţie şi o armată foarte bine organizate; ai legi străvechi (lex valahorum), după care te conduci.
Cu alte cuvinte, esti un stat în toată puterea cuvântului!

Iată, deci, că, de vreme ce Împ. Constantin cel Mare (care era de origine traco-getă) ştia foarte bine că-n Geto-Dacia nord-dunăreană existau urmaşii vestitului Zamolxes, rege, profet şi zeu, adorator al ,,cultului solar”, al lui Sol invictus (Soarele neînvins), cult pe care l-au moştenit atât Împ. Constantin cel Mare – ce-l moştenise de la tatăl său, gen. şi Împ. roman Constantin − cât şi fiii săi: Constantin, Constanţiu şi Constans.

Altminteri, dacă la nordul Dunării ar fi fost ,,vid” şi, înspre părţile de azi ale Moldovei şi Basarabiei, până la Nistru (şi, mai departe, până la Bug şi la Nipru) doar sciţi/adică tătari, ci nu şi geto-daci, pe cine ar fi chemat, atunci, Împ. Constantin cel Mare la Conciliul de la Niceea?!
Pe Wulfila?! Categoric nu, căci vizigoţii l-au avut pe Wulfila, ca episcop, de-abia 16 ani mai târziu (în 341) decât Conciliul de la Niceea!
Şi-apoi, cum Wulfila, în 341, a fost primul episcop al vizigoţilor, se subînţelege că în 325 vizigoţii nici n-aveau măcar o viaţă eparhială bine organizată! E posibil să fi luat-o de la noi, de la geto-daci!

Cu alte cuvinte, vizigoţii erau cu mult în urma geto-dacilor, şi asta, din toate punctele de vedere: bisericesc, administrativ, cultural, ostăşesc, urban etc., etc.

Faptul că Împ. Constantin cel Mare l-a invitat la Niceea, la Conciliu (în 325 d.Hr.) pe episcopul ,,sciţilor”/geto-dacilor nord-dunăreni, ne face să credem că aşa-zisa părăsire a Daciei de către Împ. Aurelian n-a fost (dacă a fost!) decât pentru o foarte scurtă durată de timp (de 2−3 decenii, cel mult!), Geto-Dacia intrând, apoi, sub oblăduirea coroanei Bizanţului – Constantinopolului − odată cu mutarea Capitalei la Constantinopole.

De aici se mai deduce, desigur, că legiunile lui Constantin cel Mare (împărat între 306−337 d.Hr.) au întărit limesul dunărean în jurul anilor 306−310; în orice caz, mai înainte de anul 330, când şi-au mutat capitala imperială la Constantinopole, oraş pe care el însuşi l-a reconstruit, întărindu-l cu înalte ziduri (ce se mai văd încă şi azi!) şi cu numeroase şi măreţe monumente, fântâni de aramă, terme, apeducte, palate etc., etc.

Faptul că, la Niceea, Împ. Constantin cel Mare a ţinut să participe şi episcopul ,,scit”/geto-dac, denotă limpede că n-a fost întâmplător; că el îşi cunoştea originea sa traco-getă (era, de fel, din Niş) şi era adeptul ,,cultului solar” al slăvitului zeu Zamolxis.
De ar fi fost altfel, cu siguranţă că pe Arcul său de Triumf, de la Roma, n-ar mai fi figurat cele patru statui ale nobililor daci (daci, nu romani; să se ştie!), nici Sol invictus (Soarele neînvins, slăvit de geto-dacii lui Zamolxis), dar nici Sf. Cruce, pe care o întâlnim, spuneam, cu mult mai înainte de a o folosi Împ. Constantin cel Mare, ca simbol al biruinţei asupra lui Maxenţiu.

Deci, cu mai bine de 150 de ani mai înainte de vedenia Sf. Cruci de către Împ. Constantin, la Pretorium (Racoviţa, jud. Vâlcea de azi) apare cu adevărat Sf. Cruce (ca semn al biruinţei Mântuitorului asupra morţii!) pe mormântul guvernatorului/procuratorului Aquila Fidus!

Crucea
Crucea de pe mormântul lui Aquila Fidus

Evident că suntem tentaţi să ne-ntrebăm dacă nu cumva Împ. Constantin cel Mare ştia deja de existenţa acestei cruci în Dacia, dar şi în alte părţi ale Imperiului Roman?!
Ştia şi acceptase tacit (mai înainte de edictul de la Milano, din 313) că-n Dacia era venerată nu doar Sf. Cruce, dar şi Mântuitorul, pentru că Dacia era, într-adevăr, Patria înţelepciunii!
În orice caz, putem susţine cu tărie că viaţa eparhială din Dacia s-a închegat (sub forma unei foarte bune organizări bisericeşti) în jurul acelui an, 140, dacă nu chiar mai devreme, iar aceasta a continuat, iată, până în ziua de azi, timp de aproape 2000 de ani!
Eusebiu din Cezareea, în opera sa ,,Vita Constantini”, ne mai dă încă o informaţie preţioasă, referitoare la ,,suita” episcopilor:
,,Aşadar, din adunarea celor de acum (de la Conciliul de la Niceea, din 325, n.n.) făceau parte mai mult de două sute cincizeci de episcopi, înconjuraţi de o mulţime cu neputinţă de apreciat de prezbiteri şi de diaconi”.
(Eusebiu din Cezareea – Op. cit., Cartea a treia, cap. 8. p.128)

Din acest fragment (referitor la adunarea celor de la Niceea, din 325) deducem că acolo n-a participat numai un episcop ,,scit” (geto-dac), ci acesta a fost însoţit de prezbiteri şi diaconi, adică de membri ai clerului, aflaţi pe prima treaptă a ierarhiei preoţeşti!
Acest lucru denotă ceea ce susţineam ceva mai înainte, şi anume că, în Geto-Dacia, viaţa eparhială rămăsese la fel de stabilă şi după părăsirea Daciei de către Împ. Aurelian.

Astfel, credem că nu e ceva exclus ca viaţa bisericească din Geto-Dacia să fi fost foarte bune întocmită chiar în vremea Împ. Aurelian (prigonitor al creştinilor!), cu atât mai mult, cu cât şi acest împărat era de origine traco-getă şi, se subînţelege, adept al cultului solar zalmoxian.
De n-ar fi fost aşa, această viaţă eparhială s-ar fi stins odată cu părăsirea Daciei de către armata şi administraţia aureliană.

Se vede, însă, că-n Dacia se trecuse la creştinism încă din sec. I, mai înainte chiar de venirea romanilor şi începerea primului război dintre daci şi romani, din 101−102 d.Hr.
Acest lucru e perfect plauzibil, cu atât mai mult, cu cât majoritatea legiunilor romane aduse de Împ. Traian în Dacia, să lupte împotriva lui Decebal, erau din Peninsula Balcanică, mai ales din Epir, Macedonia şi Muntenegru, dar şi din Thessalia şi din Rodope.

Că era aşa, ne-o spune chiar piatra de mormânt a decurionului Maximus, originar din Gramini (N. Greciei), care l-a ucis pe Decebal, piatră care, astăzi, se află la Muzeul de Istorie din Cabalo.

snap03

Aşadar, părăsirea Daciei de către Împ. Aurelian, în anul 271 d.Hr., n-a însemnat ,,golirea” Daciei de întreaga populaţie (aşa cum mai susţin, şi azi, anumiţi istorici, neprieteni, fireşte!). Din contră, tocmai această Sf. Cruce a Mântuitorului i-a ţinut strâns uniţi în jurul ei, căci dăinuirea unei naţii în aceasta constă: în dăinuirea limbii şi a credinţei comune, la care, mai apoi, se afaugă străvechile datini şi obiceiuri din străbuni.

Cum la anul 325 d. Hr. viaţa bisericească era viabilă şi viguroasă (de vreme ce aveam un episcop şi subalterni eparhiali), concluzia e cât se poate de limpede: Dacia n-a fost niciodată o Ţară pustie, ci, poate, vremelnic ocupată, ca, după aceea, viaţa strămoşilor noştri geto-daci să revină din nou aşa cum fusese mai înainte de ,,furtună”, adică, să rămânem, de-a pururi, un popor puternic, credincios, care a dat Imperiului Roman străluciţi generali şi mulţi împăraţi!

Cred că cel mai bun exemplu este nu doar nepotul lui Decebal, pe nume (predestinat?!) Regalian (cel care urma să refacă vechea Dacie), dar însuşi Împ. Constantin cel Mare, care, după Zamolxes, poate fi considerat un zeu dacic la fel de mare şi de venerat!
Doar datorită lui Zamolxes şi lui Constantin cel Mare, astăzi (pretutindeni în lume) cultul solar, cultul nemuririi sufletului şi cultul Sf. Cruci sunt la fel de puternice ca în urmă cu zeci şi zeci de veacuri!

Din acest punct de vedere, nu putem să le găsim celor doi (Zamolxes şi Constantin cel Mare) sinonimi în niciuna din istoriile altor neamuri.

Însuşi monoteismul iudaic pare a fi inferior monoteismului zalmoxiano-traco-get, în sensul că acestuia din urmă i se adaugă (completându-se în chip fericit) cultul solar zalmoxian, la care aderase nu doar Împ. Constantin cel Mare, dar, mai înainte, chiar tatăl său, fostul general şi împărat Constantin Chlorus/Chiorus!

Iată ce ne spune Eusebiu din Cezareea, în acest sens, în ,,Vita Constantini”:
,,27.1. Şi a mai legiuit Constantin ca niciun creştin să nu mai poată fi rob iudeilor (deci, era conştient de superioritatea concepţiei creştine zamolxiene faţă de cea iudaică, n.n.), fiindcă nu era admisibil celor eliberaţi de Mântuitorul să robească sub jugul ucigaşilor proorocilor şi ai Domnului”.
(Eusebiu din Cezareea – Op. cit., Cartea a patra, cap. 27. 1, p.169)

Evident că acest ,,cult solar” ar fi putut să fie net superior semnului Sf. Cruci – simbol al biruinţei Mântuitorului asupra morţii; respectiv ,,cultul nemuririi sufletului”− de vreme ce el fusese moştenit chiar de tatăl său, de la strămoşii său zamolxieni, traco-geţi, nord şi sud-dunăreni, dar el, Împ. Constantin cel Mare, are extraordinarul merit al creării primului sincretism religios din istoria acestei lumi.

El este cel care a îmbinat monoteismul solar cu monoteismul divin:
,,Ca adorator al lui Sol invictus, Constantin era adeptul monoteismului solar de tendinţă filosofică şi considera că aceasta nu e incompatibilă cu credinţa creştină, deoarece Suprema Divinitas, din această religie, nu-i părea deosebită de Dumnezeul creştinilor.
Constantin n-a repudiat dintr-o dată moştenirea păgânismului şi, la fel ca tatăl său, care fusese monoteist (susţinător al cultului solar zalmoxian, n.n.), el considera soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni.
Constantin a înclinat din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea mai clară a atitudinii sale în această vreme a fost statuia sa din Forul de la Roma, care, după instrucţiunile lui, trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce.
Potrivit lui Eusebiu (Hist. eccl. X, 4, 16, cf VC.I, 40; Tricennalia, 9, 8) inscripţia dedicatorie de sub statuie spunea: <<Prin acest semn (al Sf. Cruci, n.n.) aducător de mântuire, care este adevărata dovadă a puterii, eu am salvat oraşul vostru de sub jugul tiranului (Maxenţiu, n.n.), am eliberat Senatul şi poporul roman, redându-i veche demnitate şi strălucire >>”.
(Eusebiu din Cezareea – Op. cit., Studiu introductiv de Emilian Popescu, p.31)

Că era de neam traco-get (originar din Niş), ne-o spune nu numai faptul că, la fel ca şi tatăl său, era adeptul ,,cultului solar”, dar el însuşi se considera (după opinia lui William Seston) ,,episcop al celor din afară”, afirmaţie cu care, din păcate, nu putem fi de acord, deoarece expresia, în greacă, ,,koinos episcopos” nu credem că face referire la faptul că Împ. Constantin s-ar considera episcopul celor din afara bisericii, ci mai degrabă ,,episcopul kauconilor”, asică al vlahilor macedoneni, vorbitori ai ,,limbii koine” sau ,,caone”, limbă ce-au folosit-o atât Strabon (a cărui bunică, după mamă, el însuşi spune că era macedoneană vlahă), cât şi Tucidide, care era stăpânul absolut al minelor de argint din Muntele Pangaion din Macedonia; deci, era tot macedonean din marele neam al traco-geţilor.

Oraşul Niş de la sudul Dunării
Oraşul Niş de la sudul Dunării

Ba încă, spun unii istorici antici greci, însuşi Homer – cel mai mare poet al tuturor timpurilor, urmaş, însă, al lui Orfeu, tot poet şi cântăreţ strălucit, traco-get – şi-ar fi scris, iniţial, operele, ,,Iliada” şi ,,Odiseea”, chiar în limba ,,koine”, adică limba kaukonilor macedoneni, vlahi din Peninsula Balcanică.
Aşa că, mai degrabă am putea traduce ,,koinos episcopos” prin ,,episcopul kauconilor”, adică al macedonenilor vlahi!

Cu alte cuvinte, şi mai clar, Împ. Constantin cel Mare a vrut să fie numit el însuşi ,,episcopul neamului său kauconic” (macedonean/vlah, din marele neam al traco-geţilor).

Şi, într-adevăr, pornind chiar de la această sintagmă, ,,koinos episcopos”, putem să-l considerăm pe Împ. Constantin cel Mare primul episcop al vlahilor din Peninsula Balcanică!

Insistenţa şi credinţa sa că el este, într-adevăr, primul episcop al neamului vlahilor din Peninsula Balcanică, denotă nu doar ataşamentul său faţă de neamul din care făcea parte, cât mai ales mândria că este, poate, cel mai demn urmaş al lui Zamolxes şi al vlahilor sud-dunăreni, vorbitori ai celei mai vechi şi nobile limbi din Balcani − ,,limba koine”!

Cu siguranţă că Împ. Constantin cel Mare avea cunoştinţă de faptul că limba koine era o limbă extrem de veche, respectiv limba vlahă, adică limba aromânilor macedoneni, care, la rându-i, avea să stea la baza formării limbii române, pe care noi o folosim astăzi.

Şi, cu toate acestea, ni se pare extrem de surprinzător faptul că Eusebiu de Cezareea îi numeşte pe daci ,,sciţi”, evitând (se vede foarte, foarte limpede) folosirea cuvântului ,,dac”, ori, mai simplu, dar şi mai umilitor, ,,barbari”, încât, din fragmentul ce-l vom cita, oricine poate deduce că ,,obida” Romei împotriva dacilor nu se stinsese, iată, nici măcar după aproape două secole şi jumătate, de când ,,Roma fusese pusă în jug” (în 87 d.Hr.), plătind Daciei tribut timp d e14 ani (până în 101 d.Hr.), aşa cum nu i se mai întâmplase Romei niciodată, şi cu niciun alt neam, de la Oceanul Atlantin până la Oceanul Indian!

Desigur că Împ. Constantin cel Mare – un om extrem de educat, de cult – ştia prea bine acest lucru, iar în sinea sa suntem ferm convinşi că era chiar mândru de acest lucru: că era de neam traco-get!

Cum, însă, Senatul Roman decretase interdicţia ca numele de ,,dac” să nu mai fie folosit nicăieri (ci doar acela de ,,barbar” ori de ,,scit”), vedem, cu surprindere, că, într-adevăr, chiar episcopul Cezareei, Eusebiu – cel iubit şi preţuit mult de Împ. Constantin – a evitat să-l folosească, cu toate că, (aşa cum spuneam) trecuseră două secole şi jumătate de la robia Romei de către daci.

Iată ce ne spune Eusebiu de Cezareea, în Cartea a patra, a operei sale, ,,Vita Constantini”:
,,Mai este oare nevoie să amintesc că împăratul avea să-i supună pe barbari (deci, nu zicea ,,daci”!, n.n.), silindu-i pentru prima oară să asculte de puterea romană? Că el a izbutit pentru prima oară să subjuge popoarele sciţilor şi ale sarmaţilor (care mai înainte nu ştiau ce înseamnă să slujeşti altuia), făcându-i ─ chiar împotriva voii lor ─ să recunoască pe romani drept stăpâni? Fiindcă ocârmuitorii mai vechi ai Romei (se referă la Împ. Domiţian, care a fost nevoit să plătească tribut dacilor, n.n.) ajunseseră chiar să plătească sciţilor (adică, dacilor, n.n.) un tribut, făcând astfel ─ în virtutea acestei mirii (tribut, n.n.) anuale ─ din romani un popor aflat la cheremul barbarilor”.
(Eusebiu din Cezareea – Op. cit., Cartea a patra, cap. 5.1, p.162)

Aşadar, vedem foarte bine cum numele de ,,dac”/ ,,daci” este evitat complet, marele episcop Eusebiu de Cezareea numindu-ne ba ,,sciţi”, ba ,,barbari”, iar de aici tragem concluzia că, într-adevăr, Roma (mai ales Senatul Roman) s-a simţit extrem de ofensată de acea ruşinoasă ,,mirie”!

Împ. Constantin cel Mare, însă, niciodată n-a făcut vreo referire peiorativă la adresa dacilor, nici măcar într-una din cuvântările sale, iar de aici deducem că, în sinea sa, el era, poate, chiar mândru că se trăgea dintr-un asemenea neam extrem de viteaz şi de viguros ─ neamul traco-geţilor nord şi sud-dunăreni.

Iar faptul că la Conciliul de la Niceea, din 325 d. Hr., Împăratul însuşi i-a trimis scrisoare ,,episcopului sciţilor” (geto-dacilor), denotă că ceea ce am dedus mai sus este deja o certitudine, căci sângele apă nu se face, nici în cer, nici pe pământ!
Căci sângele neamului tău e sfânt!

În confimarea acestui adevăr (total contrar opiniei lui Eusebiu din Cezareea!) o avem chiar de la Împ. Constantin cel Mare, care, în cuvântarea sa, intitulată ,,Cuvânt adresat de Constantin Adunării Sfinţilor”, are o atitudine extrem de surprinzătoare, în ceea ce priveşte ,,simpatia” sa pentru poporul get din Sciţia (Geto-Dacia) şi cvasi antipatia sa faţă de Imperiul Roman.

Iată ce ne spune el despre Împ. roman Decius, iar în acest context îşi exprimă, în mod cât se poate de tranşant, opinia sa, pe care deja am enunţat-o:
,,Dar tu, Decius ─ pe tine te întreb acum ─ tu, care altădată ţi-ai bătut joc de nişte oameni drepţi (de creştini, n.n.); tu, care urai Biserica şi pedepseai pe tot cel ce-şi ducea viaţa în sfinţenie, cum o duci tu acum, după ce ţi-ai sfârşit viaţa?
Din ce amar (din cât de cumplit amar) îţi este ţesută soarta? (Soarta care s-a şi văzut în clipele premergătoare morţii tale, când ai căzut împreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia (Geto-Dacia, n.n.), făcând de râsul geţilor mult-tâmbiţata forţă a Romei)”.
(Eusebiu de Cezareea – Op. cit., Cuvânt adresat de Constantin Adunării Sfiinţilor, cap. 24.1, p.287)

Deci, Împ. Decius a murit în Dacia, în luptă cu geto-dacii deja creştinaţi, pe care, iată, împăratul roman venise să-i prigonească!!

De aici, din fragmentul citat, desprindem, într-adevăr (pentru prima dată în opera lui Eusebiu din Cezareea, care a fost nevoit, se vede, să repoducă întocmai Cuvântul adresat de Constantin Adunării Sfinţilor) atât atitudinea Împ. Constantin cel Mare faţă de neamul din care ştia, evident, că se trăgea ─ marele neam al traco-geţilor ─, cât şi atitudinea sa faţă de preceptele Mântuitorului, îndeosebi ,,Fericirile”, în care ni se spune, limpede:
<< Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni Pământul! >> , iar el, Împ. Constantin, a moştenit pământul de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Indian.

Acest lucru, se vede, a fost posibil datoită înţelepciunii, blândeţei şi toleranţei sale, mai ales faţă de cei ce credeau în semnul Sf. Cruci şi-n Mântuitorul nostru, al tuturor.

El, Împ. Constantin, ştia, cu siguranţă, cine fuseseră Zamolxis, geto-dacii şi Decebal!
Ştia, de asemenea, concepţia filosofică a lui Zamolxes despre ,,cultul nemuririi sufletului”, cult pe care îl adoptase, în mod cert, de la proorocii Isaia şi Ieremia, în timpul studiilor sale, în Egipt (însoţit fiind de tutorele şi prietenul său, matematicianul şi filosoful Pitagora), la Alexandria, Memphis, Theba, Po, Dep, Helliopolis ş.a., dar mai ales Pustiul Nubiei.

Despre Pitagora, însă, Împ. Constantin cel Mare nu vorbeşte deloc în termeni elogioşi. Din contră, chiar îl acuză de minciună! Şi are perfectă dreptate, după cum vom vedea cât de curând!

Şi, într-adevăr, cine ar putea crede că ,,Teorema lui Pitagora” i-ar aparţine acestuia, de vreme ce egiptenii o folosiseră cu mai bine de 2000 de ani mai înainte de a ajunge-n Egipt, la studii, Pitagora din Samos şi prietenul său, geto-dacul agatârş Zamolxes?!
E logic că teorema tiunghiului scalen fusese folosită, în mod cert, de egipteni, atunci când ridicaseră celebrele Piramide: Keops, Kephren şi Mikerinos.

La fel şi teoria numerelor (tabla înmulţirii)! Pitagora se lăuda că el ar fi descoperit-o, dar iarăşi nu e adevărat, fiindcă ea fusese folosită de fenicieni (mari corăbieri şi negustori), cam tot cu aproximativ 2000 de ani mai înainte de Pitagora!

Împ. Constantin cel Mare (care, repet, era un om deosebit de cult, de citit), ştia toate acestea, inclusiv anumite precepte de ordin divin şi moral, evident, pe care în mod cert Pitagora şi Zamolxes şi le însuşiseră în Alexandria (de la proorocul Isaia) şi-n Pustia Nubiei/Thampes (de la proorocul Ieremia). Aceşti mari prooroci iudei scăpaseră din robia babiloniană a lui Nebuchadnezzar (587 î.Hr.) şi se refugiaseră în Egipt.

Principiile moralei iudaice (printre care cele referitoare la tăcere, la interdicţia consumării vinului, a cărnii, a ouălor, a peştelui, la conectarea la astral, la şuvoiul energetic universal / la LUMINA PRIMORDIALĂ, adică la IAHVE, la DUMNEZEU CREATORUL), vastele cunoştinţe despre astronomie, cosmologie, astrologie, matematică, fizică, bioenergie, medicină, proorocire etc., etc., toate, dar absolut toate şi le însuşiseră, Pitagora şi Zamolxes, de la aceşti mari prooroci iudei, în special, care erau refugiaţi în Egipt! Dacă Zamolxes evenise în Paria sa (în Geto-Dacia) şi aplicase, pentru poporul său, tot ce-şi însuşise de la cei doi mari prooroci şi străluciţi profesori iudei şi egipteni înnobilându-şi neamul său, fără să se laude cu vastele sale cunoştinţe (spunând că-i aparţin; că sunt rodul inteligenţei sale), Pitagora n-a făcut lucrul acesta. Din contră, stabilindu-se din sudul Italiei, la Crotona (unde, o vreme, l-a însoţit şi Zamolxes, stând acolo până ce Pitagora a reuşit să dea crotoniţilor prima Constituţie ─ Legile după care să-şi trăiască viaţa populaţia grecească din Crotona; aceste legi le studiase, de fapt, în Insula Creta, insulă în care studiase şi Lycurg, legiuitorul Spartei), Pitagora şi-a adunat în jurul său (asemeni lui Socrate) toată floarea tinerimii şi a oamenilor mai de vază din Crotona, creând o şcoală filosofică ─ curentul pitagoreic─, cu care se lăuda pe nedrept, mai ales cu ,,Teorema lui Pitagora”(!!) şi cu teoria numerelor, dar şi cu problemele de fizică şi de astronomie, pe care şi le însuşise (împreună cu Zamolxes) de la filosoful, fizicianul şi astronomul Pherekydes, din Insula Samos.

Evident că ,,auditoriul” îl credea, fiind convins că toate acele vaste cunoştinţe izvorau din propria-i minte şi înţelepciune.
Iată, însă, că Împ. Constantin cel Mare şi-a dat seama ─ primul în istorie care şi-a dat seama! ─ (deşi trecuseră 800 de ani de când nimeni nu-l bănuise pe Pitagora de minciună!) că Pitagora ,,se-mpăuna” cu gloria ştiinţei iudaice, egiptene şi feniciene, toate aceste ,,mari taine”şi legi/precepte divine şi morale venind, de fapt, dinspre Sumer: din sudul Mesopotamiei şi dinspre părţile indo-iraniene!

El, Împ. Constantin cel Mare, a fost primul om care a avut curajul să rostească adevărul despre Pitagora.

Iată ce ne spune el despre Pitagora:
,,Însuşi Pitagora (care lăsa să se creadă că se străduieşte din răsputeri să dobândească stăpânirea-de-sine şi deprinderea tăcerii) a fost prins cu minciuna, de vreme ce –după o oarecare şedere în Egipt – le-a dat italioţilor de ştire anumite lucruri de mult vestite de prooroci (de Isaia şi de Ieremia, n.n.), ca şi cum ar fi fost de la el”.
(Eusebiu din Cezareea – Op. cit., Cuvânt adresat de Constantin Adunării Sfiinţilor, cap. 9.12, p.262)

Aşa se explică de ce crotoniţii l-au alungat din oraş pe Pitagora, acesta murind ca un om de rând, pe când prietenul său, Zamolxes, a fost zeificat de poporul său geto-dac, pentru mult binele ce i-l făcuse!

Dacă Dacia de mai târziu (a lui Burebista, Deceneu şi Decebal) îl venera nu doar pe el, pe Zamolxes (al cărui cult fusese adoptat de întreg spaţiul traco-get nord şi sud-dunărean, până-n Macedonia, Thessalia, Epir, Muntenegru şi chiar mai departe!), ca zeitate supremă, fiind adunată în jurul ideii de nemurire a sufletului şi a cultului solar (Sol invictus, venerat atât de Împ. Constantin cel Mare, cât şi de tatăl său; şi chiar de fiii săi), a rezistat ,,furiei Romei” şi atâtor migraţii năpraznice, acest lucru s-a datorat, cu siguranţă, doar lui Zamolxes.
Iar lucrul acesta suntem absolut convinşi că-l ştia prea bine Împ. Constantin cel Mare.

E interesant, totuşi, de ce în ,,cuvântările” sale nu aminteşte deloc numele lui Zamolxes, deşi, spuneam, pe Arcul de Triumf de la Roma apar statuile a patru nobili daci!
Să fie, oare, aceştia ,,întruchiparea cardinală” (a celor patru puncte cardinale – în sensul de ,,pretutindeni în Univers”) a lui Zamolxes, aşa cum apare Sol invictus, care-şi răspândeşte razele sale în toate cele patru puncte cardinale?!
Greu de răspuns! În orice caz, dorinţa lui de a se pune pe Arcul de Triumf, de la Roma, cele patru statui de daci, denotă, fără putinţă de tăgadă, că Împ. Constantin cel Mare îşi cunoştea foarte bine originea.

Că era un foarte bun cunoscător al istoriei geto-dacilor, nici nu mai încape îndoială! Altminteri, nici nu i-ar mai aminti, dar el ne spune foarte clar că ,,geţii din Sciţia (deci, geţii de la nord de Dunăre, de unde se dusese la Conciliul de la Niceea şi un episcop ,,scit”/adică get) au râs, pe câmpul de luptă, de mult trâmbiţata forţă a Romei”!

Evident că această remarcă a Împ. Constantin ne surprinde în foarte mare măsură, cu atât mai mult cu cât el, ca împărat al Imperiului Roman, lua în derâdere (exact ca şi geţii despre care ne-a vorbit) armata imperială romană, de unde deducem că, în adâncul inimii sale, el era chiar mândru că aparţine acestui viteaz neam al geţilor, care nu doar că, iată, au zdrobit ,,mult trâmbiţata forţă a Romei”, dar ţinuseră Roma în jug timp de 14 ani!

El însuşi recunoaşte, aşadar, că, din punct de vedere militar, geţii erau superiori romanilor!

Astfel, acum înţelegem prea bine de ce Împ. Constantin cel Mare însuşi a trimis scrisoare episcopului ,,scit”/get nord-dunărean, spre a participa la Conciliul de la Niceea, din 325, împreună cu o ,,ceată”/delegaţie de prezbiteri şi de diaconi.
De nu ar fi avut niciun fel de legătură (de sânge, de limbă, de tradiţii, de credinţă, de cultură etc.) cu geţii, în mod cert că Împ. Constantin cel Mare n-ar mai fi făcut nicio referire comparativă, la geţi şi la romani, şi nici nu l-ar mai fi invitat pe episcopul ,,scit”/get la acel Conciliu.

De aici, se vede clar că Geto-Dacia era, pe atunci, sub coroana Constantinopolului.

Din acest punct de vedere, se observă o deosebire de concepţie religioasă şi de o aşa-zisă ,,retrospectivă” istorică incredibilă şi de neînţeles, parcă, între Împ. Constantin cel Mare şi ,,mentorul” său bisericesc, Eusebiu de Cezareea, care-i priveşte (acesta din urmă) pe geţi cu o superioritate stupidă, iar pe Zamolxes, cu un dispreţ incorigibil, spunând despre acesta că ,,n-a depăşit cu nimic condiţia omenească”, nefiind altceva decât un om oarecare!
Un om de cea mai joasă speţă!!

A uitat, însă, episcopul Eusebiu de Cezareea ce spuseseră Herodot, Strabon, Diodor din Sicilia, Platon, chiar Socrate despre getul agatârş Zamolxes?!
Chiar să nu-i fi citit, oare, pe niciunul dintre aceşti mari istorici şi filosofi antici greci?! Mă-ndoiesc de acest lucru!… Mai degrabă pare a fi o urâtă şi de neacceptat invidie, cu atât mai mult, cu cât amândoi, Eusebiu şi Zamolxes, erau ,,feţe bisericeşti”!

Se vede, însă, că ,,interdicţia” Senatului Roman – de a nu pronunţa numele de ,,dac” şi de ,,Dacia” – se prelungise, la Eusebiu, asupra tuturor valorilor şi virtuţilor geţilor, care, prin Zamolxes, dăduseră Europei nu doar primul Senat al Dacilor (E vorba de Casa Bărbaţilor de la Sarmizegetusa), primul observator astronomic din lume, ,,cultul nemuririi sufletului” (şi acesta, cu 500 de ani mai înainte de Hristos!), cercetări în domeniul astronomiei, astrologiei sau medicinii, încât dacii ajunseseră (doar ei şi incaşii) să facă operaţii, reuşite, pe creier, iar lucrul acesta a fost confirmat de descoperirea la Tecuci a unui craniu trepanat, vindecat perfect!

Şi-atunci, ne-ntrebăm, fireşte: Cum e posibil ca, la 800 de ani de la Zamolxes şi performanţele sale extraordinare (ce-au dus, cum era normal, la zeificarea sa!), Eusebiu de Cezareea – episcop, care s-a remarcat îndeosebi prin slăvirea virtuţilor lui Constantin cel Mare – să-l prezinte pe Zamolxes ca pe un om care ,,care n-a depăşit cu nimic condiţia omenească”?!

Dar el, episcopul Eusebiu, l-a depăşit cu ceva pe Pitagora şi pe toţi admiratorii virtuţilor lui Zamolxes, cel strivit de anticii greci şi latini, în afara faptului că doar se raliase concepţiei lui Arie, ereticul?!
Aceasta este cea mai ,,tristă” performanţă a sa!!

Nu el, Eusebiu, era cel care susţinea, la început, că nici Mântuitorul nu era fiul lui Dumnezeu, ci un om oarecare, plin, e drept, de virtuţi divine?!
Dacă şi despre Însuşi Mântuitorul nostru avea o asemenea concepţie, el, arianul, ereticul, credem că înţelegem acum de ce faţă de Zamolxes avea nu doar aceeaşi ,,invidie bisericească” (ce-o avusese faţă de episcopul get, numindu-l ,,scit”), dar, iată, nu-i recunoştea lui Zamolxes niciun merit! Tocmai lui Zamolxes, care era venerat nu doar în Dacia, dar şi-n Grecia, în toată Peninsula Balcanică; chiar şi-n sudul Italiei, în Sicilia şi-n NV Asiei Mici!

Şi-atunci, să ne mai mire, oare, că acest episcop de Cezareea mustea de invidie faţă de cei din tagma sa preoţească?!

Citindu-i cu atenţie opera, ,,Vita Constantini”, precum şi prelegerile sale, vom vedea caracterul său linguşitor şi făţarnic, pe care Împ. Constantin cel Mare (un om extrem de luminat, de înţelept) l-a înţeles şi, mai spre bătrâneţe, chiar i-a apreciat ,,zelul” întru cele bisericeşti, în credinţa (ce părea, totuşi, sinceră!) faţă de Mântuitorul lumii şi faţă de înviere.

Dar, repet, acest concept al nemuririi sufletului, al învierii era ,,promovat” de Zamolxes încă cu 500 de ani înainte de naşterea lui Hristos, însă Eusebiu din Cezareea se face că nu ştie nimic de acest lucru; nici măcar o singură referire nu face la acest aspect, ci, din contră, îl acuză pe Zamolxes că fusese zeificat, deşi era ,,un om de rând”, chipurile, fără nicio calitate.
Mă întreb, în schimb, ce alte calităţi a mai avut episcopul Eusebiu din Cezareea în afară de acea dulceagă şi dizgraţioasă linguşire faţă de Împ. Constantin cel Mare?!
Cel puţin, noi nu i-am găsit nicio altă calitate!

Dar să-l ascultăm:
,,Lucru care i-a făcut până la urmă pe oameni să accepte tot soiul de jivine îngrozitoare, şerpi veninoşi şi fiare sălbatice, cărora n-au mai şovăit să li se adreseze ca unor zei. Aşa au făcut fenicienii cu Melkathor şi cu Usor, precum şi cu alţi oameni de o cu mult mai joasă spiţă, pe care, pe toţi şi i-au numit zei. Aşa şi arabii, cu Dusaris şi cu Obodos, geţii cu Zamolxes sau cilicienii cu Mopras; tebanii cu Amfiaraus, alţii cu alţii, care toţi n-au depăşit cu nimic condiţia omenească şi nu erau nimic altceva decât nişte oameni
(Eusebiu din CezareeaVita Constantini, Despre Sfântul Mormânt, cap. 13.4, p.229)

Oare-ntr-atât de mare să fi fost invidia episcopului Cezareei vremii lui Constantin cel Mare, încât să-l orbească?!

S-ar fi vrut, cumva, şi el să fie zeificat?!

De-ar fi avut măcar o mică parte din meritele lui Zamolxes, suntem absolut convinşi că ar fi fost şi el ,,ridicat la ceruri” de supuşii săi din Palestina, dar diferenţa dintre el şi Zamolxes era uriaşă, în sensul că regele, marele preot, profet şi zeu al geto-dacilor, respectiv al întregului neam traco-get, demonstrase încă din timpul vieţii sale că învierea era posibilă; că el însuşi, Zamolxes, coborâse în pământ şi revenise la viaţă după patru ani!!

De va fi ajuns în acel stadiu unic al reducerii funcţiilor vitale până în apropierea pragului morţii şi a ,,programării” revenirii la viaţă după o anumită perioadă de timp, aceasta nu avem de unde s-o ştim, şi poate nu vom şti-o niciodată!
Cert este că el, Zamolxes, a înviat din morţi, după patru ani, spre bucuria geţilor!

Se pare că, da, acest lucru este posibil, dar pentru a ajunge în acest stadiu (de trecere de la viaţă la moarte, şi apoi de renaştere din moarte), presupune o iniţiere de ordin divin!

El, Zamolxes, ajunsese însă (în mod cert) în stadiul de a prevedea viitorul (asemeni Mântuitorului şi, în zilele noastre, asemeni Sf. Părinte Arsenie Boca de la Prislop), de a vindeca orice boală, orice molimă; de a cârmui poporul geto-dac după legi cu adevărat divine, pe care el le preluase, parcă, din ,,Tablele lui Moise” sau din ,,Cartea înţeleptului Manu”!

Pe când episcopul Eusebiu nu spune nici măcar de vreo proorocire, ce ar fi făcut-o de-a lungul vieţii sale!

În schimb, ţine să-i laude pe greci, ca şi cum aceştia ar fi nişte zei pentru ,,barbarii sciţi”/geţi, uitând, însă, că tocmai cel pe care îl laudă mai abitir, pe Orfeu (primul poet al lumii şi vestit cântăreţ din liră), ar trebui să-l numească get! Nu face nici măcar o singură aluzie la originea sa traco-getă! Din contră, accentuează ideea că Orfeu ar fi fost grec:
,,Un mit al elinilor spune despre Orfeu că el izbutea să îmblânzească tot felul de fiare, potolindu-le instictele prin darul său de a cânta şi lovind cu plectrul în corzile instrumentului.
Poveste redată şi printr-un dans; fiindcă, iată, ajung oamenii să creadă că lira asta neînsufleţită ar putea domestici nişte jivine, ba chiar că ar putea clinti stejarii sub chemarea muzicii”.
(Eusebiu din Cezareea – Op. cit., Despre Sfântul Mormânt, cap. 14.1, p.234)

Dacă Eusebiu din Cezareea ar fi citit cu multă atenţie ,,Biblia” (mai precis, Vechiul Testament), ar fi aflat despre ,,virtuţile tarapeuticie ale muzicii”, atunci când se vorbeşte despre viitorul rege David, care-i cânta la harpă socrului său, regele Saul, îmblânzindu-i mânia acestuia, atunci când era cuprins de furii!

Se vede, însă, că nu era un ,,sporit” cititor, nici al Sf. Scripturi, dar nici al istoricilor antici, greci şi latini, de vreme ce face asemenea afirmaţii destul de puerile şi uneori chiar de-a dreptul naive, ca să nu le numim neadevărate, şi aici avem în vedere o referire a sa, în mod direct, la adresa strămoşilor noştri traco-geţi, pe care, îi acuză de ,,grozăvii”.

Dar la strămoşii noştri nu întâlnim sacrificarea propriilor copii, înainte de a pleca într-o luptă, ori după ce se întorceau victorioşi.
La traco-geţi, sacrificiul uman nu s-a făcut nici măcar o singură dată în vremea lui Zamolxes, findcă el repudia total o asemenea practică.
E drept, însă, după moartea sa, se obişnuia a se arunca în suliţe un tânăr chipeş şi neprihănit, care mergea (ca sol al poporului geto-dac) la Zamolxes, spre a-l ruga să le împlinească anumite cerinţe. Dar acest lucru se întâmpla doar în momente de grea cumpănă pentru poporul geto-dac!

El, Eusebiu din Cezareea, însă, susţine că nu numai tracii şi sciţii procedau la sacrificii umane, înainte de începerea unui război, dar chiar şi elinii, lucruri de-a dreptul surprinzătoare, fiindcă, urmărind curgerea anilor, începând de la Războiul Troian încoace, până la Împ. Constantin cel Mare, n-am întâlnit asemenea ,,grozăvii” în opera niciunui scriitor ori istoric antic, grec sau latin, încât suntem de-a dreptul surprinşi, chiar şocaţi, de asemenea aberante afirmaţii:
,,Atât libienii cât şi cartaginezii obişnuiau să-şi îmbuneze zeităţile cu sacrificii omeneşti.
Dumatenii din Arabia jertfeau în fiecare an câte un tânăr, pe care-l îngropau sub altar; iar din istorie (Care istorie?! n.n.) ştim că toţi elinii, înainte de a porni la război, purcedeau în comun la sacrificii omeneşti. Tot aşa cu tracii şi cu sciţii (geţii, n.n.)
(Eusebiu din CezareeaVita Constantini, Despre Sfântul Mormânt, cap. 13.7, p.231)

Noi nu ne aducem aminte, la vreun istoric antic, grec ori latin, ca, înainte de începerea războaielor dacice, strămoşii noştri geto-daci să fi recurs la sacrificii umane.
Sacrificiile umane, despre care vorbeşte Eusebiu în fragmentul de mai sus, se vede limpede că erau făcute nu de geto-daci ori de traco-geţii nord şi sud-dunăreni, din Grecia şi din toată Peninsula Balcanică, ci de libieni, de cartaginezi şi de dumatenii din Arabia, toate aceste neamuri fiind de origine cananeană!

Într-adevăr, la cananeeni, în special, se comiteau asemenea orori, fiind cazuri (relatate şi-n Vechiul Testament) când însuşi împăratul Moabului şi-a ucis propriul copil – ce a trebuit să-i urmeze la tron − stârnind, astfel, ura întregului popor şi ducând, fireşte, la alungarea acelui rege blestemat şi stăpânit, într-adevăr, de demoni:
,,Împăratul Moabului, văzuse că fusese înfrânt în luptă, a luat cu el 700 de oameni, cari scoteau sabia, să-şi croiască drum până la împăratul Edomului; dar n-a putut.
A luat atunci pe fiul său întâi născut, cari trebuia să domnească în locul lui, şi l-a adus ardere de tot pe zid.
Şi o mare mânie a cuprins pe Israel, care s-a depărtat de împăratul Moabului, şi s-a întors în ţară”.
(BibliaÎmpăraţi, Ioram, împăratul lui Israel, cap. 3.26 şi 27, p. 391)

sau:
,,Tu să nu faci aşa faţă de Domnul, Dumnezeul tău; căci ele (popoarele canaaniţilor, n.n) slujeau dumnezeilor lor, făcând toate urâciunile pe care le ura Domnul, şi ele chiar îşi ardeau în foc fiii şi fiicele lor în cinstea dumnezeilor lor
(BibliaDeuterenom, Israel să nu se ia după Cananiţi, cap. 12 (Repetarea legilor şi poruncilor), al. 31, p. 207)

Aşadar, observăm prea bine că nu elinii, tracii ori sciţii/geţii ,,purcedau în comun (adică toţi, n.n.) la sacrificii omeneşti”.
Asemenea ,,basnă” iată că era crezută, poate, în vremea Împ. Constantin cel Mare, mai ales că ea venea din partea lui Eusebiu din Cezareea – biograful împăratului!

Din cele expuse până aici, reiese limpede că Împ. Constantin cel Mare era, cu adevărat, un foarte bun creştin, de vreme ce i-a iertat ,,lăudătorului” său şi aceste ,,basne”.

Astfel, se pune şi mai bine în evidenţă puternica personalitate a celui care (prin Edictul de la Milano, din 313 d.Hr.) a dat libertate creştină tuturor supuşilor săi, iar lucrul acesta ne umple de mândrie, nu numai din acest considerent, dar cu atât mai mult cu cât ştim că luminatul şi blândul Împ. Constantin era de origine traco-getă, fiu de general şi de împărat roman, vlah, de baştină din Niş, unde i se mai păstrează şi azi (asemeni Arcului de Triumf de la Roma) Palatul Imperial, din piatră albă-gri, ce vorbeşte nu doar despre gloria Romei, cât şi despre gloria acestui vestit neam traco-get, din care Împ. Constantin a recunoscut, cu mândrie (deşi indirect), că se trage, ,,ştirbind” gloria Romei Imperiale şi punând-o, astfel, în umbra Geto-Daciei:
,,… ai căzut (e vorba de Împ. Decius, n.n.) dimpreună cu întreaga-ţi oaste pe câmpul de luptă din Sciţia (Geţia, n.n.), făcând de râsul geţilor mult-trâmbiţata forţă a Romei”.

Admirabil Împărat! Sincer, luminat, înţelept, credincios şi profund legat de neamul său traco-get, pe care l-a iubit şi l-a admirat dintotdeauna, fiind cu adevărat mândru că-i aparţine unui asemenea strălucit neam!
Acest lucru reiese şi mai limpede din prezentarea pe care Împ. Constantin i-o face Împ. Aurelian, cu prilejul morţii acestuia:
,,Până la urmă, tu însuţi, Aureliene (tu pară-de-foc a tuturor fărădelegilor) n-i făcut tu nebunia de a te năpusti de-a curmezişul Traciei?!
Şi n-ai fost tu spintecat acolo (de traco-geţii sud-dunăreni, n.n.), sub privirile tuturor, chiar în mijlocul drumului, căruia i-ai umplut şanţul cu sângele tău blestemat (adică, de prigonitor al creştinilor, n.n.)”
(Eusebiu din Cezareea – Op. cit., Cuvânt adresat de Constantin Adunării Sfiinţilor, cap. 24.3, p.287)

Aşadar, Aurelian a fost ,,para-de-foc a tuturor fărădelegilor”, după cum ne spune Împ. Constantin cel Mare, transmiţându-ne, astfel, că Împ. Aurelian a fost într-adevăr unul din cei mai înverşunaţi împăraţi romani, care au prigonit ,,pe cei drepţi”, adică pe creştinii care credeau în Domnul nostru Iisus Hristos!

Acest crud adevăr se pare că a fost, de fapt, motivul părăsirii Daciei de către Împ. Aurelian, încât suntem aproape convinşi că nu presiunea invaziei popoarelor migratoare (a goţilor) l-a determinat să părăsească Dacia (după cum susţin absolut toţi istoricii noştri, din păcate!), ci mai degrabă a fost bătut şi alungat, pur şi simplu, din Dacia, după ce venise să-i prigonească pe dacii care se creştinaseră încă din vremea primului război dintre daci şi romani, în 101−102 d.Hr.

Astfel, presupunem că pe teritoriul Daciei s-a dat o luptă crâncenă între geto-dacii creştinaţi şi legiunile Împ. Aurelian; şi acestea, fiind învinse (cu siguranţă că nu luptaseră cu toată dârzenia şi puterea, deoarece erau conştienţi că ele – legiuni de vlahi romanizaţi şi creştinaţi – duceau, de fapt, un război fratricid!!), Împ. Aurelian a părăsit în grabă Dacia, năpustindu-se cu furie şi cu obidă peste geto-dacii de dincolo de Dunăre, care, însă, i-au sfârşu viaţa, spintecându-i pântecele sub privirile tuturor (deci, inclusiv legiunile romane/vlahi romanizaţi erau, se subînţelege, creştine, fiindcă aşa deducem din sintagma ,,sub privirile tuturor”; adică sub privirile legiunilor şi ale geţilor sud-dunăreni, şi ei tot creştinaţi, de vreme ce şi asupra lor pornise prigoana Împ. Aurelian!).

Cu alte cuvinte, legiunile sale au pactizat, probabil, cu geţii sud-dunăreni (ori, poate, chiar ele, legiunile sale, l-au ucis; acelaşi lucru s-a întâmplat de câteva ori chiar în Al Doilea Război Mondial, când soldaţii, nemulţumiţi profund de un comandant prea aspru, din cauza prostiei căruia au murit mulţi ostaşi nevinovaţi, l-au ucis fără milă, răzbunându-se astfel pentru lipsa lui de omenie!), spântecându-i pântecele şi lăsându-l să moară, ca un câine, în şanţ; scăldându-se în propriu-i sânge!

Primise aceeaşi moarte, într-un fel, ca şi Cirus cel Mare, care, setos de sângele popoarelor ce le asuprea, şi-a primit o moarte groaznică: regina Tomiris, a mezilor, a umplut cu sânge un burduf uriaş, făcut din pielea unui viţel.
În burduful acela plin cu sânge l-a scufundat, de viu, regina Tomiris pe Cirus cel Mare al perşilor, fiindcă îi îmbătase feciorul, pe Spargapeithes, după care l-a omorât!

O asemenea moarte groaznică şi ruşinoasă, ca a lui Cirus, se abătuse, iată, şi asupra Împăratului Aurelian, iar acesta era, de fapt, pedeapsa lui Dumnezeu pentru mult sângele creştinilor vărsat la nord şi la sud de Dunăre!

Ei, geţii creştinaţi încă de la sfârşitul sec. I d.Hr., îi dăduseră pedeapsa ce i se cuvenea unui om rău, care ,,a umplut şanţul cu sângele său blestemat”!

Din cele relatate de Împ. Constantin cel Mare (pe scurt, evident) subînţelegem, aşadar, că Împ. Aurelian a părăsit Dacia în chip ruşinos, fiind profund umilit de geţii cei războinici şi ,,drepţi”.

Istoricii noştri, în schimb, ne spun că principala cauză a părăsirii Daciei de către Împ. Aurelian ar fi fost invazia masivă a popoarelor migratoare (a goţilor, care, se pare, luptaseră şi ei alături de geţi – fiindcă geţii îi creştinaseră şi pe aceştia; aşa se explică de ce la anul 341 d.Hr. goţii au primul episcop, pe Wulfila, care a tradus Biblia; de aici, am putea crede că înşişi geto-dacii erau, deja, în posesia Bibliei, atunci când au venit goţii!).

Acum, după cele expuse ceva mai sus, vedem că istoricii noştri nu prea au dreptate, când susţin că doar datorită popoarelor migratoare a fost posibilă părăsirea Daciei de către Împ. Aurelian!
De ar fi fost aşa, majoritatea geţilor nord-dunăreni ar fi rupt-o la fugă, îngroziţi, pornindu-se dincolo de Dunăre, odată cu Împ. Aurelian şi cu legiunile acestuia.

Iată, însă, că lucrurile n-au stat aşa! Concluzia noastră e cât se poate de clară:

  1. Împ. Aurelian afost bătut de geto-dacii nord-dunăreni, aliaţi cu goţii, şi a fost alungat ca un blestemat;
  2. A fost bătut şi de geţii sud-dunăreni, la 4 ani după părăsirea Daciei, şi apoi ucis de aceştia şi de legiunile de vlahi romanizaţi, creştinaţi (care trecuseră, iată, de partea geţilor sud-dunăreni). Credem că nici în nordul Dunării legiunile de vlahi romanizaţi şi creştinaţi nu luptaseră cu dăruire, fiind convinse că participau, de fapt, la un război fratricid!
  3. Împ. Aurelian a fost ucis de geţii sud-dunăreni, aliaţi cu legiunile de vlahi romanizaţi şi creştinaţi;
  4. În Dacia exista o viaţă economică, politică, administrativă, ostăşească, culturală şi eclesiastică foarte puternică, stabilă, care era deja creştinată de aproape 200 de ani!

De n-ar fi fost aşa, cu siguranţă că împăraţii de dinaintea lui Constantin cel Mare (Decius − 249−251 d.Hr. şi Aurelian − 270−275) i-ar fi zdrobit nemilos pe geţii nord-dunăreni, dar, după cum deja ştim, Împ. Decius a pierit, în Sciţia/Geto-Dacia, împreună cu întreaga oaste, făcând de râsul geţilor ,,mult trâmbiţata forţă a Romei”, iar Aurelian, în şanţul din marginea drumului, asemeni unui câine!

Aşadar, venise mânia lui Dumnezeu peste ei, pentru că ei au fost printre cei mai mari prigonitori ai ,,celor drepţi”, ai creştinilor!

Iar noi, cei de azi, aminte să ne-aducem, de-a pururi, că nu ne-am căciulit la porţile niciunei împărăţii şi nici în genunchi n-am stat (şi nici că vom sta!), decât dinaintea Bunului Dumnezeu!

Cât floare şi ram legăna-vor în vânt, sub cer odihnindu-se pe vârfuri de cetini; cât roua din ierburi va coborî în pământ, să scalde pe ai noştri prieteni; cât izvoarele-n şopot peste albele pietre, vor râde, lui Zamolxes, în soare, în amurg vom doini din bucium, la vetre, ,,Sara pe deal”, ce ne mângâie, ne doare!…

─ //─

George Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
Supate ─ Rm. Vâlcea
14 iulie 2016

Clipboard01

Împăratul Traian, otrăvit de un ,,brutar” traco-get

Împăratul Traian
Împăratul Traian

Cine crede că, astăzi, serviciile secrete sunt cu mult mai performante decât în urmă cu 2000 de ani, se înşeală amarnic!
Inteligenţa umană nu e rodul evolutiv al civilizaţiei ultimelor secole, nici măcar al erei informaţionale, computerelor extrem de sofisticate!
Inteligenţa umană e de la începutul lumii, de când ne-a creat Dumnezeu, înzestrându-ne cu har, cu sensibilitate, frumuseţe, dar şi cu ură, invidie, prefăcătorie ş.m.a.

Totuşi, dincolo de toate acestea, se pare că ,,religia sângelui neamului tău” pune în evidenţă latura cea mai virilă a inteligenţei unui adevărat bărbat: conştiinţa apartenenţei tale la neamul din care faci parte şi faţă de care ai cele mai mari şi mai nobile îndatoriri!

Dacă până acum se ştia că traco-getul Acornion, din Dianysopolis (Balcicul de azi, din Bulgaria), fusese cel mai de seamă reprezentat al serviciilor de inteligenţă ale acestui neam (pentru ale cărui merite fusese ,,imortalizat” pe o placă de marmură, spre veşnica şi binemeritata amintire a serviciilor făcute pentru patria sa ─ Dacia), de data aceasta, iată, că lui Acornion i se alătură, poate, cel mai strălucit reprezentant al acestei nobile arte, făcută în favoarea neamului său!

E vorba de un celebru ,,personaj superinteligent”, pe nume Callindromus, însemnând, se pare, în traco-getă, Frumoasa Cale, despre care istoricii antici greci au vorbit cu o oarecare reţinere şi mirare, în acelaşi timp, dar din care ,,respiră” foarte bine admiraţia lor faţă de acest locuitor al Moesiei Inferioare (zona Adamclisi, din Dobrogea de azi) acolo unde Roma îşi avea una dintre cele mai puternice şi mai numeroase garnizoane, numărând aproximativ 6000 de legionari!

Evident că scopul acelei legiuni era să stopeze invaziile migratoare de la nordul Dunării, şi aici avem în vedere nu doar pe geto-dacii care, iarna (fapt consemnat de însuşi Ovidiu, în ,,Iarna la geţi”) ,treceau pe podul de gheaţă al Dunării şi atacau Imperiul Roman, devastând Tracia până înspre Macedonia şi Thessalia, dar îi avem în vedere şi pe carpi, pe costoboci, pe roxolani şi chiar pe bastarni, cu toate că numărul acestora scăzuse mult, după victoria lui Rolles asupra lor, victorie care s-a soldat cu acordarea titlului de ,,prieten şi aliat al poporului roman”, distincţie venită din partea lui Crassus pentru Rolles.

Să nu uităm, însă, că toate aceste neamuri (nemaivorbind de carpi, care erau geto-daci) erau, în vremea lui Decebal, sub mâna sa, încât nu e de mirare de ce acel Callidromus ajunsese la curtea regelui dac, la Sarmizegetusa!
Până atunci, însă, acest personaj misterios, al serviciilor secrete ale lumii antice de la începutul sec. al II-lea d.Hr., fusese sclavul unui general roman, Laberius Maximus, de origine macedoneană, nimeni altul decât cel care, în anul 106 d.Hr., avea să-l ucidă pe Decebal, la Ranisstorun (Răşinari), să-i taie capul şi mâna dreaptă şi să i le ducă Împ. Traian, care le-a trimis, apoi, pe o tipsie de argint, Senatului Roman, care le-a batjocorit, scuipându-le şi aruncându-le, după aceea, la Gemonii, în fluviul Tibru!

Până atunci, însă, aveau să se mai petreacă multe fapte istorice de o duritate maximă, care au dus la ridicarea faimoaselor ,,temple triumfale”! E vorba de ,,Tropaeum Traiani” (109) şi de ,,Columna lui Traian” (113).

Columna lui Traian
Columna lui Traian

Acest centurion (devenit general), Laberius Maximus, era, de fel, traco-get macedonean din Gramini (din NV Greciei de azi), iar lucrul acesta ni-l spune însăşi piatra tombală găsită la Gramini (pe care scrie limpede că el l-a ucis pe Decebal), piatră care, în prezent, se află la muzeul de Istorie din Cabalo (Grecia).

E foarte interesant nu doar faptul că generalul roman Laberius Maximus era din neamul nostru traco-get şi că era chiar creştin, fiindcă Macedonia fusese creştinată, de Sf. Ap. Pavel, imediat după moartea lui Iisus Hristos, dar ni se spune, iată, în mod indirect, că acea numeroasă garnizoană romană din Moesia Inferior/Dobrogea/Adamclisi-ul de azi, era ,,populată” cu creştini din toată Peninsula Balcanică.

Am ţinut să insistăm asupra acestui aspect, deoarece vom vedea (pe parcursul acestei lucrări) că Împ. Traian ştia deja că-n rândurile armatei romane, pe care o conducea, se aflau şi destui creştini, pe care, într-un fel, i-a protjat, ori măcar a încercat să-i protejeze, ştiindu-i (şi pornind chiar de la acest general al său, Laberius Maximus) a fi foarte buni şi loiali luptători.

El, acest general, avea s-o prindă, mai întâi, pe sora lui Decebal, aici, în ,,pasul Câineni” şi avea s-o exileze (la propunerea Împăratului) într-una din insulele Mării Egee!

Aşadar, faptele sale de arme erau cu totul şi cu totul deosebite, inteligenţa şi curajul său dovedindu-se din plin!

Şi, cu toate acestea, iată că acel strălucit personaj Callidromus ─ Frumoasa Cale ─ s-a dovedit a fi cu mult deasupra bravului general roman, de vreme ce, într-o incursiune a dacilor şi a populaţiilor barbare (bastarni, costoboci, roxolani), conduse de Susagus, generalul lui Decebal, el, Callidromus, fost sclav al gen. roman Laberius Maximus, avea să ajungă prizonierul generalului Susagas, care, văzându-l a fi foarte bine informat cu ,,tot ce mişcă în vremea aceea”, a începutului sec. II d.Hr., în Moesia Inferior/Dobrogea, i l-a trimis lui Decebal.

Însă, după felul în care ,,s-a mişcat”, trecând de la un general roman la un general dac, ne face să credem că el se afla acolo, în Moesia, pe acel post numit, azi, ,,cârtiţă”, fiind foarte bine plasat, încât avem convingerea că acel Callidromus era geto-dac ,,pur-sânge”.
Susţinem aceasta, având în vedere evoluţia sa după aceea: după ce a ajuns la Sarmizegetusa, iar de acolo, la Pacorus II, regele Parţilor!
De la curtea regelui Parţilor să-l găsim, apoi, în Nicomedia, în garnizoana Împ. Traian, pe post de… brutar al Împăratului, presupune o ,,înfiltrare” de om superdotat şi extrem de curajos.

Brutarul Împăratului Traian!! Nu vi se pare, totuşi, ciudat?!

În sfârşit, iată ce ne spune marele istoric şi filolog, literat şi enciclopedist roman Pliniu cel Tânăr (62-113 d.Hr.), nepotul lui Pliniu cel Bătrân, care a murit cu patru ani mai înainte de a se sfârşi Împ. Traian, aflând, astfel, de la alţi istorici antici greci că Împ. Traian a spus, înainte de a muri, că el ,,a primit otrava”, adică i-a fost dată!!

Textul sună astfel:
,,Un soldat, Apuleius (provenit, probabil, din Apulum-ul dacic/Alba-Iulia de azi, ştiut fiind faptul că romanii obişnuiau să-i pună sclavului un nume ce se referea la originea sa, la ţara ori locul său de baştină, n.n.), care este în garnizoana Nicomediei, mi-a scris, stăpâne, că un anume Callidromus, fiind reţinut de brutarii Maximus şi Dionysius (traco-geţi, după nume, n.n.), în serviciul cărora se angajase, s-a refugiat la statuia ta; adus în faţa magistratului, el a declarat că a fost cândva sclavul lui Laberius Maximus (unul din generalii lui Traian în războaiele cu dacii, n.n.) şi, fiind făcut prizonier de Susagus, în Moesia, a fost trimis de Decebal în dar lui Pacorus, regele parţilor; după mai mulţi ani în serviciul acestuia, a fugit şi aşa a ajuns în Nicomedia”.

Până a trece la comentarea conţinutului acestui fragment, cu referire specială la acel faimos personaj, Callidromus, credem că oricine şi-a pus întrebarea firească: Ce căuta un soldat dac, Apuleius, în garnizoana din Asia Mică, aflată sub comanda Împ. Traian?!

De aici se vede limpede că, după primul război daco-roman, din 101−102, dar şi mai sigur, după al doilea război, 105−106, Împ. Traian recrutase mulţi soldaţi geto-daci, pe care, îi dusese (ca şi sclavi!) în teatrul de operaţiuni din Orientul Apropiat, spre a lupta împotriva parţilor, Armeniei, Babilonului, Ctesifonului, Seleuciei, creând, astfel, două noi provincii romane: Mesopotamia şi Asiria.

Faptul că acel soldat dac, Apuleius, îi scrisese lui Pliniu cel Tânăr că în garnizoana Nicomediei fusese reţinut Callidromus, denotă limpede două lucruri:
1. acel soldat nu era un oştean oarecare, de vreme ce-şi permisese să-I scrie lui Pliniu cel Tânăr, autorul ,,Panegiricului lui Traian”; cu alte cuvinte, ştia că Plinus era unul din cei mai apropiaţi confidenţi ai Împ. Traian;era şi Guvernatorul Bithyniei.
2. Apuleius făcuse acest lucru spre a-şi arăta loialitatea sa faţă de Împ. Traian, care, poate, îi acordase cetăţenia romană, aşa încât avem convingerea că Traian (care era un om foarte cumpătat şi deosebit de cult; un foarte bun psiholog!!) a acordat cetăţenia romană multora dintre foştii soldaţi ai lui Decebal, cu care a făcut renumitele-i cuceriri din Orientul Apropiat, extinzând, astfel, Imperiul Roman, aşa cum nu o mai făcuse (şi nici nu avea să o mai facă) nimeni până la el!

De asemenea, mi s-a părut extrem de interesant faptul că gen. Susagus (generalul lui Decebal) opera în Moesia, unde, chipurile, l-ar fi capturat pe Callidromus, trimiţându-i-l lui Decebal, la Sarmizegetusa.
În primul rând, Susagus, prin metateză şi uşoară corupere fonetică, ne duce cu gândul la toponimul Şugag, localitate din actualul judeţ Alba.

Faptul că Decebal îşi trimisese la Dunăre (în Moesia Inferior), un strălucit general, pe Susagus, ne determină să credem că acest lucru s-a petrecut prin octombrie 102 d. Hr., atunci când Împ. Traian opera cu tenacitate şi în ,,pasul Câineni”, forţând Porţile de Fier ale Transilvaniei!

Ca să scape de o asemenea presiune extremă, Decebal – care era un foarte bun strateg militar – a găsit de cuviinţă să creeze o breşă, în ofensiva romană, deschizând un nou front de luptă, foarte departe de ,,pasul Câineni”, în aşa fel încât Împ. Traian să fie nevoit să-şi deplaseze forţele în acel nou ,,focar” sud-dunărean, de la Adamclisi, unde staţiona o puternică garnizoană romană.

Aşa se face că gen. Susagus a pornit spre Moesia Inferior, aflându-se în fruntea forţelor seminţiilor din estul Daciei, care-i rămăseseră fidele regelui dac, şi anume: carpii, costobocii, bastarnii şi roxolanii!
Astfel, întreaga garnizoană romană (ce număra aproximativ 6000 de legionari) a fost măcelărită complet!

Aflând de dezastrul de la Adamclisi, Împ. roman a părăsit ,,pasul Câineni”, în noiembrie 102 d.Hr., îmbarcându-se pe plute, până la Dunăre, iar de acolo, până în Dobrogea, pe corăbiile romane.
Primul lucru ce l-a făcut a fost acela de a constata că populaţia civilă de coalizase cu ,,barbarii”, iar pentru aceasta s-a răzbunat crunt nu doar împotriva bărbaţilor, cât şi a femeilor, schingiuindu-i şi punându-i deopotrivă în lanţuri, după cum se poate vedea pe metropolele de la Tropaeum Traiani de la Adamclisi, unde apar şi femei cu pruncii în braţe!

Monumentul Triumfal Tropaeum Traiani
Monumentul Triumfal Tropaeum Traiani

Evident că acolo, la Adamclisi, n-ar fi trebuit să ridice un ,,monument triumfal” (aşa cum a făcut-o cu ,,Coloana lui Traian”, ridicată la Roma, pe bună dreptate, în anul 113 d.Hr.) deoarece n-a fost vorba de nicio victorie romană, ci, din contră, a fost vorba de o foarte mare, dezastruoasă înfrângere, seminţiile ,,barbare” copleşindu-i pe romanii din acea garnizoană.

Mai degrabă, la Adamclisi, am putea spune că e monumentul celei mai mari înfrângeri suferite vreodată de Împ. Traian, din toată cariera sa militară!

Cât îl priveşte pe Callidromus, avem convingerea că el n-a avut de ce să se teamă de gen. dac Susagus.
Din contră, în mod cert i-a furnizat (înainte de a lua cu asalt garnizoana, în care se afla şi el) informaţii foarte preţioase, încât mai degrabă credem că el, Callidromus, a dezertat, probabil, până a începe atacul gen. Sasagus.

Astfel, ajungând din sclavul lui Laberius Maximus (pe când acesta încă se afla în garnizoana de la Adamclisi, de unde a plecat, apoi, să lupte sub comanda Împ. Traian în ,,pasul Câineni”), sclavul gen. Susagus şi, după aceea, sclavul lui Decebal, am avea motive să ne-ndoim de caracterul, de onestitatea sa, mai bine zis, dar faptul că el e trimis de regele Decebal ca sclav (deşi noi suntem convinşi că a mers ca solie!) la Pacorus II, regele Parţilor, denotă cât se poate de limpede că aceasta este cea mai bună garanţie a faptului că el era geto-dac sau traco-get sud-dunărean. Altminteri, nu vedem de ce Decebal ar fi avut atâta încredere în el!

A merge la Pacorus II, din partea regelui Decebal, ca ,,sclav”, mai sigur, ca solie, nu credem că era o mai mare onoare şi încredere ce i se putea acorda cuiva, iar acel ,,cineva” e logic că nu putea fi un străin din Adamclisi, ci numai un om din neamul nostru!
,,După mai mulţi ani în serviciul acestuia (a lui Pacorus II – spune Pliniu cel Tânăr, n.n.), (Callidromus, n.n.) a fugit (poveşti!! n.n.) şi aşa a ajuns în Nicomedia”.

E surprinzător cât e de credul Plinius cel Tânăr!
De asemenea, lipsa de răspuns a Împ. Traian către Plinius (referitor la faptul că i l-a trimis pe Callidromus), presupune că nici măcar n-au visat romanii ,,strategia” foarte clară a lui Decebal şi a supusului său, Callidromus!

Cum au putut fi atât de naivi, încât să creadă că e absolut întâmplător că acel ,,brutar”, Callidromus (fost sclav al lui Laberius Maximus, unul din generalii Împ. Traian, în războaiele cu dacii!) a fost făcut prizonier de gen. Susagus – generalul lui Decebal − în Moesia Inferior/Dobrogea de azi; că Susagus i l-a trimis lui Decebal, aşa, drept sclav, ca şi cum Decebal n-ar fi avut destui sclavi, inclusiv romani?!

E logic că acest Callidromus deţinea foarte multe şi utile informaţii de la Dunărea de Jos şi de la gen. roman – de origine macedoneană – Laberius Maximus, iar dacă fugise, dezertând şi ajungând la gen. Susogus, o făcuse nu că l-ar fi constrâns cineva, în afară doar de propria-i conştiinţă, cea a apartenenţei sale la poporul geto-dac!
De n-ar fi fost aşa, în mod cert Decebal nu l-ar fi trimis tocmai pe el, ,,un străin”, la Pacorus II, regele Parţilor, un alt străin, ci ar fi trimis pe cineva dintre parţii ce-i avea ca ,,diplomaţi” la curtea sa de la Sarmisegetusa.

Facem această afirmaţie bazându-ne pe o lectură a unui antic grec, care lăsa să se înţeleagă că parţii şi dacii (descendenţi din tribul ,,sacilor” nord-iranieni) erau din acelaşi mare neam al iranienilor, din care mai făceau parte: mezii şi perşii!
Şi-atunci, fireşte, cu siguranţă că dacii şi parţii se ştiau de fraţi, încă din sec. XIX−XVIII î. Hr.; ca atare, relaţiile dintre cele două neamuri au fost dintotdeauna cordiale, negăsind, până acum, nicio referire la vreun posibil conflict între ,,rude”!

Tocmai de aceea am ajuns la concluzia că Decebal l-a trimis pe Callidromus la Pacorus II, regele Parţilor, nu ca sclav, evident, ci în solie, spre a-i cere sprijin împotriva romanilor, respectiv împotriva Împ. Traian.
Cum lucrurile s-au precipitat, iar Decebal a fost ucis, la Ranisstorum (Răşinari), Callidromus nu a mai revenit la Sarmizegetusa, ci a rămas la curtea regelui Pacorus II, urmând a-şi duce pe mai departe misiunea pe care i-o încredinţase Decebal: aceea de a-l uicde, cu orice risc, pe Împ. Traian, în cazul în care el va muri, iar parţii nu-i vor mai veni, fireşte în ajutor! Lucru ce s-a şi întâmplat.

Callidromus a rămas, aşadar, câţiva ani la curtea regală a Parţilor lui Pacorus II.
Că i-a furat acestuia din urmă efigia şi ,,insemnele” pe care, mai apoi, ajungând în Nicomedia, spusese că i le furase cineva – acestea iarăşi sunt poveşti; la fel, poveste, este şi faptul că i se furase şi ,,un mic bulgăre de aur”, pe care, zice-se, ,,îl adusese din minele parţilor”!!

Toate aceste ,,scenarii”, însă, aveau un singur scop: acela de a-i divide pe romani, luptând pe două fronturi: unul în Dacia şi altul în Parţia!
Se pare, în schimb, că Împ. Traian a înţeles ,,stratagema fugarului” Callidromus, de vreme ce n-a dat curs dorinţei celor mai aprigi duşmani ai săi şi ai Imperiului Roman: Decebal şi Pacorus II!

Revenind la citatul din Plinius cel Tânăr, pare foarte interesant că brutarii Maximus şi Dionysius l-au suspectat de ceva pe Callidromus (probabil că l-au surprins când punea praful de otravă în făina ce urma a fi pusă la depozit, pentru a face pâinea ce urma să ajungă la Împ. Traian), din moment ce l-au reţinut, iar acesta a reuşit, totuşi, să scape, refugiindu-se lângă statuia Împ. Traian din Nicomedia, locul statuii fiind socotit loc sfânt, intangibil, un fel de tabu pentru oricine căuta să-şi scape viaţa!
De n-ar fi fost (sau nu s-ar fi simţit) vinovat, n-ar fi avut de ce să fugă şi ,,să ceară protecţia Împ. Traian!”.
Suspiciunea brutarilor Maximus şi Dionysius s-a întemeiat, totuşi, pe ceva!

Se vede că, oricât de ,,mare specialist” ai fi într-un domeniu, se întâmplă să mai şi greşeşti. O greşeală, oricât de mică, se pare că, în acest domeniu, al inteligenţei, îţi poate fi fatală!
De aici deducem în mod cert, că acei brutari Maximus şi Dionysius, şi ajutorul lor Callidromus, erau cei care făceau pâinea pentru Împ. Traian!
Cum de ajunsese traco-getul/ori geto-dacul Callidromus, iată, în preajma Împăratului, asta numai el ştie!!
În orice caz, totul presupune, într-adevăr, o inteligenţă ieşită din comun! Iar Callidromus se vede clar că era supradotat!!
Aşadar, Callidromus îşi urmărise, cu obstinenţă, scopul misiunii ce-o avea de îndeplinit, şi anume acela de a-l ucide pe Împ. Traian!
De altminteri, Împăratul însuşi, înainte de muri, a spus că ,,otrava am primit-o”, adică i-a fost dată…în pâine, iată!

Cine altcineva ar fi putut să încerce (şi chiar să reuşească!) aşa ceva, când ştiai prea bine că viaţa, în asemenea împrejurări, ţi-atârnă de un fir de păr?!
Şi, totuşi, el a reuşit, dar se pare, cu însuşi preţul vieţii sale, întâmplată în anul 117 d.Hr., an în care a murit Împ. Traian, la Selinuntum, în Munţii Taurus, din Siria.

Se vede că acel geto-dac/ori traco-get, Callidromus, îl ura ,,de moarte” pe Împ. Traian, poate pentru că, răzbunându-se pentru uciderea celor 6000 de legionari romani, de la Adamclisi, muriseră şi rude foarte apropiate ale lui Callidromus.
Astfel, răzbunarea sa ar avea un sens, deşi acesta nu e de ajuns, dacă ne raportăm la dezastrul suferit de daci,odată cu înfrângerea lor de către Împ. Traian.
Iată, însă, că, deşi Decebal murise în anul 106 d.Hr., el, Callidromus, i-a rămas fidel încă 11 ani, adică până la moarte, petrecută în acelaşi an cu moartea Împ. Traian.

Cu alte cuvinte, a murit împăcat cu gândul că ,,misiunea” sa faţă de poporul său (şi faţă de cei dragi ai săi) fusese îndeplinită exemplar!!
Cum nu ni se mai spune nimic despre el (e drept că Pliniu cel Tânăr a murit cu patru ani înainte de a muri Împ. Traian), cuntem convinşi, totuşi, că a fost supus la mari şi grele cazne, în timpul cărora a recunoscut că i-a pus otravă în pâine Împ. Traian.

Altminteri, Împ. Traian n-ar fi avut de unde să ştie că fusese otrăvit, singur spunând: ,,Am primit otrava!”, adică mi-a fost dată…în pâine!!
Iată cum ,,blestemul lui Decebal” se împlinise asupra lui Traian (singurul cuceritor al Daciei, dintotdeauna, nimeni nemaiputând – până la el, dar nici după el – să obţină o asemenea izbândă!), dar, mai târziu, şi asupra Imperiului Roman de Apus, cucerit de mercenarii germani ai lui Odoacru, care l-au detronat pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, în anul 476 d.Hr., instaurând dominaţia germană în Italia şi marcând, astfel, sfârşitul Imperiului Roman de Apus.

Aşadar, romanii începuseră şi sfârşiseră cu un Romulus: primul Romulus fusese fondatorul legendar al Romei, iar cel de-al doilea, Romulus Augustulus, ultimul Împărat al Imperiului Roman de Apus.
De la fundarea Romei (753 î. Hr.) şi până la căderea ei definitivă (în 476 d. Hr.), trecuseră, aşadar, 1229 de ani!
Tristă soartă a celui mai strălucit Imperiu ce a fost vreodată pe pământ!
Aceasta e, de fapt, soarta tuturor imperiilor, a slavei deşarte!…

Deşertăciune e, însă, în toate cele câte se ivesc sub soare!
Umbră şi patimă! Trecere!…Mai presus de toţi şi de toate rămâne, totuşi, Creatorul cerurilor şi al Pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, după cum se scrie în Biblie, iar acel Callidromus, geto-dacul/traco-getul se pare că era creştin, asemeni tuturor celor din Dobrogea începutului de secol al II-lea d. Hr., fiindcă pe atunci (imediat după moartea Mântuitorului), creştinismul luase o amploare nemaipomenită, răspândindu-se cu rapiditate în întreg Imperiul Roman, şi nu doar în oraşe, în garnizoanele militare, dar şi în lumea rurală, chiar printre vechii ,,cetăţeni romani”, după cum ne spune acelaşi Plinius cel Tânăr, pe care Împ. Traian îl numeşte ,,dragul meu secundus”, care, ,,în fruntea ostaşilor şi a provincialilor, într-un entuziasm general, ai împlinit legămintele făcute zeilor pentru sănătatea mea (Traian s-a născut în 18 septembrie, n.n.) şi le-aţi reînnoit şi pentru viitor”.
(Plinius cel Tânăr – Opere, p. 346)

În calitatea sa de mâna dreaptă şi de cel mai de seamă confident al Împ. Traian, evident că Plinius cel Tânăr se bucura de cea mai mare trecere în faţa Împăratului, fiindu-i acestuia ca un frate!
Într-atât îi era de loial, încât nu s-a sfiit să-i aresteze şi pe cetăţenii romani care trecuseră la creştinism. I-a pus în lanţuri şi i-a trimis, la Roma, Împăratului, spre a-i judeca. Pe ceilalţi, însă, care nu erau cetăţeni romani, a dat ordin să fie ucişi ori, supunându-i oprobiului public, aceşti nefericiţi, cu credinţă în Hristos, au fost măcelăriţi fără milă, fapt ce a dus la înmulţirea crimelor!

Cu siguranţă că toate aceste fărădelegi săvârşite împotriva creştinilor îl vor fi îndârjit şi mai tare pe Callidromus contra romanilor, încât se pare că ura îi stăpâneşte pretutindeni pe cei umiliţi şi batjocoriţi, nedându-le pace, până ce nu-şi văd vrăjmaşul ucis!

La Callidromus cred că era vorba nu doar de umilirea sa şi-a familiei sale (care, poate, fusese ucisă ori supusă repersaliilor ce se făceau asupra creştinilor), dar poate că e vorba de o umilire de proporţii, la nivelul tuturor creştinilor geto-daci sud-dunăreni, pe care Împ. Traian (la îndemnul, indirect, al lui Plinius cel Tânăr, Secundul său!) îi va fi persecutat, uneori nemilos, aşa cum urmau s-o facă, mai târziu, Septimiu Sever, Aurelian, Galeriu şi alţii!

Şi, totuşi, caracterul atât de frumos al Împ. Traian, limpezimea şi clarviziunea judecăţii sale se pare că l-au determinat să fie destul de tolerant cu creştinii, cu toate că ,,zelul” lui Plinius cel Tânăr, în stoparea (ori măcar frânarea) creştinismului, care luase proporţii de masă, îl făceau să ţină, pentru moment, balanţa în cumpănă, în sensul că nu a luat măsuri extrem de aspre împotriva ,,celor drepţi” (după cum ei înşişi, creştinii, se numeau!), ci s-a mulţumit să se rezume la păstrarea calmului la nivelul Imperiului, neacceptând vânătoarea ,,creştinilor”, care ,,nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul”.

Evident că excesul de zel în prigonirea creştinilor, exces de care dădea dovadă Pliniu cel Tânăr, pornea, se pare, din dorinţa acestuia de a-i fi cât mai pe plac Împăratului Traian, căruia îi scrie o lungă scrisoare, în care ţinea să se ştie că, pentru binele credinţei politeiste a Imperiului, el nu s-a sfiit a apela chiar la tortură. Dar iată scrisoarea:

,,E un lucru firesc pentru mine, stăpâne, să apelez la tine ori de câte ori stau în cumpănă. Căci cine ar putea mai bine decât tine să mă îndrumeze atunci când şovăi, sau să mă sfătuiască atunci când nu ştiu cum să procedez?
N-am luat parte niciodată la anchetele (autorul se referă la legea promulgată în anul 64 d.Hr., când creştinii au fost acuzaţi de incendierea Romei, iar începând de atunci, au fost persecutaţi; această lege ar fi trebuit reînnoită de fiecare împărat, n.n.) împotriva creştinilor, aşa că nu ştiu ce fapte şi în ce măsură sunt de obicei pedepsite sau urmărite.
De aceea am şovăit mult dacă trebuie făcută vreo deosebire după vârstă, sau să nu fac nicio diferenţă între cei foarte tineri şi cei în puterea vârstei, dacă trebuie iertat cel ce se căieşte, sau dacă aceluia care a fost odată creştin nu-i foloseşte la nimic că tăgăduieşte, dacă trebuie pedepsit numai numele de creştin, chiar dacă n-a făcut vreo crimă, sau crimele care sunt legate de numele de creştin.
Deocamdată, cu aceia care mi-au fost denunţaţi drept creştini am procedat în felul următor. I-am întrebat pe ei dacă sunt creştini. Pe cei care recunoşteau, i-am întrebat a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea: pe aceia care rămâneau statornici în afirmaţiile lor i-am trimis la moarte.
Căci oricare ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuia pedepsită măcar încăpăţânarea şi îndărătnicia lor neclintită. Au fost unii cuprinşi de aceeaşi nebunie, pe care, fiindcă erau cetăţeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Curând, însuşi faptul că erau urmăriţi, cum se întâmplă de obicei, a dus la înmulţirea crimelor şi au apărut cazuri diferite.
A fost difuzată o scrisoare anonimă, cuprinzând numele multor persoane. Celor care negau că sunt, sau că au fost creştini, invocând zeii după formula rostită de mine şi aducând ofrande cu vin şi tămâie statuii tale, care poruncisem să fie adusă în acest scop împreună cu statuile divinităţilor, dacă pe lângă acestea au hulit pe Cristos, ceea ce se spune că nu pot fi siliţi în niciun chip să facă cei care sunt cu adevărat creştini, am socotit că pot să le dau drumul. Alţii, care au fost denunţaţi, au spus că sunt creştini şi după aceea au tăgăduit, zicând că în adevăr fuseseră, dar că nu mai erau, unii de vreo trei ani, alţii, de mai mulţi ani şi unii, de mai bine de douăzeci de ani (deci, încă din a doua jumătate a sec. I d.Hr. erau, deja, creştini în Imperiul Roman, n.n.). Şi aceştia s-au închinat cu toţii statuii tale şi statuilor zeilor şi au hulit pe Cristos.
Afirmau însă că singura lor vină sau greşeală era că obişnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să înalţe pe rând cântare lui Cristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-şi calce cuvântul dat, să nu tăgăduiască în faţa justiţiei dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea, obiceiul era să se despartă şi să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată; nici aceasta n-au mai făcut-o după edictul meu prin care, conform instrucţiunilor tale, interzisesem eteriile. Cu atât mai mult am crezut necesar să anchetez chiar prin torturi, ca să descopăr adevărul, două sclave despre care se spunea că sunt slujitoare ale cultului.
N-am aflat altceva decât o superstiţie lipsită de judecată, exagerată. De aceea, suspendând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci împrejurarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numărul mare al celor implicaţi; sunt oameni mulţi, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei, care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol.
Şi molima acestei superstiţii s-a răspândit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare; cred că poate fi oprită în loc şi împiedicată. În orice caz, templele care erau aproape părăsite, încep să fie căutate. ceremoniile solemne, multă vreme întrerupte, sunt reluate; peste tot se vinde carnea provenind de la jertfe, care până acum găsea cu greu cumpărători.
De unde se poate deduce cu uşurinţă câţi oameni ar putea să se îndrepte, dacă li s-ar da posibilitatea de căinţă”.
(Pliniu cel Tânăr – Op. cit., p.p. 343-344)

Aşadar, ,,molima acestei superstiţii” (după cum numeşte Plinius creştinismul), reprezenta un adevărat pericol, asemănător unui duşman redutabil, de temut pentru Imperiul Roman, deoarece cuprinsese foarte mulţi oameni, ,,de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei, care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol”, iar lucrul acesta de bună seamă că era cunoscut prea bine de însuşi Împ. Traian, care şi-a dat seama că măsurile extreme adoptate împotriva creştinilor vor duce, inevitabil, la proporţii de masă, ce vor percuta negativ asupra unităţii Imperiului Roman!

Ochiul său de mare strateg, vedea, cu siguranţă, că apele învolburate nu vor putea fi zăgăzuite la infinit, ci cu mult mai bine era dacă adopta cea mai înţeleaptă formulă pentru asemenea situaţii de urgenţă, şi anume toleranţa!
Încă de la el pornind, credem că primii paşi făcuţi, cu teamă, la început, de creştinism, au însemnat deschiderea largilor porţi prin care creştinătatea s-a revărsat ca o maree caldă, binefăcătoare pentru întreaga omenire!

Faptul că acei ,,creştini de-nceput” se rugau într-o anumită zi (duminica, în zori) lui Cristos, legându-se cu jurământ ,,să nu înfăptuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-şi calce cuvântul dat, să nu tăgăduiască în faţa justiţiei, dacă au primit ceva în păstrare”, denotă limpede că preceptele cristice erau deja însuşite de adepţii Mântuitorului; că ei păşeau pe calea cea dreaptă, ascultând cuvântul Fiului care spunea: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” , ,,Cine e însetat să vină la mine şi Eu îi voi da să bea din apa vieţii!…”.
Iar ei, creştinii de-nceput, au preferat să-şi rişte viaţa (asemeni traco-getului Callidromus), numai să poată să-şi respecte jurământul, şi anume ,,să nu-şi calce cuvântul dat!”.

Apariţia pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos avea să deschisă umanităţii noi orizonturi, iar de acest lucru, se pare, Împ. Traian era perfect conştient, din moment ce, răspunzându-i lui Plinius cel Tânăr, îi dă de înţeles acestuia că n-ar trebui, totuşi, să fie atât de aspru, atât de prigonitor al creştinilor, precum fusese, cândva, Saul, care, pentru fărădelegile sale, a fost orbit pe drumul Damascului.

Deşi nu-i pronunţă numele Sf. Apostol Pavel/Saul, Împ. Traian ne sugerează, însă, că ştia prea bine acel episod cu cel mai mare prigonitor al creştinilor, iar de aici deducem că el era, totuşi, cu teamă de Dumnezeu, deşi postura în care s eafla (cel mai mare împărat al Pământului din acea vreme, prins, totuşi între politeismul roman şi monoteismul cristic) era, într-adevăr, extrem de grea!

Ca om îl înţelegem prea bine! La fel ca şi împărat!

Meritul său, însă, cel mai mare, nu este acela de a fi extins Imperiul Roman, aşa cum nu o mai făcuse nimeni până atunci (dar nici după el!), ci, după părerea noastră, cel mai mare merit constă în lăsarea deschisă a unei portiţe, înguste totuşi, spre a se revărsa, în lume, creştinismul, noua religie a iubirii, a adevărului, a dreptăţii, a vieţii veşnice…Credinţa Învierii! Credinţă de care, cu siguranţă, s-a rezemat însuşi Împ. Traian în ceasul din urmă al vieţii sale, acolo, la Selinuntum, în Munţii Taurus din Siria, gândindu-se, poate, că sufletu-i era oarecum împăcat, de vreme ce nu-i urgisise cu mare asprime pe creştini, iar lucrul acesta credem că reiese chiar din răspunsul pe care el i-l dă lui Plinius cel Tânăr, la scrisoarea acestuia:
,,Ai procedat aşa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile celor care-ţi fuseseră denunţaţi drept creştini. Căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum general valbil. Nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul; dacă sunt denunţaţi şi dovediţi vinovaţi, trebuie pedepsiţi, dar în aşa fel încât acela care tăgăduieşte că este creştin, şi face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noştri, să fie iertat pentru că se căieşte, chiar dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunţurile anonime nu trebuie luate în seamă în nicio acuzaţie, căci ar constitui un exemplu reprobabil şi nepotrivit cu vremurile noastre”.
(Plinius cel Tânăr ─ Op. cit., p.p. 344─345)

Evident că surprinde pe oricine un asemenea răspuns ce venea din partea celui mai puternic om al Planetei!
De aici, însă, se vede limpede marea înţelepciune a Împăratului Traian, care era perfect conştient că represiunile sângeroase, tortura, moartea ,,celor drepţi” ar fi fost ca un fel de bumerang ce repercuta extrem de primejdios asupra unităţii întegului Imperiu Roman.

Acordarea cetăţeniei romane unor persoane din alte seminţii, dar care-şi făceau cu cinste datoria ostăşească, slujind în legiunile romane a fost un mare câştig pentru creşterea reputaţiei Împ. Traian.
Fiind atât de tolerant (neîncălcând, însă, nici legile politeismului roman) atât cu creştinismul, cât şi în acordarea cetăţeniei romane unor străini, Împ. Traian avea să-şi prelungească, în timp, gloria de care s-a bucurat în viaţă.

Susţinem aceasta, pornind de la un singur exemplu de acordare a cetăţeniei romane unui centurion, P. Accius Aquila, din Cohorta a VI-a de cavalerie, al cărui fiu avea să ajungă, mai apoi, Procurator/Guvernatorul Provinciei Alutensis, ce-şi avea sediul la Praetorium (Racoviţa, jud. Vâlcea), pe mormântul căruia (aflat în punctul Dealul Mlăcii, sat. Copăcelu, com. Racoviţa) se află, săpată în piatră, o cruce impresionantă, semn clar că acel Aquila Phidus era creştin ortodox!

Crucea de pe piatra de la Dealul Mlăcii − Racoviţa
Crucea de pe piatra de la Dealul Mlăcii − Racoviţa
Piatra de la dealul Mlacii din Copaceni − Racoviţa lângă castru roman condus de Aquila Phidus, guvernator la Praetorium in nordul Olteniei, pe timpul împăratului Antonius Pius
Piatra de la dealul Mlacii din Copaceni − Racoviţa lângă castru roman condus de Aquila Phidus, guvernator la Praetorium in nordul Olteniei, pe timpul împăratului Antonius Pius
Piatra cu inscripiţii romane din Dealul Mlăcii
Piatra cu inscripiţii romane din Dealul Mlăcii

De aici, din acest exemplu, deducem, fireşte, că acel centurion din Cohorta a VI-a de cavalerie, pe nume P. Accius Aquila, atât el, cât şi fiica sa (care a căpătat şi ea cetăţenie romană) erau deja creştini, atunci când acest centurion i-a cerut Împ. Traian să-i acorde fiicei sale cetăţenia romană.
Cum am putea crede altfel, din moment ce fiul său, iată, ajuns Guvernator la Praetorium, în Nordul Olteniei, era creştin, la anul 140, în vremea Împ. Antoninus Pius?!

Dar iată şi scrisoarea pe care Plinius cel Tânăr i-o adresează Împ. Traian, cu rugămintea de a-i acorda fiicei centurionului (care, se subînţelege, primise deja cetăţenia romană, dacă slujea în acea cohortă) aceeaşi cetăţenie romană:
,,P. Accius Aquila, centurion din conhorta a şasea de cavalerie, m-a rugat să-ţi trimit, stăpâne, un memoriu prin care imploră bunăvoinţa ta pentru situaţia fiicei sale; m-am gândit că nu se cade să-l refuz, ştiind cu câtă răbdare şi bunăvoinţă asculţi de obicei rugăminţile soldaţilor”.
(Plinius cel Tânăr ─ Op. cit., p.p. 347)

Iar răspunsul a venit cât se poate de repede:
,,Am citit memoriul lui P. Accius Aquila, centurion din cohorta a şasea de cavalerie, pe care mi l-ai trimis; înduplecat de rugăminţile lui, i-am acordat fiicei sale cetăţenia romană.
Ţi-am trimis copia deciziei ca să i-o înmânezi”.
(Plinius cel Tânăr ─ Op. cit., p.p. 347)

Ştiind că, la cavalerie, macedonenii excelau, avem convingerea că acel macedonean, Aquila, era şi creştin, iar lucrul acesta nu credem să nu-l fi ştiut Împ. Traian.
Cu siguranţă că, asemeni lui Marc Aurelius (acesta mai târziu, e drept, dar în acelaşi secol), ştia că în rândurile armatei sale se aflau destui oşteni care erau creştini; Marc Aurelius avea o legiune întreagă de creştini macedoneni, care, în Panonia, într-o împrejurare extrem de grea (aproape fără scăpare!), cu ajutorul unei rugăciuni colective avea nu doar să iasă din impas, dar chiar să zdrobească definitiv duşmanul care ocupase, până atunci, cele mai avantajoase poziţii de luptă!

Aşadar, cu aproximativ o jumătate de secol mai înaintea lui Marc Aurelius, Împ. Taian ajunsese la concluzia că acei creştini nu reprezentau, de fapt, un pericol iminent la adresa Imperiului Roman, ci, din contră, ei ar fi putut să păstreze vigoarea legiunilor, dacă li s-ar fi acordat atât cetăţenia romană cât şi libertatea de credinţă, lucru pe care Împ. Traian l-a făcut, totuşi, dar nu chiar pe faţă, după cum bine am văzut!

Cu adevărat, mari oameni de stat sunt doar aceia care au acel har al ,,înainte vederii”, fiind, din acest punct de vedere, am putea spune, proorocii neamului lor, încât ,,ungerea” Domnului se pare că nu este un act ceremonial, ci el chiar vine de la Dumnezeu!

Nicăieri (din câte am citit) nu am găsit consemnat ceva despre o răzbunare crudă a Împ. Traian la aflarea veştii propriului său destin, şi anume otrăvirea sa de către ,,brutarul” geto-dac/traco-get Callidromus, ceea ce denotă că, poate, Traian (asemeni lui Saul/Ap. Pavel) înţelesese, în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti, că, da, fiecare îşi va primi pedeapsa datorată pentru toate câte le făcuse în trecerea sa spre cele veşnice, iar acest precept ,,al recompensării”, dar şi al pedepsei, era un precept creştin!

Pornind de aici, înclinăm să credem că însuşi marele Împ. Traian ajunsese la concluzia că viaţa pământeană e doar o umbră; că, atâta timp cât ni-e dat să vieţuim sub Soare, e bine să fim oameni cu frică de Dumnezeu, să ne iubim aproapele şi ,,să facem cât mai mult bine şi cât mai puţin rău ─ dacă se poate, deloc!” ─, după cum ne-a spus Însuşi Mântuitorul lumii.
El, Împ. Traian, fiu de general din Sevilla (primul împărat neitalic, fiul adoptiv al Împ. Nerva, care l-a şi asociat la domnie), ştia că, uneori, fusese destul de aspru cu creştinii, dar spre sfârşitul vieţii devenise mai blând şi mult mai bun, mai înţelegător, de vreme ce-i spunea lui Plinius cel Tânăr, Secundului său, că ,,nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul (creştinii, n.n.)”; că ,,denunţurile anonime nu trebuie luate în seamă în nicio acuzaţie”, iar „cei care se căiesc să fie iertaţi„.

Dar, oare, în singura rugăciune ce ne-a lăsat-o Iisus Hristos, ,,Tatăl nostru”, nu se spune tot aşa: ,,Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”?!
Ba da! Întocmai! Şi-atunci, ce motive am avea să ne îndoim de aplecarea spre creştinism a Împ. Traian?!
E drept, că n-a spus niciodată acest lucru, fiindcă ar fi intrat în conflict cu religia politeistă a Imperiului Roman, dar intuim că, în adâncul sufletului său, el era un bun creştin!

Nu ştim, fireşte, dacă l-a omorât pe Callidromus, după ce acest a recunoscut că i-a dat otrava în pâinea zilnică!
E posibil să-l fi omorât, aşa cum a procedat în primăvara anului 101 d. Hr., la Romula (Caracalul de azi), când i-a primit n cortul său pe cei patru ,,soli” daci, veniţi ca ,,dezertori” de la Decebal, care, însă, în realitate, nu erau decât un fel de ,,grup de comando”, care avea misiunea de a-l ucide pe Împ. Traian chiar în cortul său.

Cum Împ. Traian (care era şi un foarte bun psiholog) a citit pe faţa şi-n ochii unuia dintre cei patru daci o uşoară umbră de viclenie, a dispus, imediat, să fie luaţi la strânsori, în urma cărora au recunoscut adevărul adevărat, şi anume că însuşi Decebal îi trimisese spre a-l ucide pe Împ. Traian!
Evident că au fost executaţi pe loc!

Poate aşa s-o fi întâmplat şi cu Callidromus, iar dacă acesta va fi fost creştin, cu siguranţă că Împ. Traian a auzit chiar din gura ,,brutarului” ,,doctrina” iubirii, a adevărului şi a dreptăţii, doctrină promovată de către toţi creştinii din Imperiul Roman de la-nceputul sec. al II-lea,d.Hr.
Poate că Împ. Traian (asemeni lui Pillat din Pont) va fi rămas pe gânduri, dându-le dreptate creştinilor!

Susţinem aceasta, întrucât, urmărind cu atenţie corespondenţa dintre Pliniu cel Tânăr şi Împ. Traian (desfăşurată după acordarea cetăţeniei romane fiicei lui P. Accius Aquila), abservăm că nu se mai face absolut nicio referire la persecutarea creştinilor. Din contră, vedem cum sporeşte grija şi mila faţă de oameni, în detrimentul banilor (,,Căci nu vreau să ne preocupăm mai puţin de oameni, decât de banii publici de oriunde” ─ Op. cit., p. 49), cât şi îngrijirea sa, aproape părintească, de a acorda, pe mai departe, cetăţenia romană cât mai multor oameni:
,,Deocamdată am dat dispoziţii să se facă menţiune în registrele mele că am acordat dreptul de cetăţenie romană acelora pentru care m-ai rugat şi voi face acelaşi lucru pentru ceilalţi, când mă vei ruga”.
(Plinius cel Tânăr ─ Op. cit., p.p. 347)

Dincolo de latura umană a Împ. Traian, de onestitatea şi dreptatea sa proverbială, rămâne, poate, ca singura pecete a eternităţii sale, aplecarea sa ─ către sfârşitul vieţii ─ spre creştinism!
De bună seamă că acest lucru nu-l găsim consemnat, în mod direct, în corespondenţa dintre el şi Secundul său, dar faptul că nu mai face nicio aluzie la zeităţile romane, ne face să credem ceea ce spuneam mai sus: şi anume, că el a fost, se pare, primul împărat roman care a înţeles şi a acceptat, în taină, doctrina creştină!
Altminteri, nu ne-am putea explica de ce doar la 21 de ani după moartea sa, Împ. roman Antoninus Pius (138─161 d.Hr.) şi-a primit acest ,,cognomen”! E logic că acest împărat a fost influenţat de Împ. Taian, aplecându-se cu pioşenie (de aici, Pius) asupa creştinismului.

Aşadar, creştinismul, la romani, îşi află rădăcinile la Împ. Taian, al cărui nume va rămâne, inevitabil, legat de cel al ,,brutarului” geto-dac/traco-get Callidromus ─ Fumoasa Cale! O metaforă, am putea spune, care cupinde în chintensenţa ei atât ideea de creştinătate (,,Eu sunt CALEA, ADEVĂUL şi VIAŢA!”), cât şi dagostea faţă de neamul tău: roman ori geto-dac, în cazul celor doi!

Amintirea lor, îngemănată, constituie imaginea vie a frământărilor celor două seminţii din care avea să se nască un popor nepieritor: neamul românesc!
Nimic mai dulce nu e sub soarele verii, decât zâmbetul mamei, când dă legănare, pruncului în noaptea înaltă a-nvierii; când seamănă grâu Iisus în altare!…
De-a pururi vom fi, aici, în lumină; în porţile Romei bătând cu un crin! Cât măduva încă ne fi-va creştină, şi noi, cu Iisus, în Ghetsimani, sub măslin, vom coborî în cronici bătrâne şi-n panegirice latine, până ce-n urma mea vor rămâne amarele doine danubian-carpatine!…

─ // ─

George Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
Surpate ─ Rm. Vâlcea,
24 august 2016

Clipboard01

DUMNEZEU A FOST ŢĂRAN

clipboard01

Ciudată mai e soarta omului pe pământ! Să te naşti din ţărână; să ajungi, mai apoi, figurină de lut într-un mormânt, ori obiect de cult, sau de gospodărie, vorbind lumii, peste milenii, despre cine ai fost tu sub Soare; ce visări şi ce doruri te-au cuprins, legănându-te prin vâltoare de vremi, înseamnă că, într-adevăr, Însuşi Dumnezeu a făcut (şi-a lucrat, mai târziu) acest pământ, în care a pus izvoare, şi seve de arbori, şi plante, mulţime, ca tu, omule, aminte întruna de El să-ţi aduci: la ceas de seară-n amurg, când ,,buciumul sună la stână”; când ,,apele curg clar în fântână”; când sclipesc luceferi prin cetini de brad, iar Omar Khayyam bea vin roş din ulcior de pământ, mângâindu-l, că fost-a el, cândva, trup de fecioară!…
Căci, iată, fecioria lutului poate oricând vorbire să facă, acestei lumi trecătoare ca umbra, despre cele ce-au fost, cu milenii în urmă, atât de departe de noi şi, totuşi, chiar în inima noastră!

Să fii ţăran danubian, nord-dunărean, şi lutul între palmele tale răcoare şi bucurie să-ţi dea; să fii ceramică şi frăgezimi din floare roşie, de mac sfielnic, în lanul de grâu, vorbind lumii întregi, că aici, între Carpaţi, Dunăre şi Mare, până departe-nspre Nistru şi Bug, neamul tău traco-get a-nvăţat să doinească, revărsându-şi cântarea-i din frunză de fag până dincolo de marele fluviu, înspre Rodope, Attica, Micene, Creta minoică, sau chiar înspre Troia lui Priam, nu e la îndemâna oricui!

Pentru a crea civilizaţia lutului ars, a ceramicii cu ecouri de legănare de codri, în Carpaţi, ori de dunărenele holde, mănurile streaşină punându-şi la subţire sprânceană şi privind până-n adâncuri de vremi, înspre depărtate Indii, Mesopotame sumeriene, şi spre Persii de jad, e nevoie ca şoaptele vremilor acelor tainice spaţii să curgă mereu în inima ta, mlădiind-o! Iar din inima ta să se reverse acea ,,civilizaţie ţărănească”, invadând şi-nrâurind cultura miceniană; la rându-i, aceasta, cultura întregii Europe!

Şi totul pornindu-se de aici, din spaţiul nord-dunărean, cu cel mai fertil pământ al Planetei, încât înclinăm să-i dăm dreptate lui Hippolyte Taine, după concepţia căruia, o operă de artă (respectiv o civilizaţie ţărănească, la noi), spre a se înfăptui, are nevoie de trei factori determinanţi: ,,rassa”, ,,mediul” şi ,,momentul” (vezi ,,Filosofia artei”sale!).
Cu caracterul rasei tale te naşti dintru început şi el nu ţi se poate schimba decât odată cu noul habitat şi cu ,,momentul” în care inima ta învaţă mai măiastru să cânte, să se-nfioare de noua-i ,,vatră”, de mana şi vednicia pământului ce ţie-ţi oferă toate sevele sale!

Şi iată cum aici în acest spaţiu carpato-pontic-dunărean, pământul plin de vibraţii învaţă două mari seminţii (indo-iraniană şi cea pelasgo-sumeriană) să-şi pună-n spirală, spre cer, energiile, sensibilitatea, înţelepciunea, cu toate că, la-nceput (pe când s-au întâlnit aici, în Carpaţi), în vrajbă, poate, că, fireşte, au fost, ca, după aceea, amândouă mai mult să sporească!
Acest sincretism, această uniune spirituală, în Carpaţi, avea să ducă la culturalizarea întregii Europe!

De acest lucru aveau să se convingă nu doar istoricii şi arheologii români, dar, mai cu seamă, cei străini, încât descoperirile ceramicii de Cucuteni ori cea din Petreni (Basarabia) aveau să uimească întreaga lume, nu doar pentru frumuseţea deosebită a ceramicii, dar mai ales pentru izbitoarele asemănări ale ceramici noastre, cu cea miceniană!

snap1 snap2

Vorbind despre localitatea Petreni, judeţul Bălţi, Basarabia (în lucrarea sa, intitulată ,,Basarabia în unitatea Daciei străvechi”), arheologul Dumitru Berciu prezintă nu doar ceramica descoperită la Petreni, dar îl aminteşte şi pe arheologul Von Stern, cu care este de acord în ceea ce priveşte faptul că acea ceramică stă, uimitor!, la originea ceramicii miceniene, din Micene (Argolida, Grecia, adică din ,,patria” lui Atreu/a Atrizilor, din care s-au tras Agamemnon, comandantul războiului împotriva Troiei, şi fratele său, Menelau):
,,De aceea, lucrarea care trata şi despre Petreni, von Stern a intitulat-o <<Civilizaţia premiceniană în sudul Rusiei>>, recunoscând prin aceasta, nu numai că ceramica pictată de la Petrenii Basarabiei noastre şi a întregului complex amintit este anterioară celei miceniene, dar şi că preliminariile strălucitoarei civilizaţii din vestita cetate a Atrizilor trebuie căutate în nord.
Ceramica pictată nu este, evident, decât cel mult o latură a problemei originei civilizaţiei miceniene, care, ca vreme, este ulterioară celei cu ceramică pictată din Europa sud-estică (din Basarabia, n.n.).
Azi, Studiile de arheologie, antropologie şi filologice au ajuns, într-adevăr, la concluzii indiscutabile în ceea ce priveşte obârşia culturii miceniene, care coboară dinspe nordul dunărean”.
(Revista istorică. Institutul de Studii Sud-Est Europene, vol XXVII, N_L 1-12, ianuarie-decembrie 1941, p. 25)

sau:
,,Acheii ─ creatorii civilizaţiei miceniene, pentru care von Stern vede ca prototip pe cea de la Petreni ─ greşind, desigur, într-o oarecare măsură (aici greşeşte D-tru Berciu, făcând o asemenea afirmaţie, n.n.) ─ au ajuns în Grecia curând după anul 2000 î.Hr., pornind din nord, a doua patrie a lor fiind, pare-se, Dacia.
Ei determinară primul proces de adâncă indoeuropenizare a Greciei preistorice”.
(Op. cit., p. 25)

Civilizaţia miceniană
Civilizaţia miceniană

Aici se cuvine să facem o observaţie referitoare la punctul de vedere al celor doi arheologi.
Von Stern are perfectă dreptate! Triburile aheene au migrat din Tyras (Cetatea Albă, Basarabia) în Grecia, unde i-au găsit pe ionienii veniţi din Carpaţi.
După ce i-au învins, i-au alungat pe aceştia spre Răsărit, în insulele Mării Egee şi-n NV Asiei Mici. Aici, ionienii au întemeiat 12 polisuri, dintre acestea cele mai vestite fiind Efesul, Miletul şi Smirna.
Se ştie că regele peleasg, egipteanul Kekrops a înfiinţat Atena, în sec. XVII î. Hr. Ionienii, însă, l-au învins şi au devenit stăpâni ai Atenei şi Atticei (regiunea înconjurătoare Atenei), dar prin sec. XVI-XV î. Hr., probabil, au fost şi ei, spuneam, alungaţi de aheenii veniţi, într-adevăr, de la Tyras, de la gurile Nistrului, din Basarabia de azi.

Astfel, nu e deloc întâmplător să spunem că civilizaţia ceramicii miceniene are ca bază ceramica din Sudul Basarabiei, de la N. Dunării, iar faptul că aheenii descind de aici e confirmat chiar de Neoptolemos, fiul lui Ahile.
Neoptolemus (după moartea lui Ahile, la Troia) i-a făcut tatălui său, Ahile, la Tyras (Cetatea Albă) un turn, în amintirea eroului ,,Iliadei”.
De n-ar fi fost adevărat că aheenii (Atrizii ─ Atreu fiind regele Micenei, din S. Greciei, şi tatăl lui Agamemnon şi Menelau) porniseră înspre sud, de aici, invadând Grecia pelasgă, cu siguranţă că Neoptolemas n-ar mai fi ridicat acel turn acolo, la Tyras, în amintirea tatălui său, Ahile!
E drept că un alt ,,trib helenic”, cel al dorienilor (care descindeau din ionienii coborâţi din Carpaţi) i-au bătut pe aheeni şi au cucerit Micene, distrugând-o cam prin sec. 12 î. Hr., adică probabil după Războiul Troian (1132?! î.Hr.).

Eolienii, însă ─ un alt trib helenic, pornit tot spre sud, din vestul Pontului Euxin: gurile Dunării şi Dobrogea de azi ─, au ajuns, se pare, până în Insula Creta, unde găsim şi acolo ceramică de origine nord-dunăreană, având ca specific ,,spirala” şi ,,meandrul” ─ folosite şi azi de olarii din Horezu.

snap3

Un alt lucru identic (întâlnit la populaţiile agricole din Dacia şi de la Dunărea mijlocie, dar şi în palatele cretano-miceniene sau în cele de la Troia, întemeiată de ionienii carpatini!) e forma casei (în gr. ,,megaron”, din care a derivat MEGARION, adică numele Senatului Elen, după acest model s-a inspirat şi Zamolxes, făcând, la Sarmizegetusa, vestita CASĂ A BĂRBAŢILOR), cu ,,pridvor şi vatră în centrul său”, în mijlocul casei, de fapt, după cum eu însumi am apucat să mai văd, cu ochii mei, la bunica mea dinspre mamă, Tolica Udrescu, din satul Şerbăneşti, comuna Păuşeşti-Otăsău, judeţul Vâlcea, cam prin anii 1950-1951, pe când eram copil!

Iată, însă, ce ne spune şi Dl. Dumitru Berciu, având, cu adevărat dreptate:
,,Ca elemente esenţiale ale decoraţiunii se întâlneşte spirala şi meandrul (pe care le regăsim, spuneam, şi azi, pe ceramica de Hurezi, n.n.), de origine străveche-europeană şi duse ulterior în Grecia şi Creta, de către populaţiile agricole din Dacia şi de la Dunărea mijlocie, ca şi casa zisă megaron (de aici, probabil, vechea denumire a regiunii Bizanţului ─ MEGARA, n.n.), cu pridvor şi vatră în centrul său (cu vatră mare, iar în sus, un fel de hotă făcută din scânduri, un horn uriaş, care capta tot fumul de pe vatra din mijlocul camerei, unde fierbeau oalele de pământ, se cocea turta, având şi rolul de a încălzi camera, adunând în jurul ei pe toţi ai casei, după cum eu însumi, spuneam, am apucat să mai văd la Şerbăneştii bunicii mele, Tolica Udrescu, la mijlocul sec. XX! n.n.), al cărei plan îl găsim la palatele cretano-miceniene şi în construcţiile de la Troia (se confirmă, aşadar, că ionienii, plecaţi din Carpaţi, ajunseseră în Grecia şi apoi în Troia, întemeind-o! n.n.).
Uneori întâlnim pe ceramica de la Petreni o decoraţiune zoomorfă (vezi, şi azi, cocoşul de Hurezi! n.n.) şi antropomorfă, geometrizată (ziguratul, spirala, cercul etc., care se folosesc şi acum de către ceramiştii din Hurezi, n.n.), precum şi motive luate din natura vegetală (spicul de grâu, frunza, floarea; la fel şi azi, tot la Hurezi, n.n.), de asemenea stilizate mult.
Această decoraţiune se datoreşte influenţei ce iradia spre Dacia din marile focare de cultură ale Orientului Apropiat”.
(Dumitru Berciu ─ Op. cit., p. 29)

Olar horezean modelând lutul
Olar horezean modelând lutul

Afirmaţiile D-lui Dumitru Berciu vin în sprijinul opiniei noastre, conform căreia, aici, în spaţiul carpato-pontic-danubian s-au întâlnit două mari şi puternice popoare, care au dus la crearea primului sincretism lingvistic şi cultic (,,cultul soarelui”şi ,,cultul nemuririi sufetului”) din Europa: e vorba de indo-iranienii veniţi pe ,,via nordică” a Pontului Euxin, şi de pelasgii veniţi pe ,,via Eufrat”.

Întâlnirea celor două ,,coloane” credem, însă, că n-a putut să se facă în mod paşnic, ci, probabil, s-au dat lupte foarte grele, în urma cărora pelasgii veniţi pe ,,via Eufrat” au fost alungaţi.
După aceasta, Sesostris III, regele peleasg al Egiptului, a venit în Dacia (în sec. XIX-XVIII î. Hr.), ajungând până în Media (Gruzia de azi) şi-n Munţii Apuseni, unde s-au şi stabilit, fiindcă altminteri nu se poate explica existenţa comună a ,,cultului morţilor”, a plătirii bocitoarelor (atât la egipteni, cât şi la moţii din Apuseni), nici anumite cuvinte folosite ─ unele ─ chiar şi astăzi, cât mai ales ,,cultul solar”, pe care, e drept, îl găsim şi la indo-iranieni.

Iată ce ne spune, în acest sens, renumitul Diac. prof. univ. dr. Emilian Vasilescu:
,,Religia egipteană este considerată ca fiind cea mai veche şi aceea care a avut cea mai lungă perioadă de existenţă din toate religiile lumii. În lunga sa existenţă, această religie a suferit o serie de transformări cunoscând forme înalte de spiritualitate, dar şi aspecte dintre cele mai grosolane. Cu toată aparenţa de unitate, religia egipteană a fost de fapt un adevărat mozaic de credinţe şi rituri, care gravitau în jurul câtorva idei principale, între care cultul solar şi credinţa în nemurirea sufletului.
Cultul solar, cu numeroasele lui variante, reprezenta ideea de unitate divină, soarele fiind zeul suprem, căruia i se subordonau toţi ceilalţi zei”.
(Diac. prof. univ. dr. Emilian VasilescuIstoria Religiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., ediţia a III-a, Bucureşti, 1998, p. 115)

sau:
,,Înmormântările persoanelor de vază sau bogate se făceau cu mult fast, cu oameni (femei, n.n.) plătiţi ca să jelească, cu lungi şiruri de sclavi purtând de-ale mâncării, cu preoţi care duceau statuile zeilor”.
(Emil Vasilescu ─ Op. cit., p. 114)

Revenind la cele două ,,coloane” din care ne tragem, se pare că relaţiile de bună convieţuire dintre pelasgii Egiptului şi populaţia indo-iraniană (care se întâlniseră, deci, în Carpaţi, la Dunăre şi Mare), n-au fost, totuşi, pe termen lung, de vreme ce, un secol mai târziu (XVII─XVI î. Hr.) ionienii indo-iranieni din Carpaţi pornesc spre Grecia, ocupând-o.
Grecia de pe-atunci ,,era complet peleasgă”, după cum ne spune N. Densuşianu, în ,,Dacia Preistorică”.

Noi, însă, continuăm să credem că aici, în acest spaţiu carpato-ponto-danubian, a avut loc un sincretism cultural unic în Europa şi în lume, din moment ce, iată, civilizaţia miceniană, troiană şi cretană îşi au originile la noi, ci nu în altă parte!
Se întâlniseră, aşadar, două mari popoare şi, evident, două mari civilizaţii umane, care, în mod ciudat, porniseră din acelaşi loc: spaţiul sumerian!
Înseşi statuetele de lut ars (reprezentând femei ,,rubiconde” ─ simbol al fertilităţii şi al bogăţiei acestui pământ ─, ori ,,gânditorii de la Hamangia” ─ de fapt, statuete pelasgo-egiptene, simbolizând sclavii ce-i vor sluji pe cei morţi, dincolo, după înviere) sunt comune indo-iranienilor şi egiptenilor pelasgi!

Gânditorii de la Hamangia

Gânditorii de la Hamangia

Dacă aceste seminţii nu ar fi trăit aici, împreună, între Carpaţi şi Dunăre (unde se întâlniseră, creând o civilizaţie ţărănească nord-dunăreană), cu siguranţă că, ulterior, geto-dacii n-ar mai fi fost adepţii ,,cultului solar”, preluat de Zamolxes şi ajungând până-n zilele noastre, când vedem Soarele atât pe iile ţărăneşti, pe ceramica de Hurezi, în special, ori sculptat pe stâlpii porţilor maramureşene.

De-ar fi fost altfel, frumoasa ceramică de Petreni şi de Cucuteni n-ar mai fi fost descoperită la noi, ci, poate, în altă parte a lumii.
Cum ceramica nord-dunăreană e întocmai celei miceniene, cretane, troiene şi indo-iraniene, deducem, desigur, că obârşia ei o aflăm la indo-iranienii veniţi aici poate mai dinainte de mileniul al II-lea, î. Hr.!

Referitor la figurinele de lut ars (pe care noi le cedem a fi de origine indo-iraniană-sumeriană), Dumitru Berciu face o remarcă foarte interesantă:
,,Figurinele de lut sunt decorate cu striuri sau se pictează (deci, primele tatuaje din lume apar în spaţiul nostru, geto-dac, n.n.).
Cele feminine sunt reprezentările unei divinităţi în legătură cu fertilitatea şi rodirea ogoarelor, precum şi cu ideea maternităţii.
Figurinele masculine sunt mult mai rare decât cele precedente, ceea ce ne face să ne gândim la existenţa unui matriarhat în părţile acestea ale Europei din acea vreme.
Se ştie că plastica de care vorbim aici este de origine mediteraniană şi orientală.
Vor fi avut loc şi practice religioase, asemănătoare cu cele din lumea Mediteranei şi Orientului”.
(Dumitru Berciu ─ Op. cit., p. 29)

Se ştie că ,,Gânditorul de la Hamangia” a fost găsit într-un mormânt, ceea ce denotă, clar, simbolistica despre care, deja, am vorbit mai sus, şi anume că aceste statuete de lut, reprezentând bărbaţi puternici, viguroşi, în poziţie meditativă, erau totuşi, ,,creaţi” cu scopul de a le sluji, dincolo, stăpânilor lor.

clipboard11
Gânditorul de la Hamangia

Deşi (după cum ne spunea Strabon) ,,Zamolxes a ajuns zeul tracilor” (deci nu numai al geto-dacilor), nu suntem siguri că el ar fi adus acest cult în Dacia, cu atât mai mult cu cât el, ,,Gânditorul”, nu a fost descopeit în zona reşedinţei lui Zamolxes, la Sarmizegetusa, ci, iată, pe malul Dunării, ceea ce ne face să credem că acea statuetă e din vremea în care Sesostris III a invadat Geto-Dacia (sec. XIX-XVIII î. Hr.).

Un lucru, însă, e cât se poate de clar: la pelasgii egipteni, aceste statuete de lut ars, smălţuite, aveau menirea de a-şi sluji stăpânul la toate muncile agricole de dincolo de viaţa pământeană!
Iată ce ne spune, în acest sens, distinsul Prof. univ. dr. Emilian Vasilescu, în ,,Istoria Religiilor”:
,,Raiul egiptenilor antici era deci conceput ca o foarte frumoasă vale a Nilului, cu canale de irigaţie, cu inundaţii fertilizatoare, cu recolte foarte îmbelşugate şi chiar cu posibilitatea pentu suflete de a pune pe alţii să lucreze în locul lor, aşa cum lucrau în Egipt sclavii. Este vorba de ,,răspunzători” (uşabtis), statuete de pământ smălţuite, care se puneau de către rude în mormânt şi aveau rolul să răspundă prezent în momentul când mortul, pus la munci grele de noul său stăpân, Osiris, va avea nevoie să fie înlocuit cu cineva”.
(Emil Vasilescu ─ Op. cit., p. 112)

Într-adevăr, figurinele de lut ars, smălţuite, ,,gânditorii de la Hamangia” precum şi vestitele Tăbliţe de la Tărtăria credeau că aparţin indo-irano-sumerienilor, având o vechime de aproape 7.500 de ani, cea ce ne face să credem că, treptat, dezgheţându-se pământul (după perioada glaciară, urmând, apoi, fireşte, potopul), acesta a devenit extrem de productiv, ducând la o adevărată explozie demografică, începând, mai ales, din părţile meridionale, încât indo-irano-sumerienii, înmulţindu-se (la fel şi animalele lor) e posibil să fi fost nevoiţi să-şi părăsească habitatul sumerian şi să se îndrepte spre vest şi nord-vest, adică spre Europa, unde şi aici pământul îşi revenise la viaţă, dezlănţuindu-şi energiile şi fiind extrem de productiv, mai ales pe cursul de mijloc şi cel inferior al Dunării, dar şi-n Basarabia de azi!

snap4

Astfel, înclinăm să-i dăm dreptate lui Dumitru Berciu, care spune:
,,Se practică, fără îndoială, un cult agricol, fiindcă civilizaţia cu ceramică pictată este o civilizaţie ţărănească, o civilizaţie de sate, ai cărei creatori se ocupau cu lucrarea ogoarelor şi creşterea oilor, fiind pe atunci cei mai înstăriţi din toată Europa preistorică, exceptând, evident, lumea mediteraneiană, care trecuse datorită influenţei sumeriene (pelasge, n.n.) la o civilizaţie superioară, urbană.
Răstimpul, în care a dăinuit ceramica pictată, este cea mai prosperă epocă din istoria străveche a Daciei, ale cărei hotare, dinspre Răsărit, se întindeau, precum am văzut, până la Nipru. Basarabia şi Bucovina cădeau aproape în centrul acestei superioare culturi a strămoşilor noştri: Pre Tracii”.
(Dumitru Berciu ─ Op. cit., p.p. 29-30)

Dl. Dumitru Berciu are iarăşi dreptate, atunci când spune că ,,lumea mediteraneiană trecuse la o civilizaţie superioară, urbană”, fără a ne spune, însă, care va fi fost aşa-zisa rămânere în urmă a ,,civilizaţiei ţărăneşti, de sate” din spaţiul dacic!

După părerea noastră, explicaţia ar putea fi următoarea: lumea mediteraneiană (amestec de indo-iranieni şi de pelasgi sumerieni), prin ,,structura” ei ─ fiind ,,aşezată pe ape”, cum s-ar spune, de vreme ce Grecia are o puzderie de insule ─, a devenit o lume comercială, maritimă, negustorească, încât nu e de mirare de ce fenicienii erau cei mai cunoscuţi corăbieri (zeitatea lor fiind peştele Dagon!) ai lumii de atunci (de acum 4000 de ani!) şi de ce foloseau moneda indo-iranienilor, respectiv a ionienilor care plecaseră din Carpaţi!

Indo-iranienii şi pelasgii rămaşi în spaţiul carpato-ponto-danubian aveau doar două ocupaţii de bază: agricultura şi păstoritul, încât, neavând nevoie stringentă de obţinerea grâului şi a aurului, n-aveau nici de ce să se axeze pe comerţ, abandonând agricultura şi păstoritul.
Se vede, însă, că aceste două ocupaţii de bază au fost cele care au dus la crearea celei mai înfloritoare civilizaţii ţărăneşti, unde au prosperat atât cultul morţilor, al nemuririi sufletului, cât şi cultul Soarelui, fără de care ei, strămoşii noştri traco-pelasgi, erau conştienţi că n-ar fi putut exista!
Astfel, îi dăm dreptate, iarăşi, D-lui Dumitru Berciu, atunci când ne spune că ,,obârşia ceramicii pictate este în cuprinsul Daciei neolitice, ea fiind o creaţiune autohtonă”.
(Dumitru Berciu ─ Op. cit., p.30)

Aşadar, civilizaţia minoică/cretană, miceană şi troiană se datorează, în cea mai mare parte, acestui sincretism cultural indo-irano-sumerian/pelasg, ce-a avut loc în spaţiul carpato-ponto-danubian, încât am putea spune că ,,vatra civilizaţiei umane” se află aici, la noi, totul datorându-se, desigur, pământului extrem de roditor, care a dus nu doar la prosperitate, dar şi la creşterea demografică.
La rându-i, creşterea demografică a dus, mai departe, la fenomenul migraţiei dinspre Carpaţi ─ Dunăre ─ Mare spre Grecia şi NV Asiei Mici, aproape toate insulele din Arhipeleagul Cicladelor şi Sporadelor fiind colonizate de ,,triburile elene”, coborâte din nordul Dunării!

Că este aşa, ne-o confirmă înseşi denumirile unor insule ori mări. E vorba de Insula Carpathos şi de Marea Carpatică, vecină cu Marea Libiei, încât n-ar trebui să mai mire pe nimeni, atunci când susţinem că ,,civilizaţia ţărănească”, a ceramicii nord-dunărene, a dus la civilizaţia întregii lumi; mai întâi, fireşte, a celei din spaţiul Greciei. Apoi, se ştie foarte bine şi de influenţa ce-a avut-o cultura elenă asupra Europei, în special!

Insula Carpathos
Insula Carpathos

Şi totul, iată, pornind de la acel sincretism cultural şi religios, ce-şi are rădăcinile la noi, în nordul Dunării, unde s-au întâlnit indo-iranienii cu pelasgii sumerieni veniţi pe ,,via Eufrat” ─ NV Asiei Mici ─ N. Africii ─ Grecia ─ Carpaţi, ca, după o vreme (de 2-3 secole; poate chiar mai puţin) acest amestec sumerian/pelasg să se-ndrepte spre părţile meridionale, unde, datorită comerţului intens (bazat, în special, pe grâul din nordul Dunării, din Tracia, din Valea Nilului şi din Sicilia), să se formeze polisurile şi acea lume şi civilizaţie urbană, grecească, inconfundabilă prin măreţia şi strălucirea ei.

Şi totul, repet, pornind de la acea ,,civilizaţie ţărănească”, a satelor cu ,,vatra” în mijlocul casei, adunând în juru-i pe toţi cei din familie.
Vatra, simbolic, iată, este cemtrul existenţial al unui neam!

Astfel credem că s-a adunat neamul nostru, la vetre, de-a rămas până azi expresia ,,s-a lăsat la vatră”, expresie tipic traco-getă, carpato-dunăreană şi pontică!
,,A te lăsa la vatră” înseamnă a reveni ACASĂ; însemna a reveni în PROPRIA-ŢI PATRIE ─ VATRA ROMÂNEASCĂ!

Acea ,,civilizaţie ţărănească” ne-a ţinut aici, nefiind luaţi de vânturile ori de viiturile lumii, ce s-au abătut adeseori, nemilos, peste noi.
Când pământul ţi-e roditor şi-n adâncu-i are mari bogăţii, trebuie să ştii, doar, să-l munceşti; să-ţi administrezi avutul tău şi al Ţării tale, căci numai astfel vei rezista tuturor nevoilor şi năpăstuirilor.
Aşa au făcut şi strămoşii noştri geto-daci, al căror ,,fir de viaţă” a curs de mai bine de 4500 de ani, până-n zilele noastre, făcându-ne să rămânem mereu aici, la ,,vatra străbună”.

Că strămoşii noştri au fost indo-irano-sumerieni/pelasgi, ne-o spun şi cele mai vechi ,,monumente de aducere-aminte”, adică mormintele părinţilor noştri, care, în vechime (asemeni indo-iranienilor şi altor popoare vechi, orientale), dădeau pe scheletele înhumate cu ocru roşu, simbol al Soarelui, cultul solar manifestându-se, iată, până şi dincolo de moarte, ceea ce ne face să credem că vopsirea scheletelor cu ocru roşu ─ simbol al sângelui, al vieţii ─ ne vorbeşte, de fapt, de nemurirea sufletului, de înviere!

Şi asta, cu 2500 de ani mai înainte de Hristos!!

Acest ,,cult al morţilor” (ce cuprindea întreg spaţiul carpato-ponto-danubian, cu extensie până-n sudul Dunării, în toată Tracia, Grecia şi-n regiunea Troadei din NV Asiei Mici), cât şi ,,cultul solar” credem că era la fel de puternic şi de vechi, iar datorită lor se poate explica unitatea de credinţă, de cultură, de limbă, adică fiinţa unui neam cu o istorie atât de zbuciumată!

Când ai o ,,vatră”, o limbă, datini şi obiceiuri străvechi, milenare, un ,,cult al Soarelui” şi un ,,cult al morţilor”, de bună seamă că ai şi un cult al demnităţii naţiei tale, datorită căruia îţi cunoşti şi-ţi înţelegi mai bine rostul existenţei tale pe pământ, obligaţia ce-o ai faţă de cei de sus, care te luminează, dar şi faţă de cei de jos, de pe pământ (şi de sub pământ), care ne obligă să vieţuim în linişte şi-n bună pace cu tot ceea ce ne înconjoară!

Că aici, la Dunăre (în Lunca Dunării fiind cel mai fertil pământ din Europa), a existat o civilizaţie ţărănească unică în lume, ne-o spun şi relativ recentele descoperiri arheologice, în special mormintele în care (ca şi azi) se punea ceramică: o cană, un taler, o strachină, un opaiţ etc., dar o ceramică excepţională (la fel de frumoasă precum cea din Micene, din Troia ─ Creta ori Atena ─ ceramică traco-getă, găsită într-o fântână din zona Parthenonului!!), ceea ce vorbeşte de la sine nu doar de vechimea poporului acestuia (cel mai vechi din Europa), dar şi despre cultura, inteligenţa şi sensibilitatea sa, cu totul şi cu totul deosebite!!

Acest lucru l-a remarcat şi D-l Dumitru Berciu:
,,…în întinsele cimitire de pe valea Dunării se întâlneşte o splendidă ceramică încrustată cu culoare albă, reamintind vremurile ceramicii pictate (adică indo-iraniene, n.n.)”.
(Dumitru Berciu ─ Op. cit., p.33)

Aşadar, ,,întinsele cimitire”, în care ceramica e splendidă, încrustată cu culoare albă, ne fac să credem că, într-adevăr, aici, la Dunăre (cât şi-n întreg spaţiul carpato-ponto-danubian) sporul demografic era foarte mare, încât doar aşa se poate explica migraţia nord-dunăreană spre Grecia.

Cât priveşte ,,splendida ceramică”, aceasta presupune, iarăşi, o mare vechime; o evoluţie, în timp, extrem de benefică, strălucitoare, specifică, desigur, civilizaţiilor ţărăneşti durabile, aşezate, stabile de mii de ani!
Această continuitate demografică, de ordin estetic şi cultic, denotă multă originalitate, diversitate şi unitate, în acelaşi timp, ceea ce ne face să credem că civilizaţia traco-getă se datorează, în primul rând, stabilităţii acestui neam în acelaşi spaţiu, pe care (se vede foarte bine) şi l-au apărat cu sfinţenie!

Şi-aici ar trebui să ne-aducem aminte că-n 514 î. Hr., Darius, împăratul perşilor, venise la Dunăre, trecuse fluviul pe la Isaccea de azi (sau Obluciţa, după cum se mai numea), dorind să-i pedepsească pe tătarii care îi ocupaseră o parte din pământul împărăţiei sale.
Dacă în Tracia (trecând Helespontul) nu întâmpinase nicio împotrivire (din contră, fusese ajutat de ionienii carpatini din NV Asiei Mici, să construiască podurile de vase de peste Helespont şi Danubiu/Istru), ajungând pe pământul strămoşilor noştri geţi, aceştia au avut curajul să-l înfrunte cu dârzenie şi cu bărbăţie.
Evident că numărul uriaş al oştenilor lui Darius ─ aproximativ 500.000 de oameni, spun unii istorici ─ i-a copleşit pe geţi. Totuşi, geţii n-au fost impresionaţi de numărul atât de mare al perşilor, iar, dacă au fost înfrânţi, au căzut cu cinste, luptând, iată, pentru această civilizaţie ţărănească, nord-dunăreană, care a influenţat întreaga Europă!

Când aparţii unui asemenea neam de oameni (ce-a lăsat umanităţii cea mai veche ,,civilizaţie ţărănească”), simţi cu adevărat că aici ,,la vatră”, este adunat tot acest neam al tău, din urmă cu 4500 de ani, şi până astăzi, care te-n-deamnă să nu uiţi niciodată că la pâinea şi turta din ,,vatra Ţării” acesteia au râvnit dintotdeauna atâtea şi-atâtea seminţii, pentru care ei, străbunii noştri, şi-au lăsat să le curgă-n morminte nu doar tinereţea şi sângele lor, înrourat, dar şi toate dorurile lor.

Iar noi, cei de azi, avem doar o singură obligaţie: aceea de a ne aduce aminte de ei până şi-n ultima clipă a suflării noastre de viaţă, că ei încă mai ară şi-acum pe sub pământ şi în cer!…

Dacă Dumnezeu din lut ne-a zidit, învârtind la a cerului roată, din Carpaţii cu cerbi şi până la Crit, punând în noi sămânţă curată, El fi-va veacul din urmă ţăran cu mânecile cămeşei sumese, râzându-Şi în barbă, asemeni lui Whitman, când aurorele roşii le ţese; şi-n ţesătură, a zilei ziori, picură purpura feniciană, ne spune şi-acuma:

<<Nu, n-ai să mori, dar vei fi a pământului rană!
Dacă Eu, întâiul ţăran, te-am zămislit pe tine din lut, n-a fost lucrare făcută în van, căci din sudori şi rouri te-am vrut; uitării nicicând, niciodată, nu da niciuna din câte ţi-am spus, căci ŢARA rămâne-va, de-a pururea, VATRĂ, sub coroana drag fiu-Mi Iisus!>>

─ // ─

George Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
Surpate ─ Rm. Vâlcea,
28 iunie 2016

Clipboard01

Cu lacrimi şi sânge am scris româneşte

Se dedică Domnilor Ion Floacă (din Oaş) şi Tase Carataş (din Constanţa)

clipboard01

Fiecare limbă a acestui pământ poartă amprenta istoriei acelui popor ce a zămislit-o, căci nu vedem cum s-ar fi format, singură, o limbă, fără să ,,beneficieze” de suportul uman al celui care o rosteşte!

Aşa cum orice organism viu lucrează atât la vedere, cât şi-n străfundurile sale, dând dovada unei energii ce pare a fi de natură divină, tot astfel e şi cu ,,organismul” unei limbi, aflându-se, astfel, într-o continuă prefacere, zbatere, mişcare, încât un bun psiholog şi lingvist, deopotrivă, poate să-şi dea seama de caracterul şi de cultura celui ce foloseşte acea limbă.
În ceea ce ne priveşte pe noi, pe români, am convingerea că istoria noastră atât de frământată, plină de zbateri, de neîmpliniri şi de doruri, de freamăt şi griji, la răspântii de lume, de nenoroc, şi-a pus pecetea, pentru totdeauna, şi asupra limbii ce-o vorbim!
Iar, dacă ea, astăzi, e plină de har, de legănare şi mireasmă de fragă, acest lucru li se datorează moşilor şi strămoşilor noştri, care au ridicat sabia la Tapae, la Porţile de Fier ale Transilvaniei, din ,,pasul Câineni”; mai apoi, la Rovine, la Podul Înalt, Călugăreni, Mărăşeşti şi Oituz, locuri unde au fluturat stindardele neamului acestuia năpădit de griji, de nevoi, ca, după aceea, adunându-se cu toţii la vatră, să cânte o doină din fluier de fag ori de soc, pentru neamul acesta făr’ de noroc!…

Vremuri de năpaste, de bejamie, de dor năvalnic, sâlhui, când Ţara aceasta, a nimănui, frământată de-aleanuri, de obidă era, ca şi cum opinca-n ţărână, era-n plânset pe drum!…
Din durere, însă, se pare, se naşte, mila (chiar grija) faţă de cel de aproape! Iar, dacă-n dimineaţa de Paşte, ne scăldăm faţa cu ale cerului ape, ca sufletu-n noi nu fie iar trist, când, de ani 2000, Cămaşa lui Crist, flutură albă, însângerată, peste limba română în ie curată, noi n-am uitat să le-mbrăcăm împreună, când, seara, pe deal, buciumul cu jale mai sună…
Când Codrii Cosminului, noaptea, călătoresc pe sub lună!…
Căci în limba română ne-am ogoit pruncii, vara, la stână, când în văi, ori spre Dunăre-n jos, s-auzea zăngănitul de arme, vuietul luptei, năpraznice glasuri, rostiri de comenzi…
Tot neamul acesta, adunat sub un steag , mare cât Ţara, fluturând până-n văzduhul albastru, îşi lăsa umbra, răcoarea să-i cadă din Carpaţi până la marele fluviu, şi mai departe, spre Macedonia şi Muntenegru, căci în clocot era şi-n murmur de cireaşă amară!…
Astfel frământatu-s-a limba română, limpezindu-se, mai apoi, încetul cu–ncet dinspre Balcani spre Oltenia şi Maramureş.

Venea, aşadar, în genunchi, de dincolo de Dunăre, cu rotacismu-i robindu-ne blând, ca, prin vremi, alinare mare de suflet ne-aducă, încât, iată, limba de azi e cum alta din preajmă nu poate să fie!…
Şi totul pornindu-se, se pare, de la fenomenul lingvistic al rotacismului ,,aplicat” asupra graiului valah, romanizat, sud-dunărean, dintre Morava şi Drina.

Iată ce ne spune Dl. P.P. Panaitescu, referitor la limba primelor scrieri româneşti:
,,Astăzi toţi lingviştii sunt de acord că cele mai vechi texte cunoscute, scrise româneşte sunt traducerile (din slavoneşte) ale cărţilor bisericeşti care formează un grup caracterizat prin fenomenul dialectal al rotacismului (,,n” intervocalic înlocuit cu ,,r” sau cu ,,nr”: bire, sărătate, buâră, cire, menre) îmbinat cu folosirea lui ,,r” sonaus sau vibrant, şi cu numeroase împrumuturi lexicale ungureşti”.
(P.P. PanaitescuÎnceputurile şi biruinţa scrisului în limba română, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1965, p. 66)

Acest fenomen al rotacismului cred că a fost surprins, pentru prima dată, într-un document din anul 614, de către Prof. Univ. Dr. Stelian Brezeanu şi Prof. Univ. Dr. Gheorghe Zbuchea, care în cartea Domniilor lor, intitulată ,,Românii de la sud de Dunăre. Documente”, ne prezintă informaţii extrem de importante, din care reiese limpede că populaţia traco-getă/vlahii romanizaţi, din sudul Peninsulei Balcanice, se amestecaseră (în sec. VII) cu bulgarii şi cu avarii, cât şi cu alte ,,populaţii”, devenind un popor nu doar numeros, dar şi viguros, războinic prin excelenţă!

Tot acest ,,melanj lingvistic”, atât de ,,colorat” şi de divers, era, totuşi, sudat prin credinţa ortodoxă, aşa încât, atunci când aceşti vlahi sud-dunăreni (amestecaţi cu alte seminţii) au venit în Geto-Dacia (probabil prin sec. IX-X-XI) s-au integrat, bănuim, destul de uşor (ori, poate, vor mai fi fost şi lupte pe alocuri), în spaţiul geto-dac nord-dunărean, fiind şi aici tot un neam cu credinţă ortodoxă.

Iată, însă, documentul!
În anul 614, populaţia romanizată din Prefectura Illyricum (ce cuprindea în sec. IV-VII cea mai mare parte a Balcanilor, cu provinciile Panonia, Dacia Aureliană, Dardania, Misia şi altele) a fost cucerită de sclavini (bulgaro-sârbi) şi avari, care au pustiit Illyricum aproape cu totul, adică provinciile celor două Panonii, celor două Dacii, a Dardoniei, Misiei, Preavalitanei, Rhodopilor ca şi Tracia şi regiunea vecină Marelui Zid dinspre Bizanţ, Constantinopol.
,,Întreaga populaţie a fost deportată de chagan (căpetenia avară, han, n.n.) în regiunea vecină Panoniei, pe Dunăre, a cărei metropolă era Sirmium (azi, Mitrovica, n.n.), unde ,,prizonierii” (populaţia traco-getă romanizată, din Prefectura Illyricum, n.n.) au fost instalaţi ca supuşi ai săi. De atunci (din 614, n.n.) ei se amestecaseră (ei, traco-geţii sud-dunăreni, romanizaţi, n.n.) cu bulgarii, cu avarii şi cu alte populaţii; avură copii şi deveniră un popor nenumărat, dar fiecare copil primea de la tată tradiţiile patriei şi elanul rasei sale, potrivit obiceiului roman; şi cum sporea în Egipt, sub faraon, poporul evreu, tot aşa şi acum, prin credinţa ortodoxă şi sfântul Botez, sporea poporul creştinilor, fiecare povestind unul altuia despre patria străbună, ci aprindea tainic în sufletele lor dorinţa arzătoare a reîntoarcerii. <285>
Şaizeci de ani şi mai bine scurgându-se de când barbarii (bulgarii şi avarii, n.n.) au devenit stăpânii părinţilor lor (deci, cam prin anul 680, când au venit şi sârbii în Peninsula Balcanică, n.n.) un alt popor, nou, a apărut în aceste regiuni (sud-dunărene, din Balcani, n.n.) şi cu timpul cei mai mulţi dintre ei au devenit liberi.
Chaganul avarilor, considerându-i o etnie particulară, urmând obiceiul acestui neam, le dăduse un conducător, numit Cuber. <286> Acesta, aflând prin părinţii săi că poporul său (amestecul de traco-geţi romanizaţi, bulgari şi avari, n.n.) doresc să se întoarcă în oraşele lor (deci, cei care doreau să se întoarcă în oraşele lor erau, logic, traco-geţii sud-dunăreni, adică vlahii, ci nu bulgarii şi avarii, care veniseră din Asia şi-i cuceriseră în 614, n.n.), adună şi ridică pe toţi romanii (populaţia traco-getă romanizată din Illyricum, n.n.), împreună şi cu păgânii – cum se povesteşte şi în cartea lui Moise despre exodul evreilor, adică prozeliţii (bulgarii şi avarii care se amestecaseră, prin căsătorie, cu vlahii sud-dunăreni, n.n.) – cu arme şi bagaje şi în fapt revoltaţi contra chaganului. Acesta, pornit în urmărirea lor, e învins în cinci sau şase ciocniri, fugi cu ceea ce îi mai rămasese din armată.
Acela e ,,Kuber” (cred, mai degrabă, că e vorba de un traco-get, pe nume Ciuber/Ciubăr! n.n.) se retrase cu tot poporul său, soseşte în regiunile noastre (zona Thessalonicului, n.n.), ocupă câmpia Kermesion (în regiunea Bitoliei, în Macedonia meridională, n.n.).
Instalaţi aici, ei începură, mai ales cei din credinţa ortodoxă, să revendice oraşele părinţilor lor, unii Thessalonicul, alţii Constantinopolul, alţii alte oraşe din Tracia <288>”.
(Prof. Univ. Dr. Stelian Brezeanu şi Prof. Univ. Dr. Gheorghe ZbucheaRomânii de la sud de Dunăre. Documente Editura Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1977, p. 4. ,,Miracolele Sfântului Dimitrie”)

Aşadar, în anul 614 bulgarii şi avarii cuceresc aproape întreaga Peninsulă Balcanică, în care cea mai mare parte a populaţiei era de origine traco-getă-vlahă romanizată.
Pentru noi, românii, acest document elaborat, se pare, în Thessalonic (acolo fiind moaştele Sf. Dimitrie, protectorul acestui oraş), în sec. VII (aproximativ între 680-685, când deja veniseră şi sârbii), este extrem de important pentru poporul acesta, constituind cred, cel mai vechi document, care atestă rădăcinile limbii noastre, în care remarcăm – pentru prima dată – acel fenomen al rotacismului (al lui ,,n” intervocalic, care se pronunţă ,,r”).
Susţinem aceasta, întrucât rotacismul nu mai este întâlnit la niciun alt popor, în afară de vlahii sud-dunăreni, macedoneni şi muntenegreni, şi la românii maramureşeni, iar lucrul acesta vom vedea, desigur, că nu este absolut deloc întâmplător, cum întâmplător nu este nici alfabetul chirilic, ori slujba în limba slavonă.

Aşadar, să nu uităm că documentul emis la sfârşitul sec. al VII-lea, în Thessalonicul traco-get ne spune limpede că acel conducător răzvrătit se numea Kuber din Ciuber/Ciubăr, iar numele său e, clar, traco-get, vlah macedonean, chiar dacă el apare în DEX ca fiind de origine bulgară!
Kuber/Ciuber/Ciubăr, de-ar fi fost bulgar ori avar, cu siguranţă că n-ar fi fost influenţat de ortodocşii Thessalonicului (ori ai Constantinopolului sau ai altor oraşe din Peninsula Balcanică, în special din Tracia), dar se vede că părinţii lui (tatăl, în mod sigur) erau de acolo, din Thessalonic, iar el, fireşte, avea obligaţia morală să se facă glasul sângelui părinţilor săi.
De-ar fi fost bulgar ori avar, ce interes ar fi avut să se pună de-a curmezişul chaganului său?!
Ce mobil a fost acela, atât de puternic, încât să-l determine să ocupe câmpia Keramesion, din Bitolia/din Macedonia meridională, iar apoi, Thessalonicul?!
Este limpede că de aici proveneau părinţii săi: din Thessalonic ori din Macedonia, încât avem convingerea că nu întâmplător fraţii Metodiu şi Chiril aveau să studieze la Thessalonic, de unde au adus ,,alfabetul chirilic” şi anumite cărţi de cult bisericesc, în limba greacă, pe care le-au tradus, mai apoi, în limba slavonă, în sec. IX (când au trăit aceştia), răspândind, astfel, creştinismul în Moravia şi Panonia, iar de aici (prin sec. X-XI), în Ţara Litua (Oltenia), ţară ce avea să fie condusă de voievozii Litovoi şi Ioan, în sec. al XIV-lea.

Revenind la documentul prezentat mai sus, trebuie reţinută expresia ,,cele două Dacii”, care, în mod cert, face referire la Dacia nord-dunăreană şi la Dacia sud-dunăreană, încât avem convingerea că autorul documentului emis la Thessalonic, în sec. al VII-lea, ştia foarte bine că atât la nord, cât şi la sud de marele fluviu erau traco-geţi, adică de acelaşi neam, încât am putea deduce că acel ,,răzvrătit” Cuber aparţinea el însuşi acestui mare neam; la fel şi Metodin şi Chiril, de vreme ce studiaseră la Thessalonic, fiind ei, de origine, din Valea Cetinei, macedoneni/aromâni din regiunea VLASKA DRAKIA, regiune din care aveau să se tragă DRĂCULEŞTII, neamurile vlaho-sârbeşti ale lui Mircea cel Bătrân!

Cum fraţii Metodie şi Chiril erau, aşadar, macedo-români, dar trăiau într-o ,,slavonie” a Peninsulei Balcanice, se vede că limba slavonă (bulgaro-sârbă) era vorbită în paralel cu un dialect traco-get, şi anume limba vlahă/limba vlahilor sud-dunăreni.
Fiind Peninsula Balcanică sub ocupaţie slavonă, era normal ca şi-n biserică şi-n şcoli să fie impusă limba ocupantului.
Aşa se explică de ce noi, românii, am folosit, la început, limba slavonă ca limbă de cultură, şi nu limba aromână/vlahă, pe care păstorii sud-dunăreni aveau s-o ducă cu ei (în transhumanţa lor) dincolo de Drina şi Sava, adică în Panonia, iar de acolo, în Ardeal şi Oltenia.
Că vlahii sud-dunăreni (în special macedonenii/aromânii), se vede, erau urmaşii lui Alexandru Macedon (dar şi ai lui Kuber/Ciuber/Ciubăr), nu mai încape îndoială!
Un popor războinic e războinic din naşterea sa (vezi dacii, romanii, perşii, parţii, germanii, hunii, mongolii, avarii ş.a.), încât ,,răzvrătit” (ca poporul evreu, după cum se scrie şi în Biblie) va rămâne, până la sfârşitul lumii.
La fel şi vlahii (urmaşii traco-geţilor sud-dunăreni), odată ocupând Thessalia şi Macedonia (la sfârşitul sec. VII), 150 de ani mai târziu (în cca. 850) aveau să-şi extindă supremaţia în cea mai mare parte a Traciei, prezenţa lor şi a slavilor fiind atestată chiar şi la Muntele Athos (726-843).

Aşadar, ocupaseră Bulgaria şi Macedonia, adică cea mai mare parte din Peninsula Balcanică, încât n-ar trebui să ne mai mire că ei, vlahii şi slavii (bulgaro-sârbii), împreună, au fost cei care au pus bazele culturii bisericeşti (de sorginte bizantină), cărţile tipărite de Metodie şi Chiril (dar şi de urmaşii acestora) ajungând să fie folosite pe pământ românesc, pentru prima dată, cred, în Oltenia, în vremea fraţilor voievozi Litovoi şi Ioan, încât avem convingerea că încă dinainte de Vodiţa (aproximativ 1374, întemeiată de călugărul vlah Nicodim) va fi existat vreo mănăstire zidită, probabil, de Litovoi, al cărui nume pare a fi de origine romană, ori şi l-a luat de la zeiţa Leto.
De la Leto, Litovoi şi Ţara sa, Litua (Oltenia)!
Spuneam că fraţii Metodie şi Chiril erau vlahi din Valea Cetinei, din sudul Muntenegrului şi Macedoniei, mai precis din regiunea VLASKA DRAKIA, adică VLASIA sau Ţara neamului Drăculeştilor, aceştia fiind de origine romană (de la lat. draco, dragon, şarpe fabulos).
Surprinzător e faptul că Mircea cel Bătrân nu s-a sfiit să-i pună, celui de-al cincilea fiu al său, numele de VLAD DRACUL!
Şi asta, nu că acel prunc ar fi fost ,,mai rău”, cum spunea N. Iorga, ci pentru că (după opinia noastră) îşi ştia foarte bine originea sa vlahă şi bizantină!
După bunică-sa dinspre mamă, Simonida, se trăgea, aşadar, din neamul lui Mihail Glabas, Împăratul Bizanţului, iar după maică-sa, Calinichia, se trăgea din craiul sârbilor, Ştefan Uroş II Milutin, care, la rându-i, şi acesta, se pare, avea în venele sale şi din sângele vlah al celor din Vlaska Drakia.

Altminteri, de ce i-ar fi pus Mircea cel Bătrân, fiului său, acel nume, Vlad Dracul, şi nu un altul?!
De asemenea, de ce pe heraldica sa din pictura de la Mănăstirea Cozia apar doi şerpi (adică doi ,,draci”/dragoni cu limbile scoase), unul dintre ei ţinând în gheare Sf. Cruce?!
Această heraldică e unică în pictura noastră bizantină!

clipboard02

Din păcate (ori de teamă sau din necunoaştere profundă a originii vlaho-romane a marelui voievod), autorul monografiei Mănăstirii Cozia nu a reprodus această pictură a heraldicii, în care vulturul bicefal e înlocuit cu doi şerpi (dragoni – simbol al diavolului!): unul ţine, în gheare, spuneam, o cruce, iar celălalt, o sabie!
Evident că aceşti doi dragoni cu limbile scoase simbolizează cele două imperii: Imperiul Roman de Răsărit – cu capitala la Constantinopol – şi Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma.
Că vlahii (din care se trăgea şi neamul lui Mircea cel Bătrân) erau, datorită transhumanţei, într-o continuă mişcare de la câmpie spre munte şi iarăşi înapoi, ducându-şi turmele de oi, uneori, foarte departe (răspândindu-şi, astfel, mu doar neamul, dar şi limba) ne-o spune şi istoricul grec Kekaumenos, în ,,Sfaturi şi povestiri”, din care rezultă că, tocmai datorită acestei transhumanţe, vlahii au reuşit să reziste expansiunii turceşti de mai târziu, care i-a împins dincolo de Dunăre, în Panonia, Oltenia şi Ardeal, aducând odată cu ei şi cultura bisericească slavonă (pe înşişi sârbii şi bulgarii cu care se încuscriseră, după cum am văzut mai sus), care au marcat la noi, în mod decisiv, apariţia scrisului românesc, rotacizant, despre care vom continua să vorbim cât de curând.

Până atunci, însă, iată ce ne spune Kekaumenos referitor la transhumanţa vlahilor (faptele relatate se petreceau pe la 1066, când s-au răsculat vlahii din Thessalia):
,,Şi le-a vorbit (,,protospatharios” – vătaful spătarilor – Niculiţă Delphinas; acesta le-a vorbit vlahilor, grecilor şi bulgarilor din Larissa, care voiau să înceapă răscoala împotriva Împăratului Bizantin, n.n.) şi vlahilor: ,, Unde vă sunt acum dobitoacele şi nevestele?” Ei au zis: ,,În munţii Bulgariei” (Deci, transhumanţa se făcea pe ,,ruta” Grecia – Bulgaria, n.n.).
Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi femeile lor să stea din luna aprilie (de la Sf. Gheorghe, n.n.) până în luna septembrie (pe 8 septembrie, de ziua naşterii Sf. Fecioare Maria, n.n.), în munţii înalţi şi în locuri foarte reci”.
(Stelian Brezeanu şi Gh. Zbuchea – Op. cit., p. 7)

Dar, oare, nu şi-n zilele noastre, ciobanii urcă la munte de Sf. Gheorghe şi coboară de Sf. Marie Mică?!
Iată că e întocmai ca-n urmă cu 1000 de ani, de parcă numai ieri s-a petrecut răscoala din Larissa!
Şi-atunci, să ne mai mire de ce acest ,,conservatorism” a dus la păstrarea, în primul rând, a limbii vlahe/aromâne (ca elemente slavone, evident) cât şi a obiceiurilor, datinilor şi practicilor magice, atât la vlahii sud-dunăreni, dar şi la olteni şi maramureşeni, după cum vom vedea?!

Se pare, însă, că rotacismul nu întregii arii (izoglosei lingvistice) a Peninsulei Balcanice, ci doar între Morava şi Drina, în Macedonia, Muntenegru şi părţile Illyriei, de unde avem convingerea că a fost adus în nordul Dunării, mai întâi în Oltenia!
E vorba de neamul Litovoilor, descendenţii vlahilor romanizaţi, adepţi ai zeiţei romane Leto (după cum am mai spus), care a întemeiat la noi prima dinastie a voievozilor români, din care avea să se tragă şi Mircea cel Bătrân, cel care, ziceam, îşi ştia foarte bine originea.

Dacă el nu ar fi fost din neamul acelor vlahi, al Litovoilor sud-dunăreni, cu siguranţă că nu şi-ar mai fi pus pe genunchiere şi pe heraldică dragonul bicefal, în loc de vulturul bicefal, aşa cum ar fi fost normal!
Se pare, însă, că Mircea cel Bătrân ştia prea bine că vulturul sau şoimul, la egipteni, era simbolul ochiului lui Horus, fiul lui Onris. Deci, fiul lui Dumnezeu!

clipboard03 clipboard04

Şi, totuşi, din raţiuni de demnitate vlaho-romană şi românească, în acelaşi timp, a înlocuit, cu bună ştiinţă, vulturul cu şarpele/dragonul!
Dar curios este, însă, că însăşi denumirea Sarmizegetisei – Sarmis (de la ,,sarapis”= în scr. ,,şarpe”)+ze(us) = zeul + getu (getulilor/geţilor) + sa = sai, saoi, sapoi, sapaoi, dakoi (cum ne mai numea însuşi Homer), însemnând, iată, Şarpele de foc (adică Fulgerul) – zeul geţilor şi al dacilor!
Dar, oare, capul de lup nu se prelungea cu un trup de şarpe, fluturându-şi vâlvătăiele, asemeni lui Quetzalcoatl (Şarpele cu pene) al incaşilor?!
Să fie, oare, întâmplător acest lucru?!
Şi de aici să fi fost influenţat marele voievod Mircea cel Bătrân?!

Înclin să cred că, mai degrabă, a pornit de la denumirea zonei din care se trăgeau strămoşii săi, vlahi sud-dunăreni, şi anume din VLASKA DRAKIA!
Astăzi, cineva ar putea (şi pe bună dreptate) să se-ntrebe: ,,Dacă rotacismul este specific doar vlahilor sud-dunăreni (şi nu tuturor!) şi maramureşenilor (care au făcut primele traduceri, în româneşte, ale cărţilor bisericeşti slavone: Psaltirea şi Codicele, cuprinzând ,,Psalmii” şi ,,Epistolele Sf. Apostol Pavel”, dar şi cântările scriptuare, acolo, la Mănăstirea Peri, din Maramureş), iar maramureşenii aceia ar fi venit din Oltenia, odată cu urmaşii lui Litovoi şi-ai lui Ioan, după bătălia de la Posada, din 1330), atunci de ce nu se foloseşte rotacismul şi-n Oltenia, aşa cum, surprinzător, se foloseşte şi azi în Maramureş şi Oaş, mai ales de către oamenii bătrâni?!

Aceasta fiind o întrebare, urmează a doua:
Dacă maramureşenii de pe Valea Izei, de la Cuhea şi de pe Valea Cosăului sunt veniţi din Oltenia (trăgându-se din vlahii sud-dunăreni, macedo-slavi), atunci de ce acei vlahi romanizaţi din sudul Peninsulei Balcanice, de azi, nu mai au aceleaşi practici magice, de exemplu, aşa cum încă mai au cei din Oltenia şi din Maramureş?!

Evident că întrebărilor grele li se răspunde ori foarte greu, ori extrem de simplu!
În cazul nostru, credem că e destul de dificil!

O explicaţie, însă, există, şi anume: urmaşii lui Litovoi (cei care au fost duşi în Maramureş de către Carol Robert de Anjou, după bătălia de la Posada – 1330) n-au fost însoţiţi în Maramureş de întreaga ,,suflare” a Olteniei, ci doar de vlahii din care se trăgea neamul lui Litovoi, la care s-au mai adăugat, cred, câteva sute de boieri olteni, dregători, călărime, oşteni pedeştri, aşa cum, după bătălia de la Stănileşti, pe Prut, din 1711, Dimitrie Cantemir a fost însoţit la Harkov de o suită de 4000 de suflete, ci nu de toată Ţara Moldovei.
E posibil ca la fel să se fi petrecut lucrurile şi-n vremea în care ,,oltenii” vlahi sud-dunăreni, romanizaţi (însoţiţi de sârbi, îndeosebi, dar şi de câţiva bilgari), au plecat în Maramureş, fiind puşi să apere Coroana Maghiară, la NE-ul acesteia, de năvălirile tătarilor!

Aşadar, rotacismul (care nu se foloseşte deloc în Oltenia!) era specific doar vlahilor sud-dunăreni, fiind afuşi de acolo, din Macedonia şi din Muntenegru.
Cum ei, Litovoii sud-dunăreni, veniseră aici, în Oltenia, nu doar cu turmele de oi, ci şi cu oaste (fiind însoţiţi de vitejii şi dârjii sârbi), credem că ei au format o castă voievodală şi sacerdotală puternică. Aceasta folosea, în paralel, atât limba română, cât şi limba slavonă, mai ales în biserică, încât e posibil ca primele biserici pe teritoriul ţării noastre să fi apărut în Oltenia!
Cât priveşte practicile magice, credem că ele n-au fost aduse aici, în Oltenia, de vlahii sud-dunăreni, pentru simplul motiv că ele nu sunt folosite nici azi – din câte am citat – în Peninsula Balcanică; şi aici avem în vedere Macedonia şi Muntenegru.
Ele, practicile magice, credem că au aparţinut geţilor, care le-au lăsat oltenilor de mai târziu.
Poate că geţii, iniţial, le-au moştenit de la indo-iranieni şi de la pelasgii egipteni, transmiţându-le, mai apoi, peste veacuri, şi urmaşilor lui Litovoi.
Aceştia le-au dus în Maramureş, odată cu ,,transbordarea” lor acolo, obligaţi fiind de împrejurările acelor vremi atât de tulburi!

Litovoii, fiind o castă sacerdotală şi voievodală cultă, desigur, avem convingerea că ei erau pe o treaptă superioară urmaşilor olteni ai geto-dacilor autohtoni!
Aşa se explică, probabil, gradul lor înalt de cultură bisericească, de sorginte bizantină, fapt ce a dus la apariţia scrisului românesc nu doar în Oltenia, ci şi în Maramureş.
Suntem îndreptăţiţi să credem acest lucru, având în vedere atitudinea ,,ocupantului”, care, aproape întotdeauna, îşi impune punctul său de vedere!
E vorba de imprimarea, în rândul populaţiei autohtone, a sistemului său de valori, de reguli, de norme, de legi, aşa după cum au făcut, în mod cert, şi romanii, după ce au cucerit Dacia.
Acum, însă, în cazul relaţiei geto-dace autohtone, vis-a-vis de ocupanţii vlaho-slavi, avem de a face, totuşi, cu o situaţie nouă.
Dacă la-nceputul sec. al II-lea, d.Hr., romanii, ocupând Dacia, au încercat să-şi impună, cu sila, politeismul roman dincolo de fluviu, demitizând cultul solar şi al nemuririi sufletului (concepte filosofice zalmoxiene, extrem de bine înrădăcinate la geto-daci!), de data aceasta, lucrurile aveau să fie, într-un anume fel, diferite, deoarece aici, în nordul Dunării, vlaho-slavii balcanici au găsit o populaţie foarte bine organizată, şi asta din toate punctele de vedere!
Să nu uităm că cel puţin cu 500 de ani mai înainte ca vlaho-sârbii sud-dunăreni să vină-n Panonia, Oltenia şi Ardeal, geţii nord-dunăreni fuseseră invitaţi (prin episcopul lor şi suita acestuia) să participe, şi chiar participaseră, la lucrările Sinodului Ecumenic de la Niceea, în Bitinia, în anul 325 d.Hr., încât nu putem spune că ,,noul ocupant” a găsit aici doar ciobani şi agricultori neştiutori de carte, o mare de ,,prostime”, care se revărsa din Dunăre-n Carpaţi, bâjbâind în noian de întuneric!
Cu siguranţă că erau şi lăcaşe de cult, fiindcă, altminteri, n-ar fi existat viaţă eparhicească!
E posibil ca primele bisericuţe să fi fost făcute din lemn de stejar, unele având chiar roţi, spre a le putea deplasa de la o comunitate la alta, după cum am aflat dintr-o legendă din satul Moşteni, comuna Frânceşti, judeţul Vâlcea, sat în care, conform ,,Monografiei Mănăstirii dintr-un Lemn”, a existat o asemenea bisericuţă, aici, la Dintr-un Lemn!
Pe crucea de lemn, aflată deasupra acoperişului bisericuţei iniţiale (de n-o fi fost, poate, chiar a doua, ori a treia, ştiut fiind faptul că o bisericuţă din lemn de stejar poate dura până la 200 de ani!) era incizat numele RADU, ceea ce ne-a dus imediat cu gândul la ,,IO RADU NIGRU, 1128, V.V. PRIŞTINA”!
E vorba de inelul-pecete, care a ajuns în ţara noastră odată cu venirea vlaho-slavilor sud-dunăreni.
Acest inel-pecete e foarte important pentru istoria noastră, din cel puţin două puncte de vedere:
1. în primul rând, ne indică nu doar anul aproximativ al venirii slavilor sud-dunăreni aici, la noi, cât şi originea lor;
2. deducem traseul urmat de aceştia: sudul Macedoniei şi al Muntenegrului – Valea Timocului – Dunăre – Oltenia!

În ceea ce ne priveşte, spuneam că venirea vlahilor sud-dunăreni în ţara noastră s-a făcut cu mult mai devreme de anul 1128, fiindcă presiunea turcească asupra Peninsulei Balcanice era enormă, încât, bieţii, au fost nevoiţi să se-mprăştie spre coastele Dalmaţiei, spre Veneţia, Croaţia, Austria, Panonia şi-nspre noi.
Că au ajuns în Transilvania, suntem absolut siguri, de vreme ce un urmaş al lui Kuber, pe nume Ciubăr, a fost comandant de oşti al lui Iancu de Hunedoara (fiul nobilului vlah Voicu). Acesta din urmă, Iancu, l-a sprijinit, se spune, pe Ciubăr la suirea pe tronul Moldovei,unde ajunge, într-adevăr, domn, fapt consemnat şi de cronicarul Grigore Ureche:
,,De un Ştefan vodă şi de un Ciubăr vodă.
Scrie Letopiseţul cel leşese că după moartea lui Pătru vodă a domnit un Ştefan vodă un an şi au murit. După acesta Ştefan vodă au domnit Ciubăr. Iar letopiseţul cel moldovenescu de acest Ştefan vodă nimica nu scrie, făr’ câta spune că, după moartea lui Petru vodă au domnitu Ciubăr vodă doar două luni”.
(Cronicari moldoveni – Grigore Ureche, ,,Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor carea scrie de la Dragoş vodă până la Aron vodă”, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 12 )

Iată că de atunci, din sec. VII (când în ,,Miracolele Sf. Dimitrie” se face vorbire de vlaho-bulgarul-avar Kuber) şi până în sec. al XV-lea trecuseră aproximativ 800 de ani.
Se vede, însă, că sângele viguros al vitejilor nu se stinge prin veacuri!
Acel Ciubăr-vodă n-a domnit, e drept, decât vreo două luni în Moldova, fiindcă a fost alungat, nefăcând el parte din vestita familie a Muşatinilor descălecători de neam şi de ţară, încât observăm prea bine că moldovenii (ca şi muntenii) au avut dintotdeauna mândria şi demnitatea ce le-o impunea amintirea strămoşilor lor!
Revenind la dislocarea în vechea Dacie a unei seminţii sud-dunărene, cea a vlahilor romanizaţi, însoţiţi de bulgari şi de sârbi, trebuie să mai spunem că aceşti nou veniţi aveau, totuşi, o cultură bisericească, fiind, din acest punct de vedere, într-un oarecare fel, superiori ,,autohtonilor”.
Dar nici aceştia nu erau ,,de ruşinat”, de vreme ce, cu multe secole mai înainte de venirea ,,oaspeţilor”, fuseseră, spuneam, invitaţi la Conciliul de la Niceea, din 325 d.Hr., ceea ce denotă că aveau şi ei organizare ecleziastică, fără a dispune, însă, de cărţi de cult bisericesc.
E doar o presupunere, evident, din moment ce n-avem nicio dovadă palpabilă!
Poate vor găsi-o cei ce au ,,metodă istorică”!
În schimb, despre vlahii romanizaţi, sud-dunăreni ştim că i-am dat umanităţii pe renumiţii fraţi Metodie şi Chiril, cei care au fost creatorii ,,alfabetului chirilic”.
De asemenea, din inelul-pecete, inscripţionat cu ,,IO RADU NIGRU, 1128, V.V. PRIŞTINA” am dedus că ei foloseau în mod curent scrisul chirilic.

clipboard02

Deci, aveau şi cărţi de cult bisericesc, în slavonă, pe care le foloseau în biserică, evident, aşa după cum s-a putut constata acest lucru atunci când, doar cu 2-3 decenii în urmă, s-a descoperit în estul Serbiei, în zona Negotin, intact, mormântul unui episcop, îngropat în sec. al XII-lea, ceea ce ne dovedeşte că vlahii sud-dunăreni au avut încă de pe atunci o episcopie, pe care, mai apoi (ori, poate, chiar mai înainte, prin sec. X), au impus-o şi în Ţara Românească, prin vestita familie voievodală şi sacerdotală a Litovoilor sud-dunăreni!
Nu ştim dacă venirea lor aici, la noi, s-a făcut prin ,,bună înţelegere” sau dacă au existat conflicte de natură militară.
Bănuim, însă, că, prin creştinismul ortodox, cele două seminţii (vlaho-slavii sud-dunăreni şi geţii nord-dunăreni) au ajuns la o înţelegere, încât nu e ceva exclus ca tocmai credinţa comună – creştinismul, credinţa în Domnul Nostru iisus Hristos − , cât şi străvechiul cult zalmoxian al soarelui şi al nemuririi sufletului, dar şi limba vlahă (dialect traco-get) să-i fi făcut ,,să cadă la pace”.
Ştiau, de altminteri, că amândouă ,,părţile” erau din acelaşi neam, din moment ce vorbeau aceeaşi limbă traco-getă: VLAHA, la care, la sud-dunăreni, se mai adăuga slavona.
Toate acestea i-au făcut, mai degrabă, să se unească, decât să fie pe ,,picior de război”!
Că ,,au căzut la pace”, reiese, cred, cel mai bine din faptul că geto-dacii sud-dunăreni – cei din neamul lor – le erau, totuşi, superiori celor din nordul Dunării, având un alfabet chirilic, lex valahorum, cărţi de cult bisericesc, aşa încât au adoptat, se vede, ideea că slujba trebuie să se facă în biserică, în limba slavonă, căci în acea limbă erau scrise cărţile de cult bisericesc ale ,,ocupantului”!

clipboard06

Şi iată cum, la noi, dogmele religiei creştin ortodoxe bizantine s-au impus în limba slavonă, încât această limbă ajunsese ,,intangibilă”, aproape clasică, asemeni limbii latine ori limbii greceşti!
Evident că acesta era, în primul rând, apanajul familiei voievodale a Litovoilor, iar poporul de rând cu siguranţă că înţelegea mai puţin această limbă.
Se ajunsese, bănuim, şi aici, în Oltenia, ca limba slavonă să devină ,,neagreabilă”, tocmai datorită faptului că, repet, nu era înţeleasă de marea majoritate a populaţiei.
Era, într-adevăr, o limbă de curte!
Poate aşa se explică uşurinţa cu care Litovoi şi urmaşii săi au părăsit Oltenia, lăsându-se în mâna lui Carol Robert de Anjou şi ajungând, astfel, în Maramureş, unde a trebuit să apere graniţele de est ale Coroanei Maghiare.
Şi iată cum, câteva sute de ani mai târziu, urmaşii acelor geto-daci din Oltenia, care l-au însoţit pe Litovoi după 1330, în Maramureş, nemaiînţelegând nici ei limba slavonă (căci se-nmulţiseră, extinzându-se şi-n Oaşul de azi, unde se foloseşte, de asemenea, rotacismul), au început să facă primele traduceri din limba slavonă în limba română, acolo la Mănăstirea Peri, din Maramureş, după care cărţile lor s-au răspândit mai ales în Moldova (vezi Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Hurmuzachi), dar şi-n sudul Transilvaniei, la Braşov (vezi Psaltirea Scheiană) la Şcoala românească de acolo.
Meritul ,,oltenilor maramureşeni” (influenţaţi, lexical de vlahii sud-dunăreni, din care s-au tras Litovoii) este incontestabil în ceea ce priveşte, contribuţia lor la apariţia scrisului în limba română!
Datorită lor a ,,fost posibilă” ,,biruinţa scrisului românesc”, cum spune P.P. Panaitescu în opera sa, intitulată ,,Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română”, lucrare apărută la Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1965.
Iată ce spune Domnia sa:
,,Această ştire despre existenţa unui birou românesc al tratatului de la Colomeea (prin care, în 1485, Ştefan cel Mare se închină, ca vasal, regelui Poloniei, Cazimir, la Colomeea, în Pocuţia, n.n. ), folosit ca ajutător pentru redacţia definitivă, după redactarea căreia nu a mai fost păstrat în arhive, ne deschide perspective asupra scrisului românesc din sec. al XV-lea.
În acel veac, limba română era folosită şi în cancelaria domnească, pentru acte care nu rămân, dar care se află în chip necesar la baza emiterii actelor de stat.
Zece ani mai târziu, se află în registrele de socoteli ale oraşului Sibiu, pe anul 1495, însemnarea, în latineşte: sacerdoti vallachiali pro diversis litteris eodem linguagium scriptis dedit dominus magister florinos… (,,Judeţul oraşului a dat…florini unui preot român pentru alcătuirea mai multor scrisori în aceeaşi limbă (a lui)”)”.
(P.P. Panaitescu ─ Op. cit., p. 64)

Revenind la referinţa ce se face asupra primelor elemente de scriere românească (în alfabet chirilic, desigur), putem spune că, aceasta vine din Moldov. E logic atunci să deducem că, într-adevăr, Moldova (ca şi Ţara Românească, întemeiată de Basarab I, în 1330) a fost întemeiată de vlahii sud-dunăreni ce trecuseră, mai întâi, prin Oltenia; apoi, ajungând în Maramureş, s-au dus să întemeieze Moldova, acest lucru făcându-l Bogdan I, în1359, de unde tragem concluzia că şi-n Moldova se folosea, în biserică, limba slavonă.
Această limbă nu putea fi dusă de un ,,autohton geto-dac”, de un ,,oltean get-beget” ci, fireşte, tot de cineva din familia voievodală, sacerdotală şi militară a vlahilor sud-dunăreni, respectiv de urmaşii lui Litovoi, v.v. Olteniei, şi anume de Bogdan I şi de fratele său, Dragoş!
Şi totuşi, subsemnatul a făcut o descoperire, în Ţara Loviştei, care ar putea răsturna ceea ce a fost scris până acum, referitor la Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, din 1521.
E vorba de piatra de mormânt (dar şi de crucea de pe mormânt) a lui Tihomir ─ tatăl lui Basarab I, eroul de la Posada ─, care a fost înmormântat în punctul Gruiul Plăcintei, comuna Titeşti, judeţul Vâlcea, în anul 1310.

IMG_0306 (1)

E vorba de hieroglife chirilice (atât ideograme, cât şi pictograme), unice în lume, care devansează data apariţiei, în scris, a limbii române, cu aproximativ 200 de ani, iar faţă de scrisoarea lui Neacşa din Câmpulung, cu peste 200 de ani!
Iată ,,traducerea” hieroglifelor existente pe piatra de mormânt a lui Tihomir, tatăl lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti:

Rând:

  1. Iisus Hristos, Ţarul Iudeilor
  2. ICXC (Iisus Hristos)
  3. NIKA (în gr. ÎNVINGĂTORUL)
  4. SU (în vremea) voievodului, Sfântul Tihomir Basarab
  5. Fiii Răposatului, viteazului Tihomir (aici apare pictograma, reprezentând un coif roman; la fel era reprezentată şi zeiţa Leto, cu cască; de la această zeiţă şi-au luat numele Litovoii, spre a-şi arăta originea romană a vlahilor supuşi Romei!).
  6. IO (Ioan), L (Litovoi), S (Seneslau), …litere lipsă (Deci, erau mai mulţi fraţi, fii ai lui Tihomir!).
    Observaţie: IO (Ioan) se referă, limpede, la Ioan Basarab I, fiul cel mai mare al lui Tihomir. Dreptul de întâi născut l-a adus, la tron, în locul tatălui său.

Lucrarea, intitulată ,,Hieroglifele din Ţara Loviştei”, a fost publicată în vol. ,,Rădăcinile neamului românesc” Editura Rotipo, Iaşi, 2015, dar se poate citi şi pe Internet.
Pare ciudat că Tihomir a pus copiilor săi prenumele fraţilor săi: Litovoi, Ioan, Seneslau, dar se vede că aşa era ,,moda”!.
T atăl lor, Locovoi/Litovoi, bătrânul, menţionat, pentu pima dată, în 1247, a fost ucis în 1277 de Ladislau IV Cumanul, regele Ungariei.
Din cele relatate până acum, am putea deduce că Litovoi, Ioan şi Seneslau (faţii lui Tihomi) l-au trădat pe nepotul lor, nesusţinându-l, militar, în bătălia de la Posada, din 1330.
E posibil ca aceştia , fiind vlaho-slavi sud-dunăreni, să nu se fi putut baza pe geto-dacii din Oltenia şi din Muntenia.
Neavând forţe militare suficiente, pe măsură, e de presupus că n-au putut să se opună lui Caol Robet de Anjou, în 1330, abandonându-şi, astfel, ruda lor apropiată, de sânge, adică pe Basarab I, care le venea nepot.
Aşa-nţelegem noi de ce Litovoii olteni nu s-au implicat în acea luptă de la Posada; de ce Seneslau o fi trecut, posibil, de partea lui Basarab I, ori a fugit şi el, retrăgându-se în munţi!
Cum nu ni se mai spune nimic despre el, înclinăm să credem că i s-a supus, totuşi, lui Basarab I, înainte chiar de bătălia de la Posada, ori, mai degabă după!

Totuşi, explicaţia ,,neimplicării în luptă” a Litovoilor denotă că, deşi aceştia erau cei care conduceau armata, administraţia şi biserica, totuşi, poporul geto-dac nu s-a amestecat în treburile politice ale unor ,,străini”: ungurii şi Litovoii sud-dunăreni, care, iată, ajunseseră să se lupte pe teritoriul lor, ei neavând, se pare, niciun interes pentru cei doi străini!
Că vor fi dat dovadă de înţelepciune ori de laşitate, aceasta o ştie, poate, doar Bunul Dumnezeu!

Cert este că această confruntare a doi străini, petrecută pe pământul moşilor şi strămoşilor noştri, a dus (ceva mai târziu), în sec. XV-XVI la ,,biruinţa scrisului românesc” în toate cele trei provincii româneşti!
Că Litovoii au fost însoţiţi în Maramureş, şi de olteni de baştină (de boieri şi de slujitorii acestora), nici nu mai încape îndoială, de vreme ce, după cum spuneam, practicile magice (atât cele din Maramureş, cât şi cele din Oltenia) sunt identice în zonele specificate deja, în timp ce în sudul Peninsulei Balcanice, în Macedonia şi Muntenegru, nu le-am întâlnit deloc.
De-ar fi existat, în mod cert filologii, lingviştii, folcloriştii şi etnografii, mai ales, le-ar fi consemnat!

Atunci, e normal să credem că ele au aparţinut geto-dacilor nord-dunăreni, olteni, care, la rândul lor, le-au moştenit de la indo-iranieni, ca, în sec. al XIV-lea, iată, să le ducă în Maramureş, unde (o parte) mai există şi astăzi, după cum însuşi fenomenul rotacismului s-a păstrat aproape în întreg spaţiul Maramureşului (ca extensie în Oaş).
La fel, desigur, se păstrează la macedoneni şi la muntenegreni (parţial şi în Dobrogea), iar acest lucru vă poate fi confirmat de doi buni prieteni: Dl. Tase Carataş, din Constanţa (Str. Faget, nr. 39) şi Dl. Ion Floacă, oşean din comuna Racşa, judeţul Satu Mare.
Deşi locuiesc la capete diferite ale ţării noasre, cei doi se pot înţelege foarte bine, folosind rotacismul: bine-bire; cine-cire; vin-vir etc., ca şi cum de la plecarea Litovoilor în Maramureş, n-ar fi trecut aproape 700 de ani!

Iată, însă, că-n felul acesta se poate dovedi foarte bine că limba vlahilor sud-dunăreni a stat la baza formării limbii noastre româneşti, meritul lor fiind incontestabil!
De asemenea, oricine poate deduce că, datorită lor, am păstrat vigoarea nu doar a strămoşilor noştri traco-geţi şi vlahi sud-dunăreni, dar şi vigoarea limbii acestora.

Despre acest ,,fenomen al rotacismului”, Dl. Silviu Dragomir ne spune următoarele:
,,Ţinând seama de locul de provenienţă al acestor cuvinte (korona ─ curună─ cunună; bura─ zerovici ─ bună seara; funtura ─ fântână; smantare ─ smântână; sare ─ bire nume de sat în Bosnia, etc., n.n.) putem stabili aria iniţială a rotacismului în teritoriul dintre Morava şi Drina, spre miazăzi de la munţii Rudnie până în Kosovo Polje (Câmpia Mierlei, n.n.), iar în apus, din Starivlah până către munţii Sar. De aici a iradiat acest fenomen lingvistic odată cu migraţiunea vlahilor spre apus şi spre sud-vest, şi prin urmare în acest teritoriu urmează să căutăm patria de origine a istroromânilor, care sunt rotacizanţi, precum şi a vlahilor din Croaţia şi Veglia, aceştia din urmă porniţi în sec. al XI-lea, al XII-lea”.
(Silviu DragomirVlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959, p. 158)

Iată acum câteva exemple, comune, de rotacism folosit atât în Maramureş şi Oaş (inclusiv astăzi!), cât şi la vlahii din Peninsula Balcanică, în special la cei dintre Morava şi Drina:
─ sărătate (pentru sănătate)
─ bure (pentru bune)
─ buâră (pentru buână/bună)
─ cire (pentru cine)
─ vir (pentru vin; din lat. ,,vinum”, unde ,,n” se vede că este intervocalic)
Observaţie: De aici, din acest exemplu, deducem că, într-adevăr, vlahii sud-dunăreni au fost intens romanizaţi, şi asta, cu circa 250 de ani mai înainte de a fi noi, dacii, cuceriţi de romani!
─ Bure zori! (pentru ,,Bune zori!” ─ formulă de salut, la vlahii sud-dunăreni).
Observaţie: Din această expresie a rezultat numele unei familii ,,Burezorii”/Burezoii, respectiv, la singular, Burezoiu ─ familie existentă şi astăzi în satul Surpate, comuna Frânceşti, judeţul Vâlcea.
Existenţa acestei familii denotă limpede că strămoşii sunt de origine vlahă, sud-dunăreană, dar, în acelaşi timp, ne face să credem că atunci, în 1330, după bătălia de la Posada, nu au plecat în Maramureş toţi vlahii oltenizaţi, însoţindu-i pe Litovoi şi pe feciorii acestuia, suita lor de la Curte, ci o pare, se pare, a rămas aici, în Oltenia.

Însă nu doar rotacismul ─ acest fenomen lingvistic, unic în spaţiul Maramureşului, Oaşului şi Peninsulei Balcanice (îndeosebi spaţiul cuprins între Morava şi Drina, dar şi zona ilirică) ─ ,,s-a transbordat din Oltenia (deşi aici, azi, nu mai există!) în Maramureş (unde s-a păstrat până în 1957; în Oaş, însă, e folosit şi astăzi de oamenii bătrâni), ci şi o serie de caracteristici fonetice, pe care, în mod surprinzător, le regăsim în prezent atât în vestul Olteniei (în Plaiul Cloşani, la interferenţa Gorjului cu Mehedinţiul), în Maramureş, în Oaş şi în Moldova (în special la cronicari, dar chiar şi astăzi!), iar câteva şi-n Dobrogea.
Aici, în Dobrogea (unde majoritatea aromânilor au venit din Epir ─ NV Greciei) se pare că procesul asimilării, al absorbirii acestora de către limba literară a fost mult mai rapid.

În cele ce urmează, vom arăta câteva din acele caracteristici fonetice, specifice limbii vlahilor/aromânilor, datorită cărora, în sec. XV şi XVI, aveau să apară primele traduceri (în scris) din limba slavonă în limba română.
Evident că poporul folosea, în majoritatea sa, limba română!
Aşadar, vom avea în vedere ,,Psaltirile Scheiană, Voroneţeană şi Hurmuzaki”, traduse la Mănăstirea Peri, din Maramureş, în sec. al XV-lea (manuscrisele existente astăzi sunt copii ale originalelor!), ,,Codicele Voroneţean” (manuscris din sec. al XVI-lea, din Maramureş, cuprinzând cele mai vechi texte în grai rotacizant), dar şi operele cronicarilor moldoveni, la care vom adăuga culegerile de folclor din Maramureş şi din Plaiul Cloşani, judeţul Mehedinţi.

La ,,Codicele Voronețean” am mai putea adăuga ,,Codicele de la Cohalm” (azi, Rupea, judeţul Braşov), din sec XVII, şi ,,Codicele Teodorescu”, manuscris din sec. XVI, ambele considerate ca fiind adevărate monumente de limbă veche, românească, în care vom regăsi caracteristicele fonetice pe care le prezentăm chiar acum, venind cu exemplele de rigoare, la care adăugăm aria de răspândire:

─ transformarea lui ,,e” în ,,i”: vezir ─ vizir; împensu ─ au împins; beserică ─ biserică (în MM, Oaş şi Moldova);
─ transformarea lui ,,z” ori ,,dz”în ,,v”: ai zenit ─ ai venit; Dumnedzău ─ Dumnezeu; prădzi ─ prăzi; dzi ─ zi; vădzând ─ văzând; miazdedzi ─ miazăzi; au ședzut ─ au şezut etc. (în MM, Oaş şi Moldova);
─ transformarea lui ,,ă” în ,,e”: Dumnedzău ─ Dumnezeu; să zâce ─ se zice; au mărsu ─ au mers; pă ele ─ pe ele; răle ─ rele (în MM, Oaş şi Moldova);
─ transformarea lui ,,ghi” în ,,bi”: ghivol ─ bivol (în MM şi Oaş); ghine ─ bine (în Dobogea), dar şi ,,bire”, în Oaş;
─ transformarea lui ,,zi” în ,,ve”: zineau ─ veneau (în MM, Oaş şi Moldova);
─ transformarea lui ,,î(â)” în ,,i”: să zâce ─ se zice; ţâdulă ─ ţidulă; ţâne ─ ţine (în MM, Oaş şi MH); frasîn ─ frasin; a strâgat ─ a strigat etc.;
─ transformarea lui ,,o” în ,,a”: o mers ─ a mers; s-o însurat ─ s-a însurat (în MM, Oaş şi MH);
─ transformarea lui ,,o” în ,,u”: on om ─ un om; într-on ─ într-un (în MM, Oaş şi MH);
─ transformarea lui ,,ă” în ,,o”: (tăt ─ tot) şi a lui ,,o” în ,,a”: s-o ascuns ─ s-a ascuns; o prins – a prins (în MM, Oaş şi MH);
─ diftongarea vocalei ,,e” în ,,ea”: vei vre ─ vei vrea; vei vide ─ vei vedea (în MM, Oaş şi Moldova);
─ transformarea lui ,,ă” în ,,a”: scriem aşă ─ scriem aşa (în MM, Oaş şi Moldova);
─ contragerea diftongului ,,io” în ,,o”: cuptior ─ cuptor (în MM, Oaş şi Moldova);
─ diftongarea vocalei ,,ă” în ,,oa”: tăte ─ toate (în MM, Oaş şi MH);
─ dispariţia consoanei ,,d”: cân’ ─ când (în MM, Oaş şi MH);
─ dispariţia grupului ,,ni”: nime’ ─nimeni (în MM, Oaş şi MH); ─ transformarea grupului ,,or” în diftongul ,,au”: or zidit-o ─ au zidit-o (în MM, Oaş şi MH);
─ transformarea lui ,,ă” în ,,uie”: trăbă ─ trebuie (în MM, Oaş şi MH);
─ transformarea lui ,,o” în ,,a” : o fost ─ a fost (în MM, Oaş şi MH);
─ transformarea lui ,,ă” în ,,cel” : ăl bătrân ─ cel bătrân (în MM, Oaş şi toată Oltenia);
─ transformarea lui ,,i” în ,,e”: di la băutură ─ de la băutură; în aceia zi ─ în aceea zi (în MM, Oaş şi Moldova);
─ transformarea lui ,,z” în ,,d”: să-l văz ─ să-l văd (în MM, Oaş şi MH);
─ transformarea lui ,,î (â)” în ,,e”: pântru ─ pentru (în MM şi Oaş);
─ transformarea lui ,,h” în ,,f”: hirea ─ firea; hiecine ─ fiecine (în MM, Oaş şi Moldova);
─ transformarea lui ,,h” în ,,v”: hiclean/hiclenie ─ viclean/viclenie (în MM, Oaş şi Moldova);
─ contragerea diftongului ,,iu” în ,,u”: stegariului ─ stegarului; veziriu ─ vizir(ul) (în Moldova);
─ contragerea diftongului ,,ua” în ,,a”: a doua zi ─ a doua zi (în MM, Moldova şi Oltenia);
─ transformarea lui ,,v” în ,,b”: septemvri ─ sempembrie (în MM, Oaş, Moldova şi Oltenia) etc. etc.

Aşadar, rotacismul şi caracteristicile fonetice pezentate mai sus (e posibil să nu le fi amintit pe toate!) au contribuit în mare măsură la consolidarea structurii limbii noastre, mai ales după ce Psaltirea şi Codicele au fost traduse în Maramureş, la Mănăstirea Peri, din slavonă în română, răspândindu-se, prin preoţi şi domnitori, mai ales în Moldova, dar şi-n Ţara Românească.
Aici, în vechea Muntenie, la Târgovişte, Domnitorul Pătraşcu cel Bun ─ tatăl lui Mihai Viteazul, Petru Cercel şi Ştefan Surdu ─ a fost dovada unui om adânc luminat, deoarece şi-a dat seama că Transilvania, prin cultură, trebuia să fie alături de celelalte două ţări surori, iar liantul dintre toate trei îl constituia (în afară de aceeaşi credinţă ortodoxă) însăşi limba română.
Tocmai de aceea nu doar că a înfiinţat, la Târgovişte, o tipografie, unde a adus un meşter vlah sârb, poate, pe Dimitrie Liubavici, dar, puţin mai târziu, a trimis în Scheii Braşovului (unde era Şcoala românească) pe diaconul Coresi!
,,Aşadar, acest Coresi îşi făcuse ucenicia în tipografia slavonă din Târgovişte; era urmaşul tipografilor sârbi (vezi urmaşul tipografului muntenegrean Macarie, ales în Ţara Românească pe la-n-ceputul sec. al XVI_lea), aşezaţi în Ţara Românească.
Trecerea lui Coresi din Muntenia la Braşov a însemnat, totodată, şi trecerea de la tiparul slavon la cel românesc în această tipografie (de la Braşov, n.n.). Aşezarea lui Coresi la Braşov are astfel o importanţă deosebită pentru problema răspândirii scrisului în limba română”.
(P.P. Panaitescu ─ Op. cit., p. 137)

Braşovul era, de fapt, epicentrul ortodoxiei româneşti, fiindcă ,,Biserica ortodoxă Sf. Nicolae din Scheii Braşovului fusese clădită din vremea domniei lui Neagoe Basarab, cu banii acestui domn al Ţării Româneşti, rămânând împreună cu comunitatea sub protecţia domnilor români”.
(HurmuzakiDocumente, XI, p. 808-809)

În ciuda faptului că slavonismul, în spaţiul românesc, ţinea încă din veacul al X-lea (după ce fraţii Metodie ─ 820 ─ 885 ─ şi Chiril ─ 827 ─ 869 ─ creaseră alfabetul chirilic şi răspândiseră creştinismul, în 863, în Moravia, Panonia şi, poate, în Oltenia; Metodie începuse să traducă Biblia şi alte cărţi bisericeşti, din greacă în slavonă), ,,scrierea în limba poporului se explică, în veacul al XVI -lea, prin faptul că societatea românească (o parte a ei, spunem noi, anumite pături sociale ─ ţăranii şi negustorii, n.n. ─ care se ridică) nu mai ştiu slavoneşte”.
(P.P. Panaitescu ─ Op. cit., p. 134)

De altminteri, în prefaţa ,,Psaltirii româneşti din 1570; lucrare fundamentală pentru introducerea limbii române în biserică, fiindcă prea puţini enoriaşi mai înţelegeau slavona, limba română fiind deja formată, Coresi se adresează direct cititorilor, spunând: ,,Eu, diaconul Coresi, dacă văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii, n-avem…”.
(I. Bianu şi N. HodoşBibliografia românească veche, I, p. 92)

Folosirea perfectului simplu ,,văzui” şi a vocalei ,,ă” în loc de ,,e” (ex. pă deal; n-avăm; dă dincolo etc.) denotă limpede că acest diacon, Coresi, tebuie să fi fost din Oltenia (nu e ceva exclus să nu-şi fi făcut ucenicia la Tipogafia Mănăstiii Bistriţa, judeţul Vâlcea, unde, se pare, a fost înfiinţată prima tipografie din Ţara Românească!), adus, poate, la Târgovişte, de Neagoe Basarab, să-i fie de ajutor lui Macarie, vlah muntenegrean, adus de Radu ce Mare (1495-1508) în Ţara Românească.
Doamna Miliţa-Despina, a lui Neagoe Basarab, era şi ea tot vlaho-sârbă, aşa încât, iată, putem spune cu tărie că izbânda scrisului românesc şi a slujbei în limba română se datorează tot lor ─ vlahilor sud-dunăreni!

Acest strălucit tipograf, Coresi, om de aleasă cultuă, avea să tipărească multe cărţi bisericeşti, chiar în limba română, contribuind astfel la introducerea limbii româneşti în cultul religios.
Astfel, el are incontestabilul merit (neegalat de alt om al vremii sale!) de a fi folosit, în traducerea textelor bisericeşti din limba slavonă în româneşte, graiul din Ţara Românească şi din sudul Transilvaniei, fiind cel care i-a dat unitate limbii noastre.
Graiul traducerilor lui Coresi, în limba română, stă la baza limbii române literare, culte.
Tipăriturile sale (Catehismul, 1559; Tetraevanghelierul, 1561; Psaltirea, 1570; Evanghelia ca învăţături, 1581 s.a.) sunt adevărate monumente de frumoasă, curată şi veche limbă românească.
Preoţii maramureşeni vlahi (veniţi din Oltenia) şi diaconul Coresi au cele mai mari merite în formarea celui mai valoros tezaur al oricărei naţii: limba naşterii tale, ca popor, ca seminţie luminată, stând alături de marile culturi ale lumii: cea greacă şi cea latină!

Iar ei, traco-geţii nord şi sud-dunăreni, prin vlahii macedoneni, muntenegreni şi ilirici, au fost cei de la care s-au ,,înfruptat” rădăcinile acestei limbi româneşti, aducând în spaţiul vechii Dacii lumina cărţilor sfinte ale Ortodoxiei Bizantine; mai întâi în spaţiul Olteniei şi, apoi, în Maramureş, Moldova şi-n tot Ardealul.
Că Oltenia a fost, într-un fel, privilegiată, la început, nu mai încape îndoială, dar credem că, mai degrabă, iniţial, oltenii (geţii nord-dunăreni) au preluat de la vlahii sud-dunăreni, Litovoii, foarte multe cuvinte, care, se vede, mare parte dintre ele ni s-au transmis până-n ziua de azi.
Altminteri, nu ne putem explica de ce atâtea cuvinte le întâlnim şi acum atât în Maramureş, cât şi în Oltenia, și nicidecum în alte zone ale ţării.

Iată câteva exemple:
─ a arvoni ─ a da acont (din ngr./vlah)
─ a boscorodi ─ a vorbi singur; a mustra mereu pe cineva (aromân/vlah)
─ brâglă ─ piesă la războiul de ţesut (aromân/vlah)
─ buleandră ─ femeie decăzută; zdreanţă (aromân/vlah)
─ a (se) burzului ─ mânios, supărat (magh.)
─ cârcă ─ a duce pe umeri (din scr. ,,carcă”)
─ căprior ─ parte a acoperişului (aromân/vlah ─ din lat. ,,capriolus”)
─ cergă ─ pătură ţărănească (tr.)
─ chiuitură ─ strigătură (autohton)
─ şipcă (în Oltenia) ─ cipcă (în Maramureş şi Oaş) ─ panglică (magh.)
─ ciurdă ─ cireadă de vite, oi (magh.)
─ dâlmă (dâmb) ─ umflătură (mamelon, tumul) (magh.)
─ a durui ─ a face zgomot, dând de-a dura (autohton)
16
─ fuştel ─ vergea trecută prin urzeala războiului de ţesut (lat. ,,fuştem”)
─ godan/godac ─ porc până la un an (sl./sârbesc)
─ a hălădui ─ a trăi liniştit (magh.)
─ hleaburi (în MM) ─ obeaburi (în Oltenia) ─ anexe gospodăreşti vechi (autohton)
─ huzdupitură (în MM) ─ zdupitură (în Oltenia) ─ zgomot puternic, prin căderea unui corp greoi (autohton)
─ înderşuna (în MM) ─ înverşuna (în Oltenia) ─ a se mânia (autohton)
─ îmbuci/îmbuca ─ a mânca (lat. ,,îmbucare”)
─ a jeli ─ a purta doliu; a plânge pe cel mort (sl.)
─ laiţă (în MM) ─ laviţă (în Oltenia) ─ bancă cu spătar (bg.)
─ lăptică (în MM) ─ lăptucă (în Oltenia) ─ salată verde (lat. ,,lactuca”)
─ mălăieţat (în MM) ─ mălăieţ (în Oltenia) ─ măr copt (autohton)
─ momantă (în MM) ─ momâie (în Oltenia) ─ arătare ciudată (autohton)
─ a motroşi ─ a lucra încet fără spor (arom.)
─ nălucire ─ vedenie (autohton)
─ ocol ─ ogradă; loc unde se închid vitele (sl.)
─ orbu găinii ─ boală de ochi (lat. ,,orbus”)
─ ortac ─ tovarăş; coleg de muncă (din scr.)
─ păţanie ─ întâmplae deosebită (lat. ,,patire”)
─ petrecanie ─ înmormântare; i-a făcut de petrecanie ─ l-a omorât (lat. ,,pertroicere”)
─ polog ─ iarbă cosită (bg./scr.)
─ pitilucă (în MM) ─ pitilică (în Oltenia) ─ femeie mică (autohton)
─ staol (în MM) ─ staul (în Oltenia) ─ loc/grajd pentru animale (lat. ,,stabullum”)
─ sugnă (în MM) ─ sugnă (la interferenţa Gorjului cu Mehedinţul/Plaiul Cloşani) ─ fustă ţărănească (ngr.)
─ strungă ─ locul unde sunt închise oile, pentu a se mulge (alb.)
─ târlă ─ staulul oilor; stână (bg., deşi pare, mai degrabă, arom.)
─ teleguţă (în MM) ─ teleagă (în Oltenia) ─ atelaj cu două roţi (sârb)
─ troznet ─ zgomot puternic (srb.)
─ ursâtă, ursât ─ persoană menită a deveni cuiva soţ/soţie (ngr.)
─ ursători/ursitori ─ fiinţe mitice, ce stabilesc soarta omului din popor (bg.)
─ vârcolac ─ fiinţă mitică, ce mănâncă Soarele şi Luna; strigoi (bg.)
─ vârtelniţă ─ depănătoare (bg.)
─ zdreanţă ─ haină ruptă (sl.)
─ fărmat (în MM) ─ sfărmat (în Oltenia) ─ distrus (alb.)
─ furcoi ─ furcă de lemn cu coadă lungă (lat. ,,furca”)
─ îngemănate ─ unite (lat. „gemines„)
─ a năpusti ─ a slobozi, a elibera (sl.)
─ (a-i) tigni/tihni ─ a avea tihnă, linişte (sl.)
─ trăgănat (în MM) ─ tărăgănat (în Oltenia) ─ a trage de timp (lat. ,,tragere”)
─ ţarină ─ loc cutivabil (din scr.)
─ zdrelit (în MM) ─ jdrelit (în Oltenia) ─ ros, jupuit/belit de iepuri/animale, ori prin lovire (scr.) etc., etc.

Evident că exemplele ar putea continua, dar credem că e bine să dăm exemple şi de cuvinte comune Maramueşului, cât şi zonei Plaiului Cloşani, judeţul Mehedinţi, spre a vă convinge că Litovoii au fost stăpâni peste toată Oltenia, iar procesul de formare a limbii române a avut loc aici, în Oltenia, ci nu în altă parte!
Că, într-adevăr, primele scrieri (tipărituri chirilice în limba română, unele în paralel ─ cu rândurile unul sub altul, primul rând fiind scris în slavonă, iar al doilea, sub el, în limba română, pentru a-l înţelege atât preoţii cât şi mirenii) au avut loc la Mănăstirea Peri, din Maramureş, e un fapt de necontestat, dar nu în Maamueş s-a format limba română (acest extraodina amestec lingvistic: latin, taco-get, geto-dac, sanscrit, bulgar, sârb, albanez, aromân, maghiar, turcesc etc.), ci aici, în Oltenia!

Marele merit al urmaşilor Litovoilor ,,olteni” ajunşi în Maramureş a fost, desigur, acela de a ,,cimenta” graiul limbii române în lucrări traduse în româneşte, din limba slavonă, lucrări/monumente, ce ne-au rămas până astăzi: Psaltirea Scheiană, Voronețeană, Hurmuzaki şi Codicele Voronețean, acestea fiind, ziceam, adevărate monumente de cultură şi de limbă românească, chiar dacă acesta apare, în scris, sub formă hieroglifică, tot în spaţiul Olteniei ─ Munteniei: e vorba de piatra de mormânt şi de crucea de pe mormântul lui Tihomir (şi acesta tot din neamul lui Litovoi!), aflate în comuna Titeşti, judeţul Vâlcea.

Dar, să revenim la paralela lingvistică dintre Pasul Cloşani (judeţul Mehedinţi) şi Maramureş.
Iată doar câteva cuvinte care sunt identice, comune celor două zone:
─ bolând ─ bolnav, nebun (bg.)
─ berbeniţă (în MM) ─ bărbânţă (în MH) ─ vas de păstrat brânza (autohton)
─ a boscorodi ─ a vorbi singur (arom.)
─ bulendre ─ zdrenţe (arom.)
─ darabă (în MM) ─ dărabă/darap (în MH) ─ bucată, felie (autohton)
─ hibă ─ beteşug, bai, lipsă (autohton)
─ ocnă (gură de mină, în MH) ─ salină (în MH) (magh.)
─ urzeală (în MM) ─ fire pentru războiul de ţesut; instrument pentru a pregăti urzeala (lat. ,,ordire”) etc., etc.

Dintre practicile magice comune, specifice doar Maramureşului şi Pasului Cloşani (V. Olteniei), amintim:
─ confecţionarea cămăşii ciumei
─ strigarea peste sat
─ tragerea unei brazde în jurul satului, pentru a opri molima
─ ameninţarea cu securea, a vacii cu lapte puţin, şi a pomului neroditor, cu toporul
─ trecerea bolnavului prin rug

Aceste obiceiuri/practici magice sunt identice în cele două zone (MM şi V. OLteniei), ceea ce dovedeşte că au o origine comună, şi anume: indo-irano-pelasgă!
Ţinem, pe această cale, să le mulţumim în mod deosebit celor doi prieteni, D-nei Prof. Maria Şerba (din Comuna Călineşti, judeţul Maramureş, autoarea cărţii/lucrare de licenţă ,,Folclor de pe Valea Cosăului”, vol. II, Editura Eurotip, Baia-Mare, 2012) şi D-lui Prof. Cornel Boteanu (din Baia de Aramă, judeţul Mehedinţi, autorul cărţii ,,Descântece din Plaiul Cloşani”, Editura MJM, CRaiova, 2011), care ne-au pus la dispoziţie două lucrări/culegeri de folclor excepţionale, ce au confirmat câtă dreptate a avut marele nostru istoric N. Iorga, atunci când a spus că Mehedinţul şi Maramureşul sunt cele mai arhaice zone etnografice ale ţării, unde folclorul s-a păstrat cel mai bine.
Datorită ceor doi profesori citaţi mai sus, oameni de aleasă cultură, de stirpe veche şi nobilă, haretiană, oricine, astăzi, poate să le citească minunatele lor cărţi şi vor vedea cu ochii lor că ,,nealterarea” până-n clipa de faţă a folclorului din cele două zone şi, mai ales, suprapunerea lor perfectă din acest unghi de vedere, ne dovedeşte, de fapt, nu doar originea comună a folclorului din aceste zone, cât, mai cu seamă, că toate aceste cuvinte (de sorginte atât de diferită) s-au amestecat aici și s-au împământenit, creând un fond cultural de o valoare deosebită.
Creând, cu alte cuvinte, limba noastră românească, ce pare a fi asemenea unei grădini cu fel de fel de flori, care de care mai frumoase, toate împreună bucurându-ne sufletul şi inima; toate dându-ne acel sentiment al împlinirii culturale, al demnităţii şi al vigoarei unui neam atât de zbuciumat!

Iar dacă tot acest noian de frumoase şi fără de odihnă cuvinte s-au adunat în potirul Olteniei şi al Maramureşului, revărsându-şi, apoi, miresmele-i blânde, frăgui peste întreg spaţiul românesc, meritul este al tuturor: atât al strămoşilor de baştină, cât şi al seminţiilor venite din alte părţi de lume.
Astfel, n-ar trebui să mai mire pe nimeni de ce limba română este, într-adevăr, ca ,,un fagure de miere”, curgând din oloaie bătrâne, voievodale, amintind de spaţii de dincolo de Dunăre, până-n Adriatica, Asia Mică, ori până-n Sumer, către indo-iranieni, sau chiar mai departe, spre adâncuri de Asii fierbinţi, de unde-au venit maghiarii, avarii, bulgarii, din graiul cărora am luat şi noi destule cuvinte.
Căci înţelept e omul care priveşte spre zare, luminându-şi îndeajuns ochiul său, inima sa, şi punându-şi alături doruri venind de departe; închizându-le în cămările de taină ale sufletului său, de unde se zămisleşte cântarea cântărilor de lacrimi; de mamă legănându-şi pruncul, în seară, sub stele răsărind în înalturi!…

Dintre toţi cei de la care cuvinte am luat, niciunul nu ne-a urmat această-nţeleaptă pornire firească!
Aşa se explică de ce limba aceasta, cea românească, n-o piere în veacul acesta, nici în cel de pe urmă, căci graiul nostru s-a ţinut, prin vremi, după noi, aşa cum zorile se ţineau după mioae, în turmă!…
Cât între Dunăre, şi Mare, Carpaţi, lângă izvoare şi vetre-om rămâne, de-a pururi, sub ceruri, mereu rezemaţi vom fi de graiul limbii române!…

─ //─

George Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
Surpate ─ Rm. Vâlcea
05 august 2016

Clipboard01

RÂMNICUL VOIEVODAL

clipboard01

Din Dunăre-n sus, înspre munţii Coziei, străjuiţi de Zamolxis şi de bujorul de munte, a-nceput să curgă istoria-n Râmnic ─ aşezare urbană romană ─ precum mierea din aloaie domneşti, voievodale, ori în pisăci de schituri bătrâne, risipite-n poieni, lângă izvoare şi cetini.
N-a fost neamul acesta împins de nevoi dinspre Asii către Câmpia Română, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot barbar, şuierând, ca şi cum din urmă-l mâna însăşi moartea în fluturânde veşminte cernite!…
Lipiţi cu spinarea de munţi şi de codrii adânci, ne-am rostuit cu grijă, la vatră, căci Ţara aceasta trebuia să rămână aici, purtând pe creştet cununa lui Crist, de rouă însângerată!
Căci vremile cură, cum pâraie-ntre stânci, undele lovindu-şi, nemiloase, scrâşnind, dar neamul tău trebuie să privească în zare, cum luminile-n ochi strănepoţi se aprind!
Acestora, însă, seara-n cerdac, le-om grăi, printre cerceluşi şi roşii muşcate:

,,Ascultă-mă bine, că, de ani 2000, n-am mai grăit de acestea, nepoate!
Ţara, ca nucii, adânci rădăcini, în pământ, şi-a coborât de la Roma-n Bizanţ; în Sarmizegetusa, Zamolxes cel Sfânt n-a fost nicicând cu picoare şi mânuri în lanţ!
În opinci şi-n albe straie de lână, am urcat, prin veacuri, pe plai şi-am cântat din caval, din fluier, la stână, intrând cu mioarele pe o gură de Rai, iar graiul, în doină, ne-am pus pe o frunză de fag; ne-am uns rănile cu zmeură, mură; fragile roşii, pe paie, şirag, le-am pus pruncilor noştri în gură…
Tu nu uita, nepoate, că Ţara, din Dunăre-n sus, pân’ la Tisa, e a Eminescului (altfel nu se poate!) după cum el însuşi plânsu-mi-s-a!”.

Dar rădăcinile neamului nostru nu se opresc la marele fluviu, ci ele se duc în adânc, până-n Macedonia şi Muntenegru, Ilyria, graiul acelor spaţii venind înspre noi cu tumultul său traco-get, vlah romanizat şi slavon, încât am găsit cu cale să ne-aplecăm, mai întâi, spre el, căci, altminteri, n-am putea înţelege prea bine de unde-au venit miresmele primăvăratice, meridionale, nu doar ale limbii vlahe, ci însăşi denumirea toponimică, ori multe nume de familii ce-au rămas până azi, aici, la Râmnic, pe ţărmuri de Olt, unde istoria e mai prezentă, poate, decât în oricare altă parte din ţară!

Şi-atunci, ne-am zis că bine ar fi să începem chiar cu denumirea de VÂLCEA; să vedem de unde ne vine, şi de când!

Iată ce ni se spune într-o lucrare istorică de excepţie:

,,În anul 1335, cu prilejul cuceririi oraşului Prilep (din sudul Macedoniei, n.n.), ţarul donează mănăstirii Treskavac din acest oraş un hrisov pentru a-i întări proprietăţile. Între satele care sunt amintite, remarcăm unul cu numele Moghiliţa (a se vedea transformarea lui ,,v” ─ de la Moviliţa ─ în ,,ghi” ─ Moghiliţa ─ caracteristică fonetică păstrată în Maramureş, Oaş, Moldova şi Dobrogea, la aromâni, n.n.), apoi siliştea pustie Pitici (vezi, în Gorj, comuna Bumbeşti-Piticu! n.n.), cu câmpul şi cu pădurea, şi siliştea Vâlcea (Vlčaja), aşezată de Milutin (Ştefan Uroş II Milutin, n.n.) în timpul Babunei (de aici, la noi, în judeţul Vâlcea, a ajuns, probabil, familia Baboi, aflată în satul Surpate, com. Frânceşti, n.n.) situat la sud de Skoplje (capitala Macedoniei, n.n.)”.

(Silviu Dragomir ─ Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu,
Editura Academiei Romîne, Bucureşti, 1959, p. 27)

Oare întâmplător să fie faptul că mama lui Mircea cel Bătrân, Calinichia, era fiica lui Ştefan Uroş II Milutin şi că acesta a aşezat (prin strămutare, desigur, fiind locurile mai bune, mai mănoase şi mai frumoase) siliştea Vâlcea ,,în ţinutul Babunei, situat la sud de Skoplje, capitala Macedoniei, unde-şi avea, poate, reşedinţa craiul Milutin?!
De asemenea, tot întâmplător e faptul că aceleiaşi mănăstiri i se donează şi biserica ,,Sf. Nicolae” (nume ce-l poartă şi hramul Sf. Episcopii a Râmnicului) din Lerin (Florina), spre sud de Bitolia, tot în sudul Macedoniei, ,,pe care a vândut-o episcopul vlah, cu oamenii, cu viile, cu câmpul, cu izvoarele şi cu toată stăpânirea şi drepturile”?!

Se vede clar că atât craiul Milutin, cât şi episcopul vlah din Lerin (Bitolia) au avut un obiectiv comun: primul, craiul, acela de a strămuta, din sudul Macedoniei, populaţie vlahă şi de a o aşeza la sud de Capitală (de Skoplje); al doilea, de a fi ,,aproape” de crai, ,,mâna lui dreaptă”.
Dacă însuşi craiul Milutin a cumpărat de la episcopul vlah atât biserica din Lerin/Bitohia (cu hramul ,,Sf. Nicolae”), cât şi tot ce aparţinea acestei biserici, e logic că amândoi aveau un scop!

Nu poţi vinde o biserică, cu toată ,,zestrea” ei, decât în condiţii de maximă necesitate! Iar acea ,,necesitate” se pare să fi fost căsătoria (ce urma ,,cât de curând”) a Domiţei Calinichia cu Radu I, voievodul Ţării Româneşti, căruia Milutin i-a dat zestre nu doar giuvaeruri de mare preţ, domneşti, desigur, dar i-a dat şi…un episcop, care să o însoţească pe Domniţă dincolo de Dunăre, în a doua ei casă, cea din Ţara Românească, la Curtea de Argeş.

Acest lucru ne determină să credem că Ştefan Uroş II Milutin, craiul sârbilor, ştia foarte bine că era nevoie de un episcop, la Râmnic (,,al doilea scaun al ţării”), dar şi de cărţi de cult bisericesc (în limba slavonă), aşa încât putem spune că slujba, în Ţara Românească, se făcea în limba slavonă încă de la mijlocul sec. al XIV-lea; la fel ca şi în Maramureş, la Mănăstirea Peri.

Deducem astfel (ţinând cont ─ după cum veţi vedea ─ şi de alte importante evenimente) că prima episcopie din Oltenia a fost înfiinţată, la Râmnic, de vlahii din sudul Macedoniei, avându-l ca ,,vlădică”pe acel ,,episcop vlah”, care îi vânduse craiului Ştefan Uroş II Milutin, biserica ,,Sf. Nicolae” din Lerin (Bitolia), la sud de Skoplje, încât nu întâmplător e faptul că hramul Sf. Episcopii a Râmnicului e ,,Sf. Nicolae”.
Aşadar, acolo, în sudul Macedoniei şi al Muntenegrului, sunt rădăcinile materne ale lui Mircea cel Bătrân, fiul lui Radu I, cel care, în popor, era numit Negru-vodă!

De asemenea, nu e întâmplător că Mircea cel Bătrân şi-a luat Doamnă, pe Mara, tot o vlahă-sârboaică, sud-macedoneană, aducând-o, iată, la Râmnic, unde au locuit cel puţin 8 ani (din 1378 până în 1386 ─ după moartea fratelui său, Dan I, la Târnova ─ când s-a întors la Curtea de Argeş să-i ia locul fratelui.

Astfel, după o şedere, la Râmnic, de aproximativ 8 ani, Mircea a urcat pe tronul Ţării Româneşti chiar în ziua morţii fratelui său (în 23 septembrie 1386), în Bulgaria, în lupta cu Şişman, ţarul bulgarilor, care-i venea nepot lui Basarab I.

Deci, se luptaseră neamurile într ele! Trist destin!

În sfârşit, să revenim la toponimul VÂLCEA!
Ni se pare, totuşi, ciudat că aceste două toponime (Râmnicu-Vâlcea şi Vâlcea/Vlčaja/Vâlceaia) sunt identice, iar apariţia lor la nord şi la sud de Dunăre nu poate fi întâmplătoare cum întâmplătoare nu e nici afirmaţia lui Mircea cel Bătrân, care spune despre Râmnic că este ,,oraşul domniei mele”!

De n-ar fi fost adevărat, atunci de ce ar fi făcut o asemenea afirmaţie?!
Cum niciun alt domn muntean n-a mai spus aşa ceva, avem destule motive să-l credem pe Mircea!

Din cele spuse mai sus, am putea deduce că Radu I sau Radu Negru (1377─1383), tatăl lui Mircea cel Bătrân, şi-a adus Doamnă, pe Calinichia, de acolo, de la Skoplje din Macedonia.
Cât priveşte vânzarea făcută de ,,episcopul vlah”, suntem convinşi că un motiv foarte serios l-a determinat să facă acest lucru! Aşa ceva (să vinzi biserica cu enoriaşii, totul) presupune un ,,caz de forţă majoră”!
Iar dacă a vândut toate acestea, la ce i-au folosit atâţia bani?
Nu cumva aceasta era ,,zestrea de fată” a Domniţei Calinichia, care a venit în Ţara Românească, la Curtea de Argeş, prin căsătorie cu Radu I, tatăl lui Mircea cel Bătrân, având, iată, în ,,suita” ei şi oamnei din ,,siliştea VLČAJA/VÂLCEA”, nu doar servitoare vlaho-sârboaice, prietenele ei cele mai apropiate, dar, se pare, pe însuşi episcopul acela!

E posibil ca ,,episcopul vlah” să fi fost adus la Vâlcea, căci niciun alt toponim nu mai întâlnim în Țara Românească, amintind de VLČAJA, din sudul Macedoniei.
Deci, numele de VÂLCEA (respectiv RÂMNICU-VÂLCEA) ar trebui ,,tradus
VÂLCEA ROMANĂ (de la RÂM- rădăcina cuvântului ─ ROMA, cum zice cronicarul Grigore Ureche!).

Şi-atunci, de ce n-am crede că Mircea cel Bătrân s-a născut (în 1358) la Curtea de Argeş, dar e posibil să fi trăit (după căsătoria cu Doamna Mara) aici, la Râmnic, aproximativ 8 ani: între 1378 ─ când s-a căsătorit şi s-a mutat de la Curtea de Argeş la Râmnic ─ şi 1386, când, murind fratele său, Dan I (în 23 sept. 1386), s-a mutat din ,,capitala Olteniei”, din Râmnic, la Curtea de Argeş, capitala Ţării Româneşti.

E de crezut, aşadar, că ţinutul din preajma Râmnicului-Vâlcii (şi Râmnicul, evident) să fi fost numit astfel, în amintirea ţinuturilor de la sud de Skoplje, ţinuturi pe care suita Domniţei Calinichia le va fi părăsit.
Însuşi ,,episcopul vlah” venise, ziceam, de acolo, odată cu Domniţa.
Astfel, ce l-ar fi făcut pe acel episcop să vândă biserica din Lerin (Bitolia) şi toate acele ţinuturi atât de frumoase?!

Şi-atunci, prin deducţie, credem că ar fi bine să înţelegem că prin acei ani, 1334─1335, e posibil ca Domniţa Calinichia să se fi căsătorit cu Radu I, venind, astfel, în Ţara Românească, la Curtea de Argeş.
Aşadar, înclinăm să credem că aici, la Râmnicu Vâlcea, în anii ce-au urmat după 1352 ─ 1354, să fi fost înfiinţată prima episcopie în Ţara Românească, subordonată Mitropoliei din Curtea de Argeş.

Cum scaunul mitropolitan (dar şi cel episcopal) avea cea mai mare însemnătate după scaunul domnesc şi cum Rm. Vâlcea îşi luase numele de VLČAJA (VÂLCEAIA) din sudul Macedoniei, presupunem că oraşul Rm. Vâlcea (prin ,,întărirea”sa cu o episcopie) devenise, într-adevăr, ,,oraş al domniei mele”, cum spunea, cu mândrie, Mircea cel Bătrân.
Să nu uităm că numele tatălui lui MIrcea cel Bătrân, Radu ,,Negru”/Radu I (1377─ c. 1383) ne aminteşte de acel inel-pecete, inscripţionat: ,,IO RADU NIGRU 1128 VV PRIŞTINA”!

clipboard02

Astfel, am putea spune că Radu ,,Negru” (Radu I) se trăgea (dincolo de Basarab I) din acel RADU NIGRU, fiindcă (şi aşa e normal) voievodul nu-şi schimbă numele moştenit de la părinţii lui. Iar dacă şi-l schimba, o făcea referindu-se la un mai vechi şi strălucit domn, aşa cum a făcut-o Mircea cel Bătrân, cu fiul său, Mihail, nume ce i l-a pus după străbunicul său, Mihail Glabas, Împăratul Bizanţului.

Cu alte cuvinte, rădăcinile lui Mircea cel Bătrân (Radu ,,Nigru” şi Calinichia) coborau adânc în istoria vlahilor sud-dunăreni, venind atât dinspre Valea Cetinei (din regiunea VLASKA DRAKA) ─Ţara Drăculeştilor), cât, iată, şi din sudul capitalei Macedoniei, poate chiar din ,,siliştea VLČAJA VÂLCEA”.

Pornind de la etimologia termenilor (îndeosebi substantive şi adjective, dar şi vorbe), vom avea surprinderea să observăm că sufixul slavon ,,nic”s-a ataşat (în cele mai multe cazuri) cuvintelor de origine slavonă, îndeosebi bulgară, dar şi altor cuvinte de origine latină, ceea ce dovedeşte pe deplin că atunci, în anul 614, în Peninsula Balcanică (odată cu venirea bulgarilor şi a avarilor) a avut loc un amplu proces de transformare lingvistică a statului vlah romanizat.

Acest melanj, latino-vlah, bulgar, slav şi avar (cu influenţe maghiare, dar mai târziu, evident ─ după venirea maghiarilor în Câmpia Panoniei, unde aveau să ajungă vlahii prin sec. X─XI) e specific ,,lumii balcanice”, de unde au venit: RADU NIGRU, LITOVOII, CALINICHIA, MARA (Doamna lui Mircea cel Bătrân), MILIŢA-DESPINA (Doamna lui Neagoe Basarab) ş.a.

Iată doar câteva exemple de cuvinte formate cu ajutorul sufixului ,,nic”, sufix ce a fost ,,aplicat”, în mod cert, şi termenului ,,RÂM”.

─ paharnic = pahar + sufixul ,,nic” (slavon)
─ darnic = dar + sufixul ,,nic” (slavon)
─ spornic = spor + sufixul ,,nic” (slavon)
─ amarnic = amar + sufixul ,,nic” (lat ,,amarus”)
─ dornic = dor + sufixul ,,nic” (din lat. ,,dolus”, provenit din lat. ,,dolore” = durere)
─ slugarnic = slugar + sufixul ,,nic” (slavon)
─ mârşavnic = mârşav + sufixul ,,nic” (slavon)
─ datornic = dator + sufixul ,,nic” (lat. ,,debitor” = dator)
─ sobornic = sobor + sufixul ,,nic” (slavon)
─ grabnic = grab(ă) + sufixul ,,nic” (bg.) etc.

Pornind de aici, avem convingerea că şi denumirea de RÂMNIC s-a format tot astfel: RÂM + sufixul ,,nic” = RÂMNIC, RÂM fiind, de altminteri, veche adenumire a Romei, pe care o găsim şi la cronicarii moldoveni (la ei ajungând, prin filieră maramureşeană, de la vlahii Litovoi –foştii voievozi ai Olteniei − care veniseră din sudul Macedoniei, unde ,,romanizarea” a fost intensă; probabil că acei vlahi numeau Roma şi Râm!):

,,Aşişderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de primprejur, măcară că de la Râm se trăgea şi cu ale lor cuvinte mi-s amestecate”.

(Cronicari moldoveni – Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-a descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor carea scrie de la Dragoş-vodă până la Aron-vodă – Cap.,,Pentru limba noastră moldovenească, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 3)

Deci, denumirea de RÂMNICU-VÂLCEA aparţine vlahilor sud-dunăreni, macedoneni, însemnând VÂLCEA ROMANĂ, iar adevărul cam pe aicea este, fiindcă nu poate fi întâmplător toponimul TROIANU, de pe raza municipiului Rm. Vâlcea.

E limpede că, până-n cucerirea romană a Olteniei, aici, la Râmnic, fusese o aşezare dacică, iar odată cu venirea romanilor şi stabilirea lor în această zonă, la Râmnic e posibil să se fi înjghebat o localitate urbană romană, deoarece dintotdeauna Râmnicul a fost cel mai important centru comercial şi politic de pe axa Sibiu/Transilvania – Calafat/Dunăre.
Pe această ,,rută” s-a făcut un intens comerţ între Transilvania şi părţile meridionale de dincolo de marele fluviu.
Fiind o rută comercială atât de importantă, e de înţeles că s-a dezvoltat mult, şi, odată cu ea, instituţiile statului: biserica, episcopia, şcoala, seminarul, tipografia, aşa încât nu găsim deloc nepotrivită (aşa cum încă mai cred nişte aşa-zişi istorici!) sintagma ,,oraş al Domniei mele”!

Susţinem aceasta, având în vedere câteva considerente:
E de presupus că Radu I (1377−1383, Domnul Ţării Româneşti şi tatăl lui Mircea cel Bătrân) avea cam 23 de ani (prin 1354), atunci când s-a căsătorit cu Doamna Calinichia, iar aceasta, aproximativ 20 de ani!

Am făcut acest calcul (aproximativ, desigur!), pornind de la anul naşterii lui Mircea cel Bătrân: 1358.
Cum Mircea cel Bătrân era al doilea fiu al lui Radu I, deducem, atunci, că Dan I, fratele său, s-a născut cam prin 1355.

Dan I, se pare, fusese asociat la domnie tatălui său, Radu I, aşa cum asociaţi la domnie fuseseră şi Basarabii de dinaintea lor: Tihomir şi-l asociase pe fiul său, Basarab I; Basarab I, şi-l asociase pe fiul său, Nicolae Alexandru, aşa încât nu vedem de ce n-ar fi procedat aşa (şi era absolut firesc!) şi Radu I.
Cum Dan I moştenea dreptul de întâi născut, a primit domnia deplină în 1383, adică în anul în care a murit tatăl său, Radu I.
În asemenea condiţii, de ce, oare, Mircea cel Bătrân ar mai fi rămas la Curtea de Argeş?! Şi în ce calitate?!

Aici înţelegem că s-a produs plecarea de la Râmnicu-Vâlcea, oraş întemeiat de romani, dar, iată, şi de vlahii din ,,siliştea VLČAJA (VÂLCEAIA/VÂLCEA)”, veniţi de la sud de Skoplje (capitala Macedoniei), odată cu Doamna Calinichia, acest lucru întâmplându-se aproximativ prin 1352−1354!
Cum nu se poate domni în ,,triumvirat” (Radu I, Dan I şi Mircea), credem că s-a găsit această soluţie (într-un fel, de compromis – semn de înţelepciune!), de a-l trimite pe Mircea la Rm. Vâlcea, creându-se, astfel, un ,,nou scaun de domnie”, de n-o fi fost, cumva, chiar Domnitor al Olteniei!

Credem că acest lucru s-a întâmplat la moartea tatălui lor, Radu I (în 1383). Şi-atunci, de ce n-am crede că, din 1378 (când s-a căsătorit cu Doamna Mara) şi până în 1386 (când a murit Dan I, fratele său), Mircea cel Bătrân a ,,domnit” aici, la Râmnic, cam 8 ani, încât n-ar trebui să ne mai mire de ce a zis despre acest oraş: că este ,,oraş al Domniei mele”!
Nici nu era, de fapt, primul ,,domn local”, căci înaintea lui, tot aici, la Râmnic, mai fusese un altul, Bogdan, care domnise sub regenţa mamei sale, Anca, pe vremea bătăliei de la Posada.

Acel Bogdan, ,,voievod local, de Râmnic”, trădase pe ruda sa, Basarab I, făcându-se ,,gazdă” oamenilor lui Carol Robert de Anjou, şi chiar acestuia, după dezastrul de la Posada.
Pentru că-l ,,ospeţise cum se cuvine” şi-i arătase (prin oamenii săi de taină) cărările de scăpare spre Ardeal, la vreo doi ani a fost răsplătit de regele maghiar, care l-a trimis pe episcopul de Calocea, de l-a ,,extras” pe Bogdan din Râmnic şi l-a dus, mai întâi, la Branicevo (în Serbia), iar de acolo, în Ungaria.

Aşa că Mircea cel Bătrân avea, iată, destule motive să numească Râmnicul ,,oraş al domniei mele”.
Bănuim că Marele Mircea, şi-a avut Casele Domneşti la Râmnic, pe Terasă, fiindcă oricine priveşte contraforturile de piatră ce susţin Terasa, poate să observe că acestea au aceeaşi formă cu cele de la Mănăstirea Cozia, fiind la fel de vechi ca şi ale Lavrei Cozia!

clipboard03-4

Însăşi ridicarea Mănăstirii Cozia, în apropiere de Râmnic, vine în susţinerea ideii noastre, conform căreia, într-adevăr, cel puţin 7-8 ani, Mircea a fost voievod al Râmnicului; mai precis, Domn al Olteniei!

clipboard05-6

Aşadar, Râmnicul se pare a fi fost o aşezare veche, romană, iar episcopul vlah (adus de Doamna Calinichia) va fi fost numit Mitropolit la Curtea de Argeş.
De aici, din Curtea de Argeş, din calitatea sa de Mitropolit, nu e ceva exclus să fi numit aici, la Râmnic (în vremea ,,domniei locale” a lui Mircea) un episcop din rândul comunităţii vlahe locale, care şi-a perpetuat unele nume de familie până azi, ca de exemplu familii de mari cărturari, de oameni luminaţi: Papahagi, Cerchez, Hagi Constantin Malache, Ristache, Lahovary ş.a.

Astfel, putem spune că-n Râmnic a fost prima episcopie din Oltenia (la jumătatea sec. al XIV-lea), înfiinţată, poate, la cererea lui Mircea cel Bătrân, ori la îndemnul mamei sale, Calinichia, Râmnicul fiind cel mai vechi oraş din Oltenia.

clipboard07

Şi apoi, ni se pare, într-adevăr, straniu, ,,lucru de mirare”, cum spuneau cronicarii, ca să fie o simplă coincidenţă între numele de ,,Sf. Nicolae” al Bisericii din Lerin (Bitalia, în sudul Macedoniei – biserică vândută de acest episcop vlah, ajuns, bănuim, Mitropolit al Ţării Româneşti, în vremea lui Radu I şi a doamnei Calinichia) şi hramul ,,Sf. Nicolae” al Episcopiei Râmnicului!

clipboard08-9

Oare chiar întâmplătoare să fie toate acestea?!
De n-ar fi fost Râmnicul un ,,oraş domnesc” foarte important din punct de vedere economic, comercial, cu siguranţă că, la aproximativ 100 de ani după moartea lui Mircea cel Bătrân, Domnitorul Radu cel Mare (1490−1508) n-ar fi stabilit la Râmnic noul sediu al Mitropoliei de Severin.

De asemenea, Xenopol spune despre Râmnic că ,,că are aceeaşi vechime cu a Gorjului şi a Doljului (Şi are perfectă dreptate! Ambele denumiri au fost aduse de vlahi, întocmai ca Vâlcea, din Macedonia; dar nu doar acestea, ci şi Milostea, Măciuca, Kornet, Bobani-Băbeni, ş.m.a., n.n..). Denumirea ar fi de la slavi, între sec. VI−IX, adică înainte de a fi ei absorbiţi în masa Românilor”.
(Pr. Constantin GrigoreRâmnicul Vâlcii. Loc de amintiri şi de recreere, Editura Primăriei oraşului Râmnicul-Vâlcii, 1944, p. 10)

În anul 1860, francezul Auguste Lancelot spunea:
,,Râmnicul are case pretenţioase, alături de colibe de lemn, comune oraşelor româneşti
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 11)

Aceleaşi cuvinte frumoase le are, despre Râmnic, şi marele nostru istoric N. Iorga:
,,La Râmnic iarăşi întipărirea plăcută a curatului oraş (despre care nişte istorici de azi, cu ,,cu patalama la mână” n.n.) cu arbori mulţi, cu frumoase bisericuţe reparate, împodobite cu turnuri de zid”.
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 11)

Nu e ceva exclus, însă, ca denumirea toponimului ,,VÂLCEA” să fi fost adusă în sec. VI−IX, deşi credem, mai degrabă, că a fost adusă în sec. X−XI, deoarece vlahii din Peninsula Balcanică (în special din Macedonia şi Muntenegru, dar şi din zona ilirică şi cea din Valea Cetinei lui Metodiu şi Chiril – creatorii ,,alfabetului chirilic”) aveau această denumire, de
VLČAJA/ (VÂLCEAIA/VÂLCEA), de la sud de Skopie, capitala Macedoniei, de unde o aduseseră!

De aici, desigur, a derivat denumirea de la noi: VÂLCEA, ci nu de la ,,râb” – peşte, ori de la ,,vâlc” –lup, aşa cum încearcă unii să ne convingă!
Acelaşi lucru (asemenea nouă) l-au susţinut şi D-nii Silviu Dragomir şi P.P. Panaitescu, ale căror lucrări au avut girul Academiei Române, ci nu girul unor istorici… de azi!
Evident că vechii sud-dunăreni se mândreau cu ,,romanizarea” lor, care avusese loc cu aproximativ 200 de ani mai înaintea ,,romanizării” noastre (dacă aceasta va fi fost!!).

În felul acesta, e posibil ca vlahii de-au venit aici, la Râmnic, să fi vrut să lase posterităţii (prin toponimul VÂLCEA) amintirea originii lor nord-dunărene şi muntenegrene (fiind ei veniţi din ,,siliştea VLČAJA/ (VÂLCEAIA/VÂLCEA)”, dar şi a descendenţei lor romane, de care era mândru însuşi marele nostru domn, Mircea cel Bătrân!
Revenind la domnia sa, la Râmnic, şi la sintagma ,,oraş al domniei mele”, aceasta, după părerea noastră, ar trebui interpretată astfel:
,,Râmnicul – oraşul în care eu am avut scaunul domnesc”!, fiindcă, aici, la Râmnic, dacă, iniţial, a fost scaun episcopal (până la urcarea pe ,,tronul Olteniei” a lui Mircea cel Bătrân), odată cu venirea marelui voievod la Râmnic, acesta a înfiinţat (în Cetăţuie, se pare, unde-şi avusese, probabil, Bogdan scaunul de ,,voievod local”) şi un ,,scaun de Mitropolit”, după cum era şi normal, de vreme ce Mircea domnea la Râmnic, în capitala Olteniei sale!

Mica Cetăţuie – construită, se zice, cam pe la mijlocul sec. al XIV-lea (deşi noi credem că ea este mult mai veche, totuşi, deoarece aici, la 1330, voievodul local Bogdan şi mama sa, Doamna Anca, dădeau adăpost lui Carol Robert de Anjou, şi oamenilor din suita acestuia, care mai scăpaseră din dezastrul de la Posada) era adevăratul bastion al Râmnicului, atât din punct de vedere militar, cât şi eclesiast şi cultural, din moment ce aici, prin 1378, Mircea cel Bătrân înfiinţase al doilea scaun, la început episcopal, iar puţin mai târziu, scaun de Mitropolit al Olteniei!

1877 ─ Dealul și Schitul Cetățuia ─ Ctitoria mitropolitului Teodosie
1877 ─ Dealul și Schitul Cetățuia ─ Ctitoria mitropolitului Teodosie

De aici rezultă limpede:
− dacă n-ar fi domnict cel puţin 7−8 ani la Râmnic, n-ar fi avut de ce să numească Râmnicul ,,oraş al domniei mele”;
− din moment ce, la Curtea de Argel, era Mitropolia Munteniei, nu vedem de ce n-ar fi fost oportună înfiinţarea celui de-al doilea scaun, de mitropolit, cel al Olteniei, cu sediul la Râmnic?!

De aici reiese, clar, că Mircea a domnit, într-adevăr, la Râmnic, lucru ce ni-l sugerează (e drept, mai voalat!) chiar marele istoric N. Iorga, atunci când zice:
,,…Biserica Sf. Voievozi (deci, ctitoria ,,voievozilor râmniceni”, Bogdan şi Mircea cel Bătrân, dacă nu vor fi fost şi alţii, mai înaintea lor, n.n.) – Cetăţuia – o mică cetate, construită, se zice, prin sec. XIV, <<de când Râmnicul ajunsese scaunul obişnuit al banilor şi al celui de-al doilea mitropolit al ţării >> după cum spunea în ,,Sate şi Mănăstiri”, p. 252.
Pictura, ca şi cea de la Episcopie, (e) opera aceluiaşi Tăttărescu”.
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 28)

Aşadar, pe la 1378, aici, la Râmnic, era şi Mitropolie, înfiinţată de Mircea cel Bătrân, sus, pe Dealul Cetăţii, fiind aici nu doar un loc strategic, dar şi de linişte.
În biserica din Cetăţuie (repictată de Tăttărescu mai încoace, poate prin 1860−1865), în 1529 se petrecuse o crimă oribilă, dublă!

Aici, în Sfânta Biserică, chiar în timpul slujbei de noapte (iată că obiceiul athonit fusese adus în mănăstirile din Ţara Românească de acei vlahi sud-dunăreni, şi asta, poate, odată cu venirea Doamnei Calinichia şi a ,,episcopului vlah”, aici, la noi, pe pământ românesc) fusese ucis Radu de la Afumaţi – Domnul Ţării Româneşti −, dar şi fiul său, odată cu el, cărora li s-au tăiat capetele, sângele împroşcând Sf. Altar, acolo fiind de faţă şi preotul care oficia Vecernia, îngrozindu-l acea scenă!
Acesta, cu ochii cuprinşi de o spaimă fără de margini, îi văzuse pe urmăritorii lui Radu de la Afumaţi, cum, şi unii, şi alţii, intraseră-n goană şi-n iureş năpraznic, năduşiţi, înverşunaţi, ridicând sabia dinaintea Domnului Hristos şi vărsând sânge frăţesc!

Cei doi ucigaşi, ce-l alergaseră pe Domn şi pe fiul acestuia, erau boierii Neagu vornicul şi Drăgan postelnicul!
Groaznică faptă pe pământ românesc!

Xenopol spune şi el, cuprins, parcă, de aceeaşi mare spaimă:
,,Vrăjmaşii îl goneau tare şi l-au ajuns la Râmnicu de Sus (la Râmnicu Vâlcea, mai precis ,,de Sus”, făcând referire clară la Cetăţuia de pe deal, pe stânga, la ieşirea din oraş, mergând spre Sibiu, n.n.), prinzându-l pe El şi pe fiul său, Vlad, şi amândurora le-au tăiat capul”.
(XenopolDocumente, vol. IV, p. 260)

Această faptă scăldată în sânge, îngrozitoare, se petrecea în iarna anului 1529, după cum reiese dintr-un alt document, mai precis ,,nişte notiţe contemporane, 1529, ianuarie 4, care spun:
<<Radu Vayda transalpinensis cum suis per suos dolose truncotus et capite>> = Radu Vodă, de dincolo de Alpi (Carpaţi, n.n.) a fost decapitat cu ai săi, prin înşelăciune, de către ai săi (rudele sale, n.n.) – Hurmuzaki. Documente, II, 3, p. 645”.
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 29)

Acelaşi lucru îl spune şi N. Iorga, în ,,Sate şi Mănăstiri”, p. 252:
,,Radu de la Afumaţi, cel ucis pe această culme (la Cetăţuie, n.n.), în biserică, în timpul slujbei”.

Bieţii fugari! Fugeau cu gheaţa-n spate, urmăriţi de neamurile lor, încât se vede bine că e adevărat proverbul românesc, din popor, care spune că ,,cel mai aprig duşman e cel din neamul tău!”.
Fugeau, sărmanii, spre Craiova, cercându-şi scăpare la boierul Pârvu Craiovescu, Banul Craiovei, dar n-au mai ajuns!
Li se sfârşiseră zilele-n sânge şi-n miros de tămâie,-n biserica de pe deal, de la Cetăţuie, acolo unde, în vremea lui Mircea (pe când era voievod de Râmnic!), Marele Domn şi viitor erou de la Rovine aşezase al doilea scaun de Mitropolit al Ţării!
Vremuri de amar şi de tulburare de lacrimi!

selection_002

Peste aproximativ 250 de ani, şi tot la Râmnic, avea să-şi sfârşească zilele un alt domn iubit de popor, care ridicase aici o frumoasă biserică, Biserica ,,Sf. Paraschiva”, chiar în anul cel de pe urmă al vieţii sale atât de tihnite, dar şi pline de iubiri fragede, în urma cărora veniseră pe lume nu doar Petru Cercel şi Ştefan Surdu, dar, mai cu seamă, marele erou naţional, Mihai Viteazul, primul întregitor de neam şi de ţară de la Burebista încoace!

clipboard13
Paraclisul lui Petru Cercel la Cozia

Blândul Domn Pătraşcu venise, în 1557, să-şi caute de sănătate, fiind aici, la Râmnic, aerul mai bun decât la Târgovişte!
Trimisese, în grabă, după un ,,spiţer” neamţ, la Sibiu, dar acesta, venind, a văzut că nu mai avea cum să-l tămăduiască.
O pneumonie rebelă îi risipea viaţa, suflarea, încât, bietul, şi-a găsit aici clipa din urmă a vieţii sale, răposând întru Domnul, dar având dinaintea ochilor, vie, icoana bisericii sale, ridicată din porunca sa, la Râmnic: Biserica Sf. Paraschiva.

Biserica ,,Cuvioasa Paraschiva” din Rm. Vâlcea
Biserica ,,Cuvioasa Paraschiva” din Rm. Vâlcea

Această frumoasă biserică (aflată chiar în centrul oraşului) urma să fie terminată definitiv, zugrăvită cu grijă, de-abia după 30 de ani de la moartea lui Pătraşcu cel Bun, adică în 1587, de fiul său, Mihai Viteazul, pe când acesta era ban al Craiovei!

Despre acest brav şi preaviteaz, şi ,,vestit între domni” (ci nu ,,condotier” şi ,,bastard”, cum îl ,,gratulează”, azi, nişte istorici cu ,,tremuriciuri fierbinţi” în vine, vorba poetului Dan David), Mihai, fiul lui Pătraşcu cel Bun, a vorbit, imediat după moartea întregitoruui de neam şi de ţară, cronicarul moldovean Miron Costin (1633─1691):
,,Domn era atunci (pe când Sinan-paşa ─ vizirul de Silistra ─ ocupase toată Ţara Muntenească, inclusiv capitalele: Bucureşti şi Târgovişte, n.n.) la munteni de curându Mihai vodă, acel vestit între domni, încă bine neaşedzat după moartea lui Mihai vodă (Mihnea Turcitul: 1557─1583; 1585; 1591, n.n.).

Văzându ţara cuprinsă de turci, singur au năzuit la Bator, domnul Ardealului (Sigismund Batory: 1581─1597; 1598─1599; 1601; 1601─1602, n.n.) şi au trimis soli şi la împăratul nemţăscu (Rudolf II: 1576─1612, împărat; 1576─1611, rege al Boemiei; 1572─1608, rege al
Ungariei, n.n.), dându-i ştire că, cuprindzându Sinan-paşa Ţara Muntenească, prea lesne va putea să supuie şi Ardealul”.

(Cronicari moldoveni – Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, de de la Aron-vodă încoace, de unde este părăsitu de Ureche, Vornicul de Ţara -de-Giasu, în oraşu, în Iaşi, în anul de la zidirea lumiei 7183, iară de la naşterea Mântuitorului lumii, lui Iisus Hristos, 1675, meseţa…dni, Editura Militară, Bucureşti, 1987, cap.II, p.14)

Iată ce viziune largă, ce ,,instinct istoric” avea acel ,,vestit între domni”, care-şi iubea atât de mult Ţara, încât trupul i-a rămas sub holdele Transilvaniei, iar amintirea-i, în inima noastră, de-a pururi!
Ne întrebăm acum, ce-or fi gândit (dacă gândesc!) şi ce ,,instinct istoric”, ori ,,metodă istorică” au ,,tremuricii” zilelor noastre, când Ţara, iată, se află iar singură, ca-n vremea Viteazului Mihai, înconjurată de nelinişti şi de nevoi?!

Dar la ce te poţi aştepta, când vezi că asemenea oameni tulbură adânc liniştea voievozilor noştri, căutându-le ADN-ul, culoarea pielii, pornirile pătimaşe, fără să aibă, măcar pentru o clipă, în faţa ochilor lor icoana acestei Patrii de azi?!

Aplecarea spre vrajbă, spre denigrarea valorilor se aseamănă atât de bine cu hârjoana ţipătoare a maimuţelor unei grădini zoologice!
Treziţi-vă, domnilor, până nu e prea târziu! Destul e că ne bat vânturi străine! Măcar în casa aceasta, la vatra noastră, să ne găsim pacea sufletului!…

Aici, la Râmnic, pe Oltul mereu în zbateri lichide, de argint sidefiu, chipul marelui Mircea este atât de viu, de parcă iar la Rovine s-ar duce, ţinând sabia-n dreapta şi-n stânga, o cruce, pe care Hristos mai sângeră încă prin a vremilor vâltoare, adâncă!…

,,Plutașii și jogărarii” italieni, de pe râul Olt, mergând ,,spre joagărul lui Nae Angelescu”, din Rm. Vâlcii Oltul ─ folosit ca mijloc de transport, încă de pe timpul Împ. Traian
,,Plutașii și jogărarii” italieni, de pe râul Olt, mergând ,,spre joagărul lui Nae Angelescu”, din Rm. Vâlcii
Oltul ─ folosit ca mijloc de transport, încă de pe timpul Împ. Traian

Revenind la ,,oraşul domniei mele”, trebuie să spunem că o altă biserică voievodală aflată aici, în Râmnic, e Biserica ,,Buna Vestire”, ctitorită de Mircea Ciobanu, într-una din cele două domnii ale acestuia: 1545─1554; 1558─1559.

Biserica ,,Buna Vestire” Rm. Vâlcea
Biserica ,,Buna Vestire” Rm. Vâlcea

Construirea bisericii pare a fi mai sigură în cea de-a doua domnie, ridicată, poate, în cinstirea victoriei ce o repurtase, la Periş, asupra oastei aduse împotriva sa de boierii fugăriţi în Transilvania.
Acest domn nu doar că era aprig şi mândru, în acelaşi timp, că era soţul Doamnei Chiajna (nepoata lui Ştefan cel Mare; mai era poreclită şi Mircioaia), dar s-a dovedit a fi şi un om luminat şi temător de Dumnezeu, de vreme ce a susţinut mult activitatea tipografică din Târgovişte, unde lucrau renumiţi tipografi de carte slavonă, ,,pre limbă românească”, Dimitrie Liubavici şi Coresi, cel care, adată ajuns la Braşov (prin grija lui Pătraşcu cel Bun), avea să pună bazele limbii române, folosind graiul oltenesc, muntean şi pe cel din sudul Transilvaniei.

Poate că multe din cărţile tipărite de aceştia (la porunca lui Mircea Ciobanu şi a lui Pătraşcu cel Bun) vor fi ajunşi şi la Râmnic, mai ales la Mitropolia de aici!

La această biserică, ,,Buna Vestire”, se află îngropate osmintele colonelului Pandele Cechez (fiul generalului Mihai Cechez, eroul de la Plevna, căruia Osman Paşa i-a predat sabia; a murit la Smârdan, în ian. 1878), şi ale altora din neamul Lahovarilor.
În curtea Biseicii ,,Buna Vestire” se află şi bustul, turnat în bronz, al lui Alex. Lahovary, cel care a înfiinţat (în sept. 1891) actualul Colegiu Naţional ce-i poartă numele.

snap2

În Biseica ,,Buna Vestire” se află şi moaştele Sfinţilor: Gheorghe, Nicolae, Elefterie, Haralambie şi Damaschin, care au fost aduse şi donate acestei biserici de Iancu Lahovary.

Peste alţi 200 de ani de la zidirea bisericii prezentate mai sus, urma să se înalţe, prin grija şi îndemnul episcopului Grigorie (între 1762─1764) Biserica ,,Toţi Sfinţii”, ridicată cu banii vlahului râmnicean Hagi Constantin Malache, dar, mai târziu, au contribuit şi boierii Lahovary (Vica Ion Lahovary).

Biserica ,,Toți Sfinții” Rm. Vâlcea

Peste o vreme, în preajma anului 1827, avea să se ridice şi casa în care urma să trăiască cel mai renumit muzicolog al veacului al XIX-lea, Anton Pann, cel cae îl avusese ca dascăl pe pofesorul Dionisie Fotino, din oraşul Palea Patra (din Peloponez), încât, iată, avem convingerea că Anton Pann nu era neam de căldărar (cum a zis G. Călinescu), ci era vlah din Sliveu/Bulgaria.

Casa construită înainte de 1827 (în care a locuit Anton Pann; azi, e muzeu memorial) ,,se numea papistăşească, întrucât fusese proprietatea unui catolic, probabil dintre bulgarii catolici de odinioară”.
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 48)

snap3

George Călinescu ne spune că Anton Pann ar fi venit la Râmnic în 1827, dar Pr. Constantin Grigore, ,,îl localizează” 10 ani mai trziu, adică în 1837, când s-ar fi înfiinţat Seminarul Teologic din Râmnic, unde ,,finul Pepelei” a venit ca profesor.

În sfârşit, să-i dăm crezare, totuşi, lui G. Călinescu, care iată ce ne spune:
,,În 1827 fu numit profesor la seminarul din Rm. Vâlcea, dar după un an, inaugurându-şi cariera amoroasă, fugi cu nepoata unei stareţe la Braşov.
Acolo, în 1828, intră ,,cantor” la ,,Sf. Nicolae” din Schei (unde era Şcoala românească, n.n.). Nepoata stareţei Platonida, de la Mănăstirea dint-un Lemn, de lângă Govora (Aici G. Călinescu a greşit, nefiind vorba de Mănăstirea Govora, ci de Mănăstiea Surpate, ctitoria Doamnei Maria Bâncoveanu, 1706, n.n.) (maicile cărora Pann le dădea lecţii de psaltichie) ,,păsărica”, se chema Anica Milcoveanu, şi cu ea Anton Pann avu o fată, Tinca, măritată în 1850, cu braşoveanul Fotiade Radovici (vlah bulgar, după cum ea şi Anton Pann, al cărui nume real era cel de Antonie Pantaleon, n.n.)”.
(G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Mineva, Bucureşti, 1988, p. 219)

De altminteri, muzica l-a însoţit petutindeni, din Silveu (Bulgaria) până la Chişinău; de la Bucureşti la Rm. Vâlcea; de la Dintr-un Lemn la Braşov, în Schei, la Şcoala românească, unde, 10 ani mai tâziu, de la stabilirea lui Anton Pann aici, la această şcoală, avea să ajungă, ca institutor (la şcolile româneşti din Braşov) şi Andrei Mureşanu (1816─1863).

Am făcut această ,,paralelă”, întucât, de mai bine de 150 de ani, s-au născut idei asupra paternităţii muzicii Imnului Naţional al Românilor, ale cărui versuri (Un răsunet/Deșteaptă-te, române!) aparţin, într-adevăr, lui Andrei Mureşanu.

Au fost, însă, şi (spre surprinderea noastră) încă mai sunt şi azi ,,voci patriot ─ braşoave”, de istorici cu tremuriciuri în vine, care susţin că nu doar versurile aparţin lui Andei Mureşanu, ci şi melodia imnului!

Alţii spun că melodia i-ar apaţine lui George Ucenescu, care fusese, de fapt, ,,studentul” lui Anton Pann.

Aceştia uită (ori nu ştiu), desigur, că Andrei Mureşanu n-a avut niciodată de-a face cu muzica, fiind, toată viaţa, institutor (în 1838) profesor la gimnaziul romano-catolic din Braşov (în 1839), translator la Buletinul Oficial din Sibiu (din 1850 până în 1861), şi cam atât, fiindcă, deja, doi ani mai târziu, avea să moară, ,,spre disperarea estetică” a lui Maiorescu şi, apoi, a lui G. Călinescu.

Acesta ne spune:
,,Pare ciudat că Eminescu a putut lua pe un poet aşa de naiv dept erou, eremitic, al unui poem fantastic
(G. Călinescu – Op. cit., p. 254)

sau:
,,Titu Maiorescu striga ,,în lături”, la toate fără excepţie
(G. Călinescu – Op. cit., p. 255)

ori:
,,Un răsunet (Deşteaptă-te, române!) nu e nici mai poetic, nici mai concis decât celelalte. El cuprinde câteva versuri de deschidere, pline de strigăte, care puse pe muzica lui Anton Pann, acel Rouget de L’Isle român, au rămas întipărite în memoria generaţiilor”.
(G. Călinescu – Op. cit., p. 255)

Avem, aşadar, pima confirmare (şi cea mai credibilă) a paternităţii liniei melodice a versurilor Imnului Naţional al Românilor: Anton Pann!
Confirmarea ne vine de la cel mai mare istoric litear român, G. Călinescu!

Acesta, de bună seamă, are perfectă dreptate, deoarece Anton Pann, ,,la vremea sa” (a doua parte a sec. al XIX-lea) a fost cel mai strălucit muzicolog; de fapt, primul muzicolog al românilor, de vreme ce:
─ în 1810 era ,,printre sopranii armoniei eclesiastice”;
─ în 1828 era cantor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului;
─ în 1830, profesor de muzică al Şcolii Naţionale din Bucureşti;
─ în 1837, profesor de muzică la Seminaul Teologic din Rm. Vâlcea;
─ în 1842, profesor de muzică bisericească la Seminarul Sf. Mitropolii din Bucureşti;
─ în 1848, revine la Rm. Vâlcea, tot ca profesor de muzică, la Seminarul Teologic;
─ a format şi a îndrumat corurile bisericeşti de la Mănăstirea dintr-un Lemn şi de la Mănăstirea Surpate, dar şi corul Seminaului Teologic din Rm. Vâlcea, cu care, în 29 iulie 1848, a cântat, pentru prima dată, în Parcul ,,Zăvoi” din Rm. Vâlcea, ,,Deşteaptă-te, române!”, pe versurile lui Andrei Mureşanu.

Parcul ,,Zăvoi” a fost amenajat de Barbu Ştirbei în anul 1849, adică în anul următor interpretării ,,în premieră”, a melodiei Imnului Naţional.

snap5

Omagiu adus domnitorului Barbu Știrbei
Omagiu adus domnitorului Barbu Știrbei

Acest Domnitor, Barbu Ştirbei, a construit şi Teatrul Naţional din Bucureşti şi a amenajat Grădina Cotroceni şi Parcul Cişmigiu, dovedindu-se, astfel, a fi un iubitor de cultură, care ştia să aprecieze nu doar ceea ce este frumos, dar şi valorile naţionale.
Aşa, credem, se explică de ce, după interpretarea Imnului Naţional în Parcul ,,Zăvoi” din Rm. Vâlcea, Domnitorul Barbu Ştirbei a amenajat acest parc, unde pe o placă memorială se scrie limpede: ,,Într-acest pompos constitutin (cât şi în prezenţa lui Anton Pann s-au cititi cele ,,21 de puncturi” ale Constituţiei de la 1848, n.n.) aflându-se şi dumnealui, Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi (elevi ai Seminarului ,,Sf. Nicolae” din Râmnic, n.n.)”.

Monument din Parcul ,,Zăvoi” din Rm. Vâlcea Locul unde s-a cântat pentru prima dată Imnul Național ,,Deșteaptă-te, române”, compus de Anton Pann
Monument din Parcul ,,Zăvoi” din Rm. Vâlcea
Locul unde s-a cântat pentru prima dată Imnul Național ,,Deșteaptă-te, române”, compus de Anton Pann

Aşadar, în Parcul ,,Zăvoi” (ci nu într-altă parte, la Braşov, ori aiurea) s-a cântat, pentru prima dată, Imnul Naţional, care ,,s-a auzit” până la Bucureşti, urechea domnului Barbu Ştirbei bucurându-se la aflarea ,,răsunetului” melodiei compuse de Anton Pann.
Dacă interpretarea melodiei şi, se subînţelege, a versurilor Imnului Naţional nu s-ar fi făcut aici, la Râmnic, şi nu s-ar fi bucurat de un entuziasm general (Anton Pann fiind ovaţionat îndelung după interpretare!), ce l-ar fi determinat pe Barbu Ştirbei (1849─1853; 1854─1856) să amenajeze Parcul ,,Zăvoi”, la fel cum o făcuse şi cu Grădina Cotroceni şi Parcul Cişmigiu?!

Dar nu acesta ar fi argumentul ,,forte”, că melodia Imnului Naţional i-ar aparţine lui Anton Pann, ci nu lui George Ucenescu.
Cel mai bun argument rămâne însăşi aplecarea sa, de o viaţă, asupra muzicii, după cum s-a putut vedea mai sus, pe când Andrei Mureşanu şi George Ucenescu n-au avut nicio ,,tangenţă” cu grefarea melodiei pe versurile poemului ,,Un răsunet”, încercările melodice ale ,,studentului” lui Anton Pann, fiind ,,palide umbre” pe lângă ale vlahului ,,bulgar”!
În plus, Anton Pann şi Andrei Mureşanu nu s-au întâlnit niciodată, vieţuind, la Braşov, în perioade temporare diferite!

George Ucenescu a avut, într-adevăr, ceva afinităţi pentru muzică, însă nimeni nu vorbeşte despre o manifestare culturală braşoveană, în care să se fi pus în valoare robusteţea şi armonia liniei melodice a imnului, lucru de care, pe atunci, doar Anton Pann era în stare să îl facă!
Ba mai mult! Am putea spune chia că melodia Imnului Naţional a fost compusă cu 13 ani mai înainte de a se interpreta în 29 iulie 1848, în Parcul ,,Zăvoi” din Rm. Vâlcea!

Susţinem aceasta, pornind de la o informaţie ce ne-o oferă F. Călinescu, în capodopera sa:
,,În vara 1835, bolnav la Mănăstirea dintr-un Lemn, compune un Acsion în harul cuviosiei sale maica Epraxia.
Dar în 1837 se găsea în Râmnicul-Vâlcea”.

Ştim că axionul este un imn de slavă, încât ne întrebăm, fireşte: Ce interes ar fi avut Anton Pann să-i compună stareţei de la Dintr-un Lemn un imn de slavă?
Nu vi se pare ciudat?!
Noi credem că, mai degrabă, atunci, în vara aceea, a anului 1835 (pe când Anton Pann era bolnav la Dintr-un Lemn), poetul ,,cel isteţ ca un proverb” (cum l-a numit Eminescu) a compus acolo, în liniştea mânăstirii, melodia Imnului Naţional al poporului român!

Mănăstirea Dintr-un Lemn
Mănăstirea Dintr-un Lemn

Treisprezece ani mai târziu, va interpreta această melodie cu seminariştii din Râmnic, în Parcul ,,Zăvoi”, la Fântâna lui Turbatu (un mare moşier din fosta comună Mănăstireni/azi, Frânceşti, în care se afla şi Mănăstirea Dintr-un Lemn!).

Aşadar, ultima lucrare muzicală a lui Anton Pann este ,,Axionul”, compus la Mănăstirea dintr-un Lemn, în vara anului 1835, care e posibil să fie melodia Imnului Naţional al Românilor, imn cântat, pentru prima dată, în Parcul ,,Zăvoi” din Râmnic, în 29 iulie 1848!

Dacă melodia i-ar fi aparţinut lui Andrei Mureşanu sau lui George Ucenescu, cu siguranţă că oficialităţile locale de la Râmnicu-Vâlcea i-ar fi invitat la o sărbătoare atât de mare! Cum n-au fost invitaţi, e logic că n-veau nicio legătură cu melodia imnului, care nu s-a cântat niciodată la Braşov, la 1848!
Uităm atât de uşor pe ce ,,mână” se afla pe atunci Braşovul, respectiv Transilvania?! Ar fi îndrăznit românii ardeleni să cânte ,,Deşteaptă-te, române” ?!

Se vede, însă, că Anton Pann, pregătise din timp corul Seminarului din Râmnic, semn clar că în acea vară a anului 1848, sufletul românesc era mai fierbinte decât în orice altă parte de ţară!
Altminteri, de n-ar fi fost un adevărat ,,entuziasm naţional”, cu siguranţă că Domnitorul Barbu Ştirbei n-ar fi avut niciun interes să amenajeze Parcul ,,Zăvoi” de pe apa Olăneştilor!
Aşa, însă, iată că el a ,,rezonat” cu trăirea înaltă a acelor vremi cu adevărat patriotice, deosebite!

Cum seminariştii vâlceni s-au umplut de laude, atunci, în vara aceea, se cuvine să spunem câte ceva şi despre Seminarul ,,Sf. Nicolae” din Rm. Vâlcea, seminar care poartă acelaşi nume ca al Bisericii din Lerin (Bitolia, în sudul Macedoniei), pe care o vânduse ,,episcopul vlah” ; acelaşi nume îl poartă şi hramul Sf. Episcopii a Râmnicului.
În acest seminar, în 1944 încă se mai afla o colecţie din lucrările lui Anton Pann.
O asemenea colecţie (în care se va fi aflat, poate, şi manuscrisul melodiei ,,Axionului”) de lucrări muzicale ale lui Anton Pann am văzut şi noi la Mănăstirea dintr-un Lemn, la muzeu, prin anii 1957−1958!

În prezent, se pare că acestea ar fi la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. E posibil ca istoricii literari să dea de urma acelui ,,Axion”, în care vor găsi, probabil, melodia Imnului Naţional al Românilor!
Dar, revenind al Seminarul Teologic ,,Sf. Nicolae” din Rm. Vâlcea, aflăm că ,,în ziua de 8 noiembrie 1837 şi-a deschis pentru prima dată porţile, începându-şi cursurile în local propriu”.
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 37)

Seminarul Teologic ,,Sf. Nicolae” Rm. Vâlcea
Seminarul Teologic ,,Sf. Nicolae” Rm. Vâlcea

La deschiderea primului an şcolar al Seminarului râmnicean, Anton Pann figura chiar de atunci ca profesor de muzică!

Anii cei mai mulţi şi i-a petrecut aici, la Râmnic, dar anii trec asemeni ,,clipitelor” (cum spunea Eminescu), pe neştiute, încât 17 ani au curs ca izvorul ce sună întruna, licărind peste pietre, râzând, şi iată-l pe ,,neodihnitul şi mereu călătorul” Anton Pann, scriind aici, în casa sa din Râmnic, ce-i poartă, azi, numele, versurile cele mai de pe urmă, din care răzbate amarul rostogolindu-se-n ierbi, mângâiere nimeni neavând cin’ să-i deie:

,,Aici s-a mutat cu jale
în acel mai din urmă an,
care în cărţile sale
se citeşte Anton Pann.
Împlinindu-și datoria
şi talantul îngropând,
şi-a făcut călătoria,
dând în lume altor rând

Dar n-a fost îngropat la Râmnic, unde şi-ar fi dorit, ci popa Gheorghe l-a îngropat la Biserica Lucaci din Bucureşti, în ziua de 4 nov. 1854.

Cel mai frumos omagiu i l-a adus, în schimb, însuşi Eminescu (dar şi Vasile Alecsandri şi George Sion), cel care, în ,,Epigonii”, spunea despre Anton Pann:
,,S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb!”.

Aici, la Râmnic, ,,viaţa umană a fost din vremi imemoriale. În vremea stăpânirii romane a fost un drum de mare circulaţie, dar, când a încetat această stăpânire, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el şi cu aşezările omeneşti care erau de-a lungul lui. Fără îndoială că nu au încetat niciodată să fie active, dacă nu prin schimbarea castrelor în sate, cel puţin prin circulaţia rutieră umană. Aceasta a făcut posibilă o continuitate de viaţă de un mileniu întreg”, ne spune Prof. Dr. Aurelian Sacerdoţeanu, care are perfectă dreptate.

Urme ale vechiului drum roman (pavat cu bolovani mari, de piatră, aduşi din albia Oltului) s-au descoperit la Orleşti şi la Ioneşti, în judeţul Vâlcea, la mijlocul veacului trecut, după cum ne spunea bătrânul învăţător Ţuca, din Orleşti, care luptase în Primul Război Mondial:
,,Era un drum solid, pavat numai cu bolovani mari, de piatră, din albia Oltului. Drumul era şerpuit, fiindcă, atunci când a venit Împ. Traian, trecând Dunărea şi traversând Oltenia, aici, pe la noi, erau păduri mari, de stejari uriaşi, seculari. Romanii nu-şi pierdeau vremea, să-i taie, căci se grăbeau s-ajungă cât mai repede, să se lupte cu Decebal, şi-atunci de-aia era drumul şerpuit: că ocoleau stejarii ăia mari!
Odată ajunşi aici, la Troianu, romanii şi-au făcut val de pământ, ,,brazda lui Traian”, cum se numea.
Fiecare legionar roman trebuia să sape 5 m de şanţ, adică de ,,val”, ca să se ştie până unde au ajuns ei cu cucerirea Daciei, iar la Râmnic, se pare (unde o fi fost, aproape sigur, o aşezare dacică), romanii şi-au întemeiat o mică ,,urbe”, căreia i-ar fi dat numele ăsta vechi, de Râm, adică de o Romă, dar mai mică; un fel de” umbră a Romei”, s-o numim aşa!… ”.
Toate acestea mi le-a spus Dl. înv. Ţuca, în primăvara anului 1972, pe când eram împreună (şi la aceeaşi gazdă) cu Dânsul la Şcoala cu cls. I-VIII Găujani, comuna Boişoara, judeţul Vâlcea.
Dumnealui era pensionar – avea aproximativ 75-76 de ani, dacă nu mai mult − dar lucra în învăţământ, ca suplinitor, spre a le trimite bani, la Cluj, nepoţilor săi, doi la număr, care erau studenţi la Facultatea de Medicină.
Admirabil om!

Aşadar, Râmnicul − ,,umbra Romei”, Roma însăşi, la scară, evident, mult mai redusă, dar ,,urbe” n-ar trebui să ne mai mire, când spunem că a fost ,,oraş voievodal, domnesc”, ,,oraşul domniei mele”, după cum spunea, cu mândrie (ca să se ştie de către oricine, inclusiv de distinşii istorici de azi!), Mircea cel Bătrân, eroul de la Rovine, care a fost aici mare ban şi voievod al Olteniei!

Că este aşa, ne-o confirmă şi Dl. Prof. Dr. Docent Aurelian Sacerdoţeanu, în lucrarea Domniei sale, intitulată ,,Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu-Vâlcea”:
,,Râmnicul apare în istorie ca oraş domnesc. În această calitate, domnul face danii din ocina domnească, acordă imunităţi mănăstirilor şi boierilor şi confirmă tranzacţiile dintre orăşeni.
În scurtă vreme, însă, aceştia domină viaţa economică şi politică locală, încât tind către administrare, în care preponderenţa o vor avea boierii râmniceni şi negustorii
(Aurelian Sacerdoţeanu – Op. cit., p. 41)
sau:
,,Râmnicul – oraş de reşedinţă domnească. Râmnicul nu a fost ocolit de domnii cei vechi. După Argeş, care era însăşi capitala ţării şi Câmpulung, reşedinţa domnească de refugiu, în ordinea cronologică a mărturiilor istorice, Râmnicul este al treilea târg vizitat de domni, uneori cu o şedere mai îndelungată.
Cel dintâi domn a fost Mircea cel Bătrân, căruia i-a plăcut peisajul vâlcean şi pe care l-a ales să-i fie loc pentru odihna de veci la Nucet sau Cozia. Poate că pe aici să fi avut şi moşii părinteşti, în curţile cărora îşi va fi petrecut copilăria şi adolescenţa lui fugară”.
(Aurelian Sacerdoţeanu – Op. cit., p. 43)

Într-adevăr, nu e ceva exclus ca Mircea să-şi fi petrecut aici o parte din ,,copilăria şi adolescenţa sa fugară”, dar noi suntem absolut convinşi că el chiar a domnit la Râmnic aproximativ 8 ani, încât avem destule motive să credem (aşa cum am mai spus) că încă din 1378 (cu cinci ani mai înainte de urcarea pe tron a fratelui său, Dan I: 1383−1386) el era deja în scaunul voievodal de la Râmnic.

Avea atunci, în 1378, 20 de ani şi ca siguranţă că-i venise vremea însurătorii, lucru ce l-o fi făcut în acel an, luând-o în căsătorie pe Doamna Mara, vlaho-sârboiacă de dincolo de Dunăre, pe care şi-o adusese dintre neamurile mamei sale, Calinichia, fiica lui Ştefan Uroş II Milutin!
Întemeindu-şi o familie, e normal să nu fi putut locui (şi încăpea!) doi domni (chiar dacă erau fraţi!) pe acelaşi scaun domnesc de la Curtea de Argeş, aşa încât sintagma ,,oraşul domniei mele, Râmnic” are valoarea pecetei şi semnăturii voievodale a Marelui Mircea cel Bătrân.

În zadar, astăzi, se agită unii istorici, încercând să nege evidenţa şi existenţa, ca domn deplin, a lui Mircea, la Râmnic!
Mormântul părinţilor şi-al neamului tău ţi-e aproape de ,,vatra străbună”, iar mormântul lui Mircea şi al întregii sale familii e aici, în spaţiul vâlcean, la Cozia, sub geana răcoroasă a munţilor Cozia, în freamătul adâncilor codri şi-n şopotirea năvalnicului râu, haiducind de milenii – Oltul − încât ,,Umbra lui Mircea la Cozia” e cea mai frumoasă poveste/legendă despre zbuciumarea sângelui tânăr a acestui neam lipsit de noroc!

Manăstirea Cozia și împrejurimile
Manăstirea Cozia și împrejurimile

Că mângâiere de suflet meleagurile acestea, milenare, au dat nu doar lui Mircea, s-o spună (O, de-ar putea!) Bravul Mihaiul Viteaz şi blândul său părinte, Pătraşcu cel Bun, ori Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, nefericitul fugar Radu de la Afumaţi şi tristul său fiu, Vlad, ori Maica Teofana – mama ,,drag fiului meu Mihaiu”, plângând, la Cozia, ‘ntre recile ziduri de piatră; la fel şi vlaho-sârboaica din neamul despoţilor sârbi Brancovici – lăcrimând şi nemângâindu-şi durerea inimii pentru pierderea drag feciorului lor, Teodosie, căruia nu avea să-i mai vadă niciodată nici rumeneala obrazului, nici sprânceana amară, nici lumina fragedă a ochilor, călugărindu-se şi ea, sărmana, la Schitul Ostrov, în umbra Mănăstirii Cozia.

Peste toate aceste trecătoare umbre ale vieţii, la Râmnic şi Cozia, se lasă, totuşi, atât de grea, de apăsătoare şi, în acelaşi timp, atât de vânjoasă, umbra în veac a neadormitului Domn Mihai Viteazul, care încă mai trece şi-acum, în miezul nopţii, prin Râmnic, cu grijile, toate, ale Ţării în spate, în năvalnicul ropot de cal, grăbind spre cancelarii străine, sprijin să ceară pentru ţara aceasta hăinită de-a pururi, ciopârţită de iatagane otomane, tătare:
,,Înfrânt la Curtea de Argeş, prin Râmnic şi-a croit drum prin ţara sa şi Mihai Viteazul, fiul lui Pătraşcu, plecat în pribegie, dar năzuind în sprijinul împăratului de la Praga (Rudolf II, n.n.), sprijin care a făcut ca ,,trupul lui cel frumos ca un copaci” (cum se spune în Istoria Ţării Româneşti, ed. C. Giurescu şi Dan Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 82, n.n.) să cadă la Turda, unde îi rămăsese trupul gol, în pulbere aruncat, cum spune cronica (lui Radu Popescu, n.n.)”.
(Aurelian Sacerdoţeanu – Op. cit., p. 44)

Prin acel Râmnic plin de neguţători români, aromâni (Ignu, Muşa, Ţopa), armeni (Carabeţ, Mesarob, Sarchiz, Tatul), sârbi (Stepca, Stepan), maghiari (Coloman, Şandor), dar şi evrei (Thobias), trecea viteazul Mihai în noaptea aceea; din urmă-i venea vuietul mulţimilor ,,legate de glie”, mocnind, dar, mai cu seamă, Dunărea ridicându-se mânioasă-n picioare, înspre cer, ca un zid dimpotriva străfulgerării de iatagane însângerânde, picurând peste unguri, în Ardealul pentru care a pierit în dimineaţa zilei de 9 august 1601, când zăgazurile lumii s-au rupt, pentru noi, românii, bocetele tainicelor din Apuseni vestind lumii că neamul acesta grea lovitură de moarte primise!

Vremuri de inimă de pasăre pribeagă, bătută de vânt pe o creangă uscată, în mijloc de codru! Vremi ce au curs ca dorul maicii aşteptându-şi ,,drag fiul ei” să mai vină, capul pe umerii săi şi-l aplece!…

Dar toate în grabnică rostogolire vor fi, cât timp mai răsar stele de laptele-cucului pe bolta înaltă!
Supuşi aceleiaşi treceri vom fi, şi noi, cei de azi, şi alţii, în ceasul de mâine, căci legănarea grâului tânăr şi mireasma de rumenă pâine vor rămâne şi-n spaţiul acesta vâlcean, al lumii de carte şi dulce alean, căci aici, la Râmnic, seminţiile toate, din urbe, mânuri întinsu-şi-au spre Bizanţuri eline, slove aşternând în cărţi de crini şi de crine!…

Dar nu doar grija sabiei nedormindă în teacă, ci luminarea de cuget înspre Râmnic se-apleacă, din vremea lui Macarie şi-a lui Radu cel Mare (1495−1508), când roua cuvintelor pornea pe cărare spre Bistriţa, Târgovişte şi Govora, apoi, nuferii galbeni smulgând din noroi, aşezându-i Liturghiere, Psaltire, din care curgea mierea cea roşie, ca mustu-n clondire, căci Râmnicul vruse, prin Brâncoveanu, martirul, să vină aici Antimul Ivireanul, lucrînd pe urme de Basarabul Mihai, de Doamna Elina – smarald în costrei − Arnota, în ceruri, spre Domnul, o punte, să fie aşternută cu bujorii de munte; pe ea să mai treacă, adânc tulburat, Mircea cel Mare din neam de-mpărat; undele Oltului să-ngenunche un pic; Rovinele să se reverse-n Râmnic; iarăşi să cânte privighetoarea-ntre stele, deasupra ,,oraşului domniilor mele”…

Iar Râmnicul n-a fost, şi n-o să fie nicicând, doar un loc pe harta acestei ţări, ci el va rămâne, cât Cozia va fi încă-n picioare, un punct de referinţă pentru istoria acestui neam, atât din punct de vedere cultural, cât, poate, mai ales, pentru amintirea atâtor domni munteni, care şi-au lăsat de-a pururea umbra peste această urbe, unde nu doar s-a cântat, pentru prima dată, Imnul Naţional al Românilor, în 29 iulie 1848, în Parcul ,,Zăvoi”, sub bagheta lui Anton Pann, dar Râmnicul este izvorâtor de carte, de aleasă cultură medieval-bizantină!

Şi aici avem în vedere, îndeosebi, pe Teodosie Rudeanu (din satul Ruda, de dincolo de Olt, lângă Râmnic), cel care a scris cea mai frumoasă litografie a năvalnicului domn Mihai Viteazul, dar şi pe Mitropolitul Teodosie (care era chiar din Râmnic), cel care a contribuit atât de mult la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688).
El este şi primul folclorist al românilor!

Când vezi voievozii şi cărturarii trecând, şi-acum, prin urba de sub Capela, paşii purtându-şi-i pe sub Cetăţuie, Episcopie, Terasă, aşezându-se, apoi, la voroavă pe ţărmuri de Olt, e bine ca urechilor tale zăvoare să frângi şi ochilor deschiderea zării să-ncapă, încât, din Bistriţa, Moxa Mihail să ne spună, cuminte, cum că turcii lui Baiazid ,,se loviră cu Mircea voevod şi fu război mare, cât se întuneca, de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeţilor şi se varsă sânge mult, cât era(u) văile crunte”.

Se vede că Eminescu de-aicea pornise în ,,Scrisoarea III”, încheind, ca nimeni altul, cu acea epistolă în stil popular (adevărat giuvaer în roua din ierbi!), în care Domnul Mircea cel Bătrân îi scrie ,,dragei sale, de la Argeş mai departe” (dincolo de Argeş; adică, la Râmnic, acolo unde, iată, M. Eminescu ştia că Mircea îşi avusese întâi scaunul de domnie, şi unde –şi-a imaginat Poetul – îşi lăsase tânăra Doamnă, să fie în siguranţă, pe timpul cât el era plecat la Rovine):

„De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne eşti aşa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că şi eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul şi cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Şi să ştii că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos.”

(Mihai Eminescu – Opere alese, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964, Scrisoarea III, p. 149)

E cea mai frumoasă scrisoare de dragoste din literatura universală!
Cum să nu fii mândru, când vezi ce-a spus doar Eminescu (fără să-i mai socotim pe atâţia şi atâţia scriitori şi istorici) despre ,,finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” sau despre eroul de la Rovine:

,,Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,

Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”

(Mihai Eminescu –Op. cit., ,, Scrisoarea III”, p. 149)

Astfel, iată, în partea aceasta de ţară, Râmnicul voievodal şi luminat, venind din vremuri daco-romane, aici, pe ţărmuri de Olt, unde vuietul istoriei şi legănarea slovelor tipărite cu grijă se aud mai bine decât oriunde pe pământ românesc, căci ,,Râmnicul face, astfel, dovada celei mai interesante sinteze istorice, etnică şi cultural-economică. Un exemplu rar în ţara noastră”.
(Aurelian Sacerdoţeanu – Op. cit., p. 56)

Râmnicul ─ ,,orașul domniei Mele”
Râmnicul ─ ,,orașul domniei Mele”

Acum, când vara-i la Râmnic, pe deal, iar Oltu-şi frământă undele-ntruna, se-aude un bucium cântând în Ardeal, şi-l văd pe Mihai, pe ceruri, rostogolirii dând luna…
Dinspre Rovine, purtate de vânturi, roşii turbane se zbat în văzduhuri amirosind a micsandre; şi văd poporul acesta, de bade Gheorghe, Ioane, în straie de in, copilandre, cum frunze de-arin îşi tot pune pe rană, rugându-se Ţie, Dumnezeului nostru din veac, lanul de grâu să i-l laşi, să îi crească în strană, şi-un crâng lângă el, de alb liliac…

Ce dulce-i istoria venind de demult,
cu cazania mierii-n graiu-i tumult,
mireasmă de fragă,de fată,
voievodală curgând, şi curată!…

− // −

George Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
Surpate ─ Rm. Vâlcea,
12 august 2016

Autorii, la Mănăstirea Cozia
Autorii, la Mănăstirea Cozia

RÂMNICUL VÂLCEA ─ ORAȘ DOMNESC AL EXISTENȚEI NOASTRE

snap10

snap11

snap12

Biblioteca Județenă ,,Antim Ivireanul” Vâlcea ─ ,,Casa Cărții” Râmnicului
Biblioteca Județenă ,,Antim Ivireanul” Vâlcea ─ ,,Casa Cărții” Râmnicului

snap13

snap14

snap15

Posada de pe Valea Oltului

Lupta de la Posada în Cronica pictată de la Viena
Lupta de la Posada în Cronica pictată de la Viena

Sunt locuri, în lume, în care ar tebui să intri cu pioşenie, călcând ca pe aburi de sânge, încă şi acuma fierbinţi; ca într-o cadedrală, unde ştii că, sub lespezi reci, de piatră, dorm cei atât de greu osteniţi de ţinerea-n mână a lancei, a scutului, sabiei, în aprige vâltori, pe câmpuri de bătălie, pentru viaţă ori pentru moarte!

Unul dintre aceste locuri pe pământ românesc a fost, şi-o rămâne în veac, acea Posadă (cum a denumit-o Nicolae Iorga), unde neamul nostru şi-a pus temelia întâiului său descălecat de la Burebista încoace!

Cum istoicii, ca şi noi, ca şi alţii, sunt oameni, ci nu un cor de vestale, e firesc să-şi împartă părerile referitoare la locul în care Carol Robert de Anjou a suferit cea mai cumplită rană a Coroanei Maghiare, care de-abia peste ani buni avea să se refacă.
Pe deasupa, mai era şi umilinţa ce o înduraseră vrăjmaşii în cele 4 zile (9-12 nov. 1330), când însăşi viaţa trufaşului rege maghiar avea să fie pusă în peicol de moarte, încât regele a tebuit să-şi schimbe veşmintele cu ale confidentului său, spre a nu mai fi ţinta oştenilor lui Basarab I, pe care el, angevinul, îl numise, în 18 iunie 1325, ,,Basarab tansalpinae, necredinciosul coroanei maghiare”, ,,infidelus valahus”, propunându-şi să-l ,,tragă de babă şi să-l scoată” din cea mai adâncă tainiţă!

Trufia regelui maghiar a fost ,,umbrită” şi de un om de curte, de rang înalt, pe nume Ştefan, fiul lui Parabuh, cumanul (probabil comandantul, ori unul dintre comandanţii militari ai regelui), care l-a lăudat pe Basarb I, cu un scop, evident, şi anume: ştiindu-i firea pea mândră, să-l determine pe Carol Robert de Anjou să se angajeze înt-o luptă cu Basarab I, ca, în felul acesta, el, Ştefan ─ comandantul oştirii maghiare ─ să devină voievodul Olteniei şi al Munteniei!

Carol&amp;Basarab

Astfel, şi-ar fi împlinit visul ce l-au avut dintotdeauna cumanii, încă de când au venit în spaţiul vechii Dacii (sec. XI).

Se vede, însă, că acest spaţiu atât de mult dorit de fiul cumanului Parabuh era locuit de mulţime de români/valahi/vlahi, avea o oaste (oastea ţării), administraţie bine aşezată, aşa încât ei, cumanii, şi-au găsit ,,refugiul” doar în Ungaria, în Moldova şi în E. Munteniei, dar nici aici prea multă vreme: arpoximativ 150 de ani!
Totuşi, cumanul fiu al lui Parabuh a reuşit să ,,zgândăre” trufia regelui maghiar, care, se pare, nu ar fi avut intenţia de a porni spre ,,infidelul” Basarab I, aşa încât i-au trebuit 5 ani până să se decidă spre a-şi rândui armata şi a porni spre Timişoara ─ Tr. Severin ─ Depresiunea Tg. Jiu şi Tg. Cărbuneşti ─ Râmnicu Vâlcea ─ Curtea de Argeş.
Plecase în septembrie 1330, ci nu în primăvară ori în vară, fiind absolut convins că această campanie militară îşi va face ,,treaba” foarte repede, prinzându-l pe ,,valah” şi aducându-l, în lanţuri, la Buda.
Faptul că-şi pornise oştirea în septembrie 1330, spune clar că regele Carol Robert de Anjou nu era nici pe departe un bun strateg militar, ori, poate, fusese prost sfătuit.
Basarab I, însă, aflând că regele însuşi pornise-nspre el, a găsit de cuviinţă să-i ceară ,,bună pace!”, popunându-i mari despăgubiri: cca 1500 kg. de argint; un tribut anual; restituirea Banatului de Severin; ba chiar şi un fiu (pe Nicolae Alexandru, poate), drept ostatic, numai să facă regele cale-ntoarsă; altmintei, de vor veni, ,,mai încoace (mai înspre Curtea de Argeş, n.n.), nu veţi scăpa de dânsele” (de primejdii, n.n.).

Procedase întocmai lui Decebal, când îi scrisese Împ. Traian acelaşi mesaj (cu caractere latine) pe o ciupercă imensă!
Dacă lui Decebal nu i se împlinise ,,poorocirea” referitoare la pieirea romanilor, asemeni broaştelor, scufundându-se-n mlaştini, ori asemeni şoarecilor, ascunzându-se-n pământ, nu acelaşi lucru avea să i se întâmple lui Basarab I, ,,proorocirea” sa împlinindu-se cu vârf şi îndesat.

Ca să ajungi de la T. Severin la Curtea de Argeş, trebuia să traversezi Oltenia de nord, subcarpatică, dar niciun document (nici românesc, nici unguresc ori sârbesc) nu consemnează nimic despre eventualele ,,oprelişti” întâmpinate de oastea maghiară, ci doar că ajunseseră sub zidurile Curţii de Argeş!
Şi, totuşi, traversaseră (dincolo de Olt) un ,,un spaţiu ostil”, ce fusese dat focului, intenţionat, de Basarab I, spre a îngreuna înaintarea maghiară spre Argeş.

Revenind la traversarea Olteniei, să se fi făcut, oare, aşa, ca la o defilare de oştire pe sub un arc de triumf, pe sub stejarii de la Tr. Severin şi până la Râmnic, sub steaguri fluturânde în vânt, în duruit de tobe militare?!
Dar unde erau Litovoi şi fratele său, Ioan, voievozii Olteniei, ori voievodul local, de Râmnic, Bogdan ( aflat, probabil, sub regenţa mamei sale, D-na Anca), de n-au opus nicio rezistenţă regelui maghiar?!

Nu cumva Carol Robert de Anjou se-nţelesese cu aceştia, făcându-le mari darui de preţ (D-nei Anca chiar o diademă/coroană medievală, de tip apusean, descoperită mai încoace, la Goranu ─ un cartier al Râmnicului!), spre a-l trăda pe cel din neamul lor, pe Basarab I (1310-1352), fiul lui Tihomir (1290-1310), care le era frate voievozilor olteni?!

Diadema Princiara

Aşadar, trădaseră?!
Pe Doamna Anca, femeie slabă şi fricoasă, mai că am putea-o înţelege, dar pe ceilalţi doi, nicicum!

Cât priveşte faptul că Doamna Anca şi fiul ei, Bogdan, au fost ctitorii Bisericii Episcopale a Râmnicului, în anii 1303-1304, pare adevărat, dacă ţinem seama că ei figurează pe trei pomelnice (şi-n ani diferiţi) ale Episcopiei Râmnicului şi Noului Severin, dar faptul că diadema de aur, de factură occidentală (mică în spaţiul otodox românesc medieval, ceea ce denotă că a fost lucrată în Apus), a fost descoperită aici, la Râmnic, ci nu la Cuhea (în Maramureş), ne determină să credem că acest voievod local, de Râmnic, pe nume Bogdan, nu poate fi acel Bogdan ,,transferat” de Carol Robert de Anjou în Maramureş, sub protecţie maghiară, pus la fruntariile de NE ale Coroanei maghiare, spre a o apăra de năvălirile tătarilor.

Într-adevăr, hoardele pecenege, cumane, tătare şi ale uzilor pe-acolo îşi aveau poarta de intrare, îndreptându-se spe Oradea-Mare ─ Budapesta ─ Viena─ Roma!
Spun unii istorici (printre ei, şi Denis Căprăroiu, mai ales) că acest Bogdan, voievod de Râmnic, este cel care a fost dus în Maramureş, iar de acolo, ,,vlahul” s-a dus în Moldova, întemeind-o!

Dar, de-ar fi fost aşa, nu şi-ar fi luat, oare, Bogdan şi pe mama sa, Doamna Anca, în pribegie?! Să fi lăsat-o la Râmnic, unde a şi fost îngropată, poate chiar la Goranu, unde i s-a găsit coroana de tip occidental?!
Ne cam îndoim de asta!

Iar de ar fi murit mai înainte de 1330, n-ar fi fost îngropată, creştineşte, la ctitoria sa, adică la Sfânta Episcopie a Râmnicului?!
De ce să fi fost îngopată la Goranu?!

Se vede limpede că ceva nu se leagă! Vom vedea, însă, ceva mai tâziu, că aici, la Râmnic, s-a-ntâmplat, totuşi, un lucru care ar duce la explicaţia enigmei originii occidentale, unice în spaţiul omânesc, a acelei diademe de aur, de tip apusean!

Să revenim, dar, la regele maghiar Carol Robert de Anjou şi la traversarea Olteniei subcarpatice.

Oricine şi-ar pune întrebarea firească: de ce regele maghiar nu şi-a grăbit oştirea, trecând prin Sibiu şi ajungând prin Ţara Loviştei (Câineni ─ Boişoara ─ Titeşti ─ Perişani), în 2-3 zile, la Curtea de Argeş, şi de ce a ales o cale atât de lungă: de la Timişoara la Caransebeş ─ Tr. Severin ─ Depresiunea Tg. Jiu şi Tg. Cărbuneşti ─ Râmnic ─ Curtea de Ageş?!
Cum n-am întâlnit deloc un răspuns la această întrebare normală, va trebui să încercăm să explicăm de ce a bătut atâta cale regele maghiar, de vreme ce intenţia lui era de a ajunge cât mai repede la Curtea de Ageş, surpinzându-l pe Basarab I şi punându-l în lanţuri?!

O explicaţie, la prima vedere, a fi aceea că ei, ungurii, ca oameni ai stepei, aveau oroare de munţi, de defilee, de prăpăstii şi locuri ascunse, care nu ofereau iscoadelor oştirii suficiente informaţii necesare.

Marile războaie au fost duse de unguri în câmp deschis, folosindu-şi foarte bine cavaleria.
Dar poate că nu acesta ar fi fost marele impediment, ci, mai degrabă (după părerea noastră) s-ar putea să fie proasta relaţie ce-o aveau ungurii cu sibienii, fapt consemnat şi de Constantin Razachevici, de la care aflăm că în 1324 avusese loc un conflict sângeros înte cele două părţi, motivul fiind acela că sibienii, se pare, ar fi dorit să fie un fel de ,,republică autonomă”, nesupusă deloc Coroanei Maghiare, dar nici ajutând-o pe aceasta cu cavalerie şi meşteşugite arme, de care maghiarii aveau atâta nevoie.

Apoi, cea mai veche Cronică Sârbească ─ singura sursă, de altfel ─ este cea care a consemnat relaţia extrem de proastă dintre cele două părţi, încât nu doar că sibienii nu l-au ajutat deloc pe Carol Robert de Anjou, în bătălia de la Posada (1330), deşi ar fi putut s-o facă foate bine, ci, din contră, chiar atunci s-au răsculat împotriva regelui maghiar, colaborând, în schimb, foarte bine cu Basarab I!

Aşa se explică de ce, după izbânda de la Posada, la doar 2 ani, Basarab I intră-n Sibiu fără să întâmpine nicio oprelişte.

Ba, mai mult, se ,,lasă” incluşi în ceea ce cronicile noastre medievale numesc Amlaş, păstrându-şi, totuşi, se vede, autonomia de aşa-zisă ,,republică săsească”.
Acest fapt denotă limpede că, într-adevăr, Basarab I era un foarte bun diplomat, care a ştiut să se orienteze în spaţiul viitoarei Ţări Româneşti, care (după cum ştim) a cuprins şi Sibiul, şi zona Amlaşului (tot ţinutul de la V. se Sibiu; inclusiv Haţegul) şi Ţara Făgăraşului, încât suntem absolut convinşi că sibienii doreau, mai degrabă, să fie ,,sub” români decât sub unguri, fiindcă tot comerţul lor se făcea pe rutele: Sibiu ─ Braşov ─ Brăila ─ şi Sibiu ─ Rm. Vâlcea ─ Calafat.

Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic, mai de folos le erau românii decât ungurii!
Astfel se explică de ce, după dezastrul oştirii maghiare, de la Posada, retragerea acesteia ar fi fost imposibilă către Sibiu, singura ieşire din ,,mreajă”/ ,,vârşă” (cum spune ,,Cronica pictată de la Viena”) fiind înspre sud.

Se vede clar că ungurii nu puteau să se retragă spre ţara lor decât tot pe unde veniseră, căci, de ar fi fost să se retragă pe la Braşov, prin pasul Rucăr-Bran, ori prin Teleajen, pe Dâmboviţa (unde spun unii istorici că ar fi fost oraşul Gherghiţa, care ─ conform istoricului polonez Maciej Strykowski (1547-1582) ─ ar fi fost la două zile de mers până la Sibiu), oricum tot prin Sibiu ar fi fost nevoiţi să treacă, spre a se duce la Timişoara, iar de acolo, la Buda.

Aşa că, nici vobă de o Posadă în zona montană a Dâmboviţei!
De ce s-ar fi dus ungurii de la Curtea de Argeş (care e doar la aprox. 30 de km. de Rm. Vâlcea) tocmai în Dâmboviţa, când mai uşor le-ar fi fost să se retragă pe aceeaşi rută pe care veniseră?!

Se vede însă că Maciej Strykowski n-a reţinut prea bine numele localităţilor, iar acest lucru e explicabil, fiindcă în acele vremi (1575) nu ar fi stat nimeni să-şi noteze undeva toate localităţile pe care el le-a traversat, întorcându-se din Turcia în Polonia.
El spune totuși ceva foarte important, şi anume că de la Gherghiţa până la Sibiu erau două zile de mers.

Dacă Gherghiţa (despre care vorbeşte polonezul) ar fi fost în Dâmboviţa, ori chiar în pasul Rucăr-Bran, ar fi fost imposibil de ajuns la Sibiu în doar 2 zile, trecând, desigur, prin Braşov, când de aici, din Racoviţa (judeţul Vâlcea), şi astăzi poţi merge (cum, de altfel, mergeau până la sfârşitul secolului trecut) cu căruţa chiar în mai puţin de două zile!
Iată, însă, ce zice polonezul M. Strykowski:
,,Pe acel loc unde a fost bătălia (de la Posada, n.n.), muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu, oraş în Transilvania, dincolo de munţi”.
Aşadar, ,,dincolo de munţi”!

E logic că ,,dincolo de munţi”, de la Racoviţa, la două zile de drum de mers cu trăsura (cu popasurile de rigoare; cu schimbarea cailor de poştă!) e, în mod sigur, Sibiul.
De-ar fi fost dincolo de Rucăr, era Branul; de-ar fi fost dincolo de Posada dâmboviţeană (cum zice N. Iorga), ar fi fost Braşovul, aşa încât, logic vorbind, Posada nu poate fi localizată decât aici, la Racoviţa; mai precis, în satul Copăceni, punctul Dealul Mlăcii, şi vom explica imediat de ce.

Copăceni − Racoviţa
Copăceni − Racoviţa

Că numele de Gherghiţa nu corespunde celui de Racoviţa este oarecum de înţeles: ori Strykowski n-a reţinut cu exactitate denumirea toponimică, ori, într-adevăr, în vremea aceea (sfârşitul sec. al XVI-lea) actuala Racoviţă se numea Gherghiţa (şi era orăşel), nimeni alta decât vechiul Pretorium, unde-şi avea garnizoana romană, în anul 140 d.Hr., Procuratorul Aquila Fidus, al cărui mormânt se află şi acum în Dealul Mlăcii, intact, absolut deloc cercetat!!

Dacă Posada ar fi fost în Dâmboviţa, cu siguranţă că măcar unul din cei ,,trei stâlpi de piatră”, foarte mari, săpaţi cu literă chirilică, s-ar fi păstrat până-n zilele noastre, dar acest lucru nu s-a-ntâmplat nici în Dâmboviţa, nici pe pasul Rucăr-Bran, ci tocmai aici, în apropierea Racoviţei vâlcene/Gherghiţa veche; mai precis, la Titeşti, în punctul Gruiul Plăcintei, unde oricine poate vedea atât lespedea de mormânt a lui Tihomir (tatăl lui Basarab I), cât şi crucea de mormânt a acestuia (aflată, azi, în centrul comunei Titeşti), pe care, cu hieroglife chirilice ─ unice în istoria lumii ─ sunt consemnate informaţii foarte importante, atât despre bătrânul Tihomir, cât şi despre fiii acestuia.

Crucea de mormânt a lui Tihomir
Crucea de mormânt a lui Tihomir
Înscrisuri descifrate de Prof. George Voica
Înscrisuri descifrate de Prof. George Voica
pr. Teleabă Mihai
Crucea a fost găsită întâmplător de pr. Teleabă Mihai, în com. Titeşti, jud. Vâlcea

Pictograma cu ,,casca lui Leto”, aflată pe cele două ,,pietre mari” (lespedea de mormânt şi crucea), ne vorbeşte, în plus, de originea vlaho-romană a Basarabilor!

Aşadar, în anul 1327, Basarab I a refuzat să mai plătească regelui maghiar tributul de vasal, tribut care urma, însă, să fie plătit 18 ani mai târziu (în 1345) de către Nicolae Alexandru (fiul lui Basarab I), care a recunoscut, astfel, suzeranitatea regelui maghiar Ludovic I, fiul lui Carol Robert de Anjou.

Aceasta, poate şi descendenţei sale din unguroaică Doamnă Marghita/Margareta ─ mama sa bună ─ dar, mai degrabă, la îndemnul tatălui său, care, văzând expansiunea sârbească, bulgară, bizantină şi, în mod special, pe cea turcească (a emirului Umur, care, în 1343, ian-febr., debarcase-n Tracia, fiind aliatul bazileului Ioan Cantacuzino), împotriva căreia, în 1344, se pornise o cruciadă, la care participa Republica Veneţia, papalitatea, Cipru, ospitalierii din Rodos, spre a distruge flota turcă şi a recuceri castelul portului Smyrna, şi-a dat seama că fiul său, Nicolae Alexandru, avea neapărat nevoie de un sprijin militar, iar acesta nu putea să-i vină nici de la ginerele bulgar (care-i repudiase fiica, Theodora, aceasta fiind nevoită să se călugărească, luând numele de Teofana), dar nici în craiul sârbilor, Ştefan Duşan, care în nov.-dec. 1345 se proclamase ,,împărat al sârbilor şi al grecilor”.

Atât bulgarul, cât şi sârbul aveau să devină o foarte mare ameninţare, mai ales după întemeierea Ţării Româneşti, în urma bătăliei de la Posada!

Dar să revenim ,,ab origine”!
De la acel refuz al lui Basarab I, de a-i mai plăti tribut regelui maghiar, Carol Robert de Anjou, a început bătălia de la Posada ─ toponim ce nu există pe harta ţării, dar care înseamnă ,,loc strîmt”, nu defileu îngust, în care o armată străină, intrând, intră, de fapt, ca şi peştele într-o vîrşă!

Acest aspect e consemnat limpede chiar în ,,Cronica pictată de la Viena”, care spune:
,,Ostaşii regelui (maghiar, n.n.) erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă”.
Un asemenea loc (care corespunde perfect descrierii fizice a locuui dezastrului de la Posada) nu poate fi decât în defileul Titeşti-Racoviţa, în satul Copăcelu, punctul Dealul Mlăcii, din actuala comună Racoviţa, judeţul Vâlcea, adevăratele ,,Porţi de Fier ale Transilvaniei” (cum le numeşte Strabon în ,,Geografia” sa), unde, în vremea lui Decebal, căzuseră exact în aceeaşi ,,vârşă”/mreajă generalii romani Cornelius Fuscus (în 87 d. Hr.) şi Longinus (în al doilea război, cu dacii, al Împ. Traian).

Bietul general Cornelius Fuscus şi strălucita sa Cohortă Praetoriană ─ de fapt, o legiune întreagă ─ tot aici, în defileul Titeşti-Racoviţa/Gherghiţa a fost prinsă ca într-o vârşă, catapultele şi maşinile de război, turnuile înalte, din lemn, pe roţi, nefiindu-le de niciun folos, din simplul motiv că nu puteau să încapă în acel loc atât de îngust, prin care (după cum vedem chiar în ,,Cronica pictată de la Viena”, dar şi cu ochiul liber, la faţa locului) nu puteau să încapă mai mult de trei călăreţi, unul lângă altul, ci nu mai mulţi!

Cum de o parte şi de cealaltă sunt prăpăstii mari şi tufişuri înalte (şi chiar un loc mlăştinos, greu de trecut şi azi!), suntem convinşi că atât romanii generalului Cornelius Fuscus, cât şi oştenii maghiari ai lui Carol Robert de Anjou n-au putut să-şi desfăşoare forţele, fiind copleşiţi de săgeţile şi de bolovanii folosiţi de oştenii lui Basarab I.

Cum pe Dealul Mlăcii ( un plai foarte mare, unde şi astăzi oamenii îşi cresc vitele, ca-n urmă cu mai bine de 2000 de ani!) nu sunt stânci ori bolovani, oricine poate crede că locul numit Posada nu a fost aici, ci cu totul într-altă parte.

Total greşit! Şi asta, dintr-un singur motiv, iar dvs., cititorii, puteţi să vă convingeţi singuri, oricând doriţi, mergând acolo, la Copăcelu, spre capătul Dealului Mlăcii, unde veţi vedea atât ,,Posada” (adică acel loc foarte strâmt, cât şi temelia castrului roman (de 60/40 m., aproximativ), din vremea Procuratorului/Guvernatorului Provinciei Alutensis, adică al Olteniei, Aquila Fidus, cel care a ridicat acolo, la Pretorium (Gherghiţa/Racoviţa de azi) trei castre romane.

Zona cu castrele romane
Copăceni, Racoviţa –Zona cu castrele romane

Într-unul din ele (cel al centurionilor/ofiţerilor romani, în care a fost descoperit mormântul generalului Cornelius Fuscus, alături de el găsindu-se şi pumnalul cu care s-a sinucis!); altul, al Legiunii a XII Fulminata, unde erau şi termele romane (prin captarea apelor termale şi sulfuroase ale unor izvoare existente între Peştera lui Zamolxes, din spatele Muntelui Cozia, şi râul Clocotici), iar al treilea, cel al aşa-zisei Cohorte Pretoriene ─ mai precis Cohorta III Scythica, însărcinată cu paza Guvernatorului Aquila Fidus, pe mormântul căruia, stilizate, cu hieroglife ─ pictograme îndeosebi ─ sunt incizate: mâna/palma romană ─ simbolul tuturor izbânzilor fericite ─, cele trei castre (reprezentate prin dreptunghiuri aşezate unul peste altul, pe orizontală), 12 scuturi scitice, dreptunghiulare ─ în poziţie verticală─, simbolizând Legiunea a XII Fulminata, iar în dreapta, ceva mai sus, alte 3 dreptunghiuri, tot pe verticală, simbolizând Cohorta III Scythica!

Peştera lui Zamolxes
Peștera lui Zamolxes

Mormântul lui Fidus 1

Mormântul lui Fidus 2
Mormântul lui Fidus amplasat în Dealul Mlăcii − Copăceni

De n-ar fi fost un punct strategic extrem de important, ,,Porţile de Fier ale Transilvaniei”, aici, la intrarea în Ardeal, credeţi că romanii ar fi fost nevoiţi să ridice nu 1, ci 3 castre?!
Categoric, nu!

Revenind acum la bătălia de la Posada şi la Carol Robert de Anjou, la conformaţia ,,defileului”/vîrşei sau mreajei în care intraseră, ca peştii, ungurii, oricine se-ntreabă de unde şi-au luat bolovanii oştenii-ţărani al lui Basarab I, de-au aruncat cu ei în capul oştenilor maghiari, pierind acolo aproximativ 30.000 de maghiari?
Singura explicaţie e următoarea: toţi acei bolovani erau din castrul roman din care era încărtiruit Guvernatorul roman Aquila Fidus şi Cohorta III Scythica!

Evident că unora li se pare bizară această explicaţie; poate chiar uşor deplasată, dar, ca să vă convingeţi cu propriii ochi, mergeţi în satul Copăcelu, din Comuna Racoviţa şi veţi vedea că toate zecile de case şi toate gardurile de piatră (înalte de 1-1,20 m) sunt făcute numai din piatră albă, cioplită de romani, având aceleaşi dimensiuni: aprox. 50/25 cm.
Acest lucru ne face să credem că respectivul castru roman al lui Aquila Fidus (din anul 140 d. Hr.) încă mai dăinuia şi poate încă mai era folosit şi la 1330 (ca punct de observaţie, cu scop militar), adică după aproape 1200 de ani.

Evident că este o ipoteză! Dar asta, până ce veţi merge la faţa locului şi, văzând, cu siguranţă ne veţi da dreptate!

Acum, vom încerca să abordăm un alt aspect al bătăliei de la Posada: şi anume, care a fost adevăratul motiv al retragerii oştirii maghiare prin munţii Loviştei, pe defişeul Titeşti-Racoviţa.
Ceva mai înainte am spus de ce credem că regele maghiar n-o luase nici pe la Braşov, dar nici pe la Sibiu.
Ar fi putut, în schimb, să se întoarcă pe unde venise, dar explicaţia este următoarea: cum se apropia vertiginos nemiloasa iarnă şi cum drumul, la ducere, spre Curtea de Argeş fusese pustiit, fântânile otrăvite, la fel şi bălţile, ungurii ar fi fost puşi în situaţia de a nu se putea aproviziona şi, astfel, subnutriţi, n-ar mai fi făcut faţă unei eventuale confruntări armate cu Basarab I.

Tocmai pe când erau în cumpănă, neştiind ce să facă, de vreme ce nu-l putuseră scoate de barbă, din vizuină, pe Basarab I, au primit ,,vizita” unui om de-al lor, de mare nădejde, pe nume Bako.
Iată ce ni se spune într-o diplomă maghiară din noiembrie 1336:

,,Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336, dată de rege (Carol Robert de Anjou, n.n.) vicecancelarul transilvănean Thatamer şi fratele său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului (deci, de pe Valea Oltului, ne spune Dl. Emil Grigoraş, ci nu de pe Valea Dâmboviţei ori de pe Râul Târgului n.n.):
<< Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Ţara Românească, acest [Bako], din porunca măritului bărbat Toma (care a murit şi el la Posada, în 1330, n.n.), voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său cu puţini oameni, în nişte solii şi treburi tainice, apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se prin noroc şi o întâmplare vednică de mirare (Care o fi fost aceea?! Cea ,,oferită” chiar de Basarab I ?! n.n.) ne-a ajuns chiar sub Cetatea Argeş, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea noastră de venirea sa neaşteptată >>”.

Din acea diplomă maghiară din 11 nov, 1336 (dată, deci, la exact 6 ani după bătălia de la Posada) surprindem următoarele:

─ spaima morţii, din urmă cu 6 ani, încă mai stăruia la curtea Coroanei Maghiare;

─ Toma ─ voievodul Transilvaniei ─ era român (după cum ne-o spune chiar numele) şi cunoştea foarte bine drumurile trainice, de trecere a Carpaţilor, dinspre Ardeal spre Oltenia, aşa încât înclinăm să crede că acelui Bako i-a dat porunca însuşi voievodul Toma, ,,stăpânul său” (aflat cu Carol Robert de Anjou sub cetatea Argeş), printr-un sol de taină (poate tot român ardelean), trimis, probabil, chiar pe ruta pe care ei, ar fi trebuit să se retragă cât mai repede de la Curtea de Argeş, unde erau în foarte mare primejdie datorită lipsei de hrană şi, mai ales, de spaima venirii iernii şi a prinderii lor acolo!

Credem că trimiterea solului de taină la Bako, cu sfaturi, cui şi ce daruri să dea, pe ce traseu să se deplaseze se făcuse pe cel mai scurt drum posibil spre Ardeal, evitând, desigur, Sibiul!
Acest traseu bănuim că era următorul: Curtea de Argeş ─ Titeşti ─ Racoviţa/Posada ─ Cozia─ Râmnic─ Masivul Buila ─pe sub Munţii Căpăţânii ,spre Cheile Olteţului şi, mai departe, spre Pasul Vulcan ─ râuşl Strei ─ Orăştie ─ Deva ─ Timişoara.

Era, într-adevăr, cel mai scurt drum spre Ardeal, evitând atât Sibiul, cât şi Tr. Severin, pe unde ar fi trebuit să ocolească foarte mult, primejduindu-şi, desigur, viaţa, de vreme ce Litovoi şi Ioan îl trădaseră pe Basarab I şi era riscul să cadă în mâna acestora, care, poate, s-ar fi răzgândit şi i-ar fi trădat şi pe unguri, dându-i în mâna rudei lor, Basarab I;

─ acest Bako, odată ajuns la Curtea de Argeş, le-a dat o speranţă de încredere şi, în acelaşi timp,, le-a sugerat ideea că, dacă el urmase (probabil) traseul expus mai înainte, fiind destul de în siguranţă, atunci şi oştirea maghiară putea să se retragă pe acelaşi traseu, adică pe la Titeşti ─ Racoviţa Cozia ─ Râmnic.

Bănuim, însă, că Basarab I a fost extrem de dibaci, dând dovadă de multă inteligenţă, de vreme ce-l lăsase pe acel Bako să ajungă cu bine la ai săi, ,,sub cetatea Argeşului”.
De asemenea, cred că ştia de darurile de preţ ce i le făcuse Doamnei Anca, la Râmnic: acea coroană de aur, de tip apusean, unică în ortodoxia domnilor munteni ai Evului Mediu, dar şi de darurile date altor boieri, pe la care trecuseră, prin Ţara Loviştei, spre a ajunge cât mai repede, şi în siguranţă, la Curtea de Argeş.

Bănuim, de asemenea, că ungurii nu şi-au dat niciunul seama că li se-ntinsese o teribilă cursă, îndemnându-i de fapt (prin ,,drumul liber” parcurs de Bako prin Munţii Loviştei spre Curtea de Argeş), să se retragă exact pe acel culoar/defileu Titeşti ─ Copăcelu, comuna Racoviţa, lucru ce s-a şi întâmplat întocmai!

Aşadar, ungurii erau convinşi că, dacă acel Bako reuşise să scape, chipurile, neobservat şi teafăr, pe un drum atât de primejdios, prin munţi, şi ei, în consecinţă, puteau scăpa la fel de bine!
Se înşelaseră, însă, amarnic!!

Tocmai datorită acelui ,,raţionament” au găsit de cuviinţă să se retragă pe traseul urmat spre ei de acel Bako, neştiind că românii lui Basarab I erau, de acum, absolut convinşi că ,,doar pe acolo”, pe la Titeşti-Racoviţa, se vor retrage!

Numai aşa, credem, că se explică de ce Basarb I nu i-a atacat pe unguri pe traseul Curtea de Argeş ─ Perişani ─ Titeşti, fiindcă pe acest traseu nu era un loc prielnic, strategic, pentru a întinde curse şi a-i ataca.
Astfel, i-a lăsat să intre în aşa-zisul ,,pas al Câinenilor” (unde pieriseră generalii romani Cornelius Fuscus şi Longinus, în vremea lui Decebal); mai precis, în defileul Titeşti ─ Copăceni/Racoviţa, sub Dealul Mlăcii;

─ din diploma maghiară din 1336 mai deducem că Basarb I a fost, la fel ca Decebal, un strălucit strateg militar.

De asemenea, trebuie să reţinem un aspect (constatat de Dl. Florian-Nicu Smărăndescu), şi anume că, în ,,Cronica pictată de la Viena” se vorbeşte de ,,o vale cu un fir de apă, unde pe alocuri creşte trestia”.
Mergând la Copăcelu (sub Dealul Mlăcii) puteţi vedea cu ochii dvs. că descrierea corespunde întocmai, chiar azi, celor scrise în ,,Cronica de la Viena”, deoarece valea îngustă a rămas, normal, aceeaşi; la fel şi ,,firul de apă”, dar şi mica mlaştină (la ieşirea din defileu), unde şi acum ,,pe alocurea creşte trestia”.
Privind cu multă atenţie, ,,Cronica pictată de la Viena”, putem observa foarte, foarte bine că-n valea aceea strâmtă, aflată între două râpi, nu încăpeau decât cel mult 3 călăreţi, unul lângă altul.
De asemenea (fapt extrem de important) se observă că pe unul din cei trei cai (1 alb, 1 roşu şi 1 negru, aflaţi în fruntea oştirii rămase după dezastrul de la Posada) stă, în hlamidă de purpură, tivită cu alb (având peste ea o platoşă metalică), însuşi regele, care avea să îşi schimbe, mai apoi, hainele cu confidentul său, iar direcţia luată de către cei trei călăreţi, la ieşirea din ,,vârşe”, e foarte, foarte clară: spre sud-vest; adică, spre Cozia ─ Rm. Vâlcea, ci nu spre nord, spre Sibiu, confirmându-se astfel că ungurii, fiind în relaţii foarte proaste cu sibienii, s-au retras spre Râmnic, ci nicidecum prin Braşov, Bran ori Sibiu!

Aşadar, Carol Robert de Anjou fusese atras într-o teribilă cursă!
Nici vorbă de pură întâmplare! Basarab I ştiuse (asemeni lui Decebal) să-şi pună în valoare excepţionalele sale calităţi de strateg militar, pe care avea să şi le arate, în special, la 13 ani după bătălia de la Posada, când i-a izbit pe tătari (e drept, cu ajutorul ungurilor), alungându-i din Moldova şi din E. Munteniei şi cucerind, astfel, până la Nistru, Brăila şi Dunăre, poate chiar până la Marea cea Mare, aşa cum o va face stră-strănepotul său Mircea cel Bătrân.

Poate că de aceea n-au vrut să-l ajute sibienii pe regele maghiar, ci pe Basarab I, atunci, la Posada, fiindca văzuseră în acesta pe viitorul mare Domn al Munteniei şi al Olteniei, care le va înlesni accesul negustorilor saşi pe cele două mari şi foarte importante drumuri comerciale: Sibiu ─ Braşov ─ Brăila şi Sibiu ─ Rm. Vâlcea ─ Calafat.
Pieriseră acolo, la Posada, aproape 30.000 de unguri, printre victime numărându-se mulţi nobili, Toma ─ voievodul Ardealului, Andrei de Alba ─ purtătorul sigiliului regal, dar şi preotul personal al regelui.

Mulţi dintre cei scăpaţi cu viaţă au fost luaţi în robie, încât ,,Cronica pictată de la Viena” ne spune:
,,S-a făcut aici (la Posada, n.n.) mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţime de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti”, iar ,,Cronica lui Johannes de Thurocz” adaugă:
,,Românii puseseră mâna pe o mare cătime de pradă, arme, veşminte scumpe, bani de aur şi de argint şi multe vase de preţ”.

Fuga regelui Carol Robert de Anjou
Fuga regelui Carol Robert de Anjou

De-abia scăpat cu puţin dintre ai săi, deghizat în hainele confidentului său, regele Carol Robert de Anjou şi-a căutat scăparea ruşinoasă-nspre Râmnic, unde e posibil să fi fost primit, ospătat şi găzduit pentru puţină vreme (o noapte?!) de voievodul local Bogdan şi de mama sa, Doamna Anca.

Poate că Doamna Anca primise de la Bako acea coroană/diademă de aur, apuseană (mică în ortodoxia domnilor munteni şi moldoveni), pe când Bako venise în Oltenia, ,,în nişte solii şi treburi tainice”, îndreptându-se spre Curtea de Argeş, spre a-şi ajuta regele, dar şi pe stăpânul său, Toma, voievodul Ardealului.

Credem că acele ,,solii şi treburi tainice”, duse de Bako înspre Curtea de Argeş aveau drept scop retragerea, în siguranţă, a oştirii maghiare, care era obligată să traverseze un teritoriu ostil (cel al duşmanului, al lui Basarab I şi al tatălui său, Tihomir, voievodul Ţării Loviştei până în 1310), al cărui renume de tristă amintire era ştiut din vechime, de vreme ce istoricii antici, greci şi latini,vorbeau de ,,pasul Câineni”, sau ,,Porţile de Fier ale Transilvaniei”, ca despre un loc pe unde nu se poate trece, încât şi-acum, după 700 de ani, ne întrebăm: Cum de a fost atât de naiv Carol Robert de Anjou, crezând că ţara tatălui lui Basarab I ─ şi a lui, evient ─ e un teritoriu complet necontrolat?!

Oare trufia să te orbească-ntr-atât, încât să-ţi subestimezi duşmanul tocmai în casa acestuia, crezând că el chiar nu ştie absolut nimic din gândurile şi din planurile tale?!
Să fi fost Basarab I atât de străin de ,,planul de retragere” al lui Bako, ori îl ştia, de acum, foarte bine, dându-i pas lui Bako şi regelui maghiar să şi-l ducă la îndeplinire?!

Acesta, credem, este adevărul adevărat!!
Suntem ferm convinşi că Basarab I era la curent cu toate acele ,,solii şi treburi trainice” ale lui Bako, pe pământ românesc.

Orice ar spune străinii despre noi, trebuie să recunoască (măcar acum!) că dintotdeauna ─ de la Burebista şi Decebal încoace ─ voievozii noştri au dat dovadă nu doar de vitejie fără seamăn, dar şi de dibăcie, de diplomaţie.

Aşa că, Basarab I le-a dat pas ungurilor, să purceadă-nspre Râmnic şi să-şi ia drumu-n Ardeal, peste munţii plini, deja, de ninsori, ai masivului Buila şi ai Căpăţânii, ştiind prea bine că mulţi dintre ,,bieţii fugari” se vor stinge pe drumul spre Ardeal, mai ales că erau slăbiţi foarte, înfometaţi şi speriaţi de ghearele morţii din care abia scăpaseră!…

Aşadar, de aici, de la Râmnic, pe aceleaşi cărări lăturalnice, peste plaiuri, spre Masivul Buila (pe unde este, astăzi, Mănăstirea Arnota) şi Cheile Olteţului, au ajuns în pasul Vulcan (folosit cândva de romani, în drumul lor de la Turnu Severin spre râul Strei şi, apoi, mai departe, în sus, spre Sarmizegetusa lui Decebal), iar de acolo, pe acelaşi râu, Strei, spre Orăştie, Deva şi Timişoara.
Acesta era un drum ,,de bejanie”, folosit nu doar de ciobani şi de apărătorii plaiurilor, dar şi de iscoade (atât de cele din Oltenia, cât şi de cele din Ardeal).

De asemenea, acest drum l-a folosit ─ trei sute de ani mai târziu ─ chiar Matei Basarab, pe când era urmărit de turci şi şi-a găsit ascunzătoare în mlaştina cu trestii înalte, de pe locul actualei Mănăstiri Arnota, ctitoria sa, unde-şi află şi mormântul, alături de al părintelui său, armaşul Danciu, mort în Ardeal, în lupte, pe când el însoţea pe Mihai Viteazul.
Osemintele armaşului Danciu au fost aduse din Ardeal chiar de fiul său, Matei Basarab.
Pe drumul acela, al pribegiei şi bejaniei, al lăcrimii, îşi găsise scăpare şi bietul Matei Basarab, ducându-se la bunul său prieten, Gheorghe Rakoczi, principele Ardealului (1630-1648), cel care era în bune relaţii nu doar cu Domnul Ţării Româneşti, Matei Basarab, dar şi cu Vasile Lupu, Domnul Moldovei.

Credem că pe acest drum scăpase, probabil, şi Carol Robert de Anjou, după ce plecase din Cetăţuia Râmnicului, noaptea, cu spaimă şi cu gheaţă în suflet şi în spate!
Că oamenii lui Basarab I l-au urmărit până dincolo de Olt, e aproape o certitudine, deşi Oltenia nu era încă sub ascuţişul sabiei sale, dar urma să fie!

Aici, la Râmnic, Cetăţuia (pornind chiar de la nume) bănuim că era, totuşi, bine întărită, prevăzută (precum altădată, demult, cetăţile dacice) cu subterane pentru refugiu, pe unde te puteai retrage spre dealurile şi pădurile mari, de stejari, din preajmă, ce se ţineau lanţ până sub Masivul Buila, din Munţii Căpăţânii.

Poate că acest Bogdan, voievod de Râmnic, fusese ,,extras” (5 ani mai tâziu) din Oltenia şi dus în Ungaria, căci iată ce ne spune în documentul din 6 octombrie 1335, emis de cancelaria Ungară: ,,Că întrucât fiind trimis (arhiepiscopul Ladislau de Calocea, n.n.) din porunca noastră pentru pregătirile privitoare la trecerea şi strămutarea voievodului Bogdan, fiul lui Micula, din ţara sa (din Râmnic, n.n.) în Ungaria ─ a cărui strămutare nu răbda atunci nicio zăbavă, căci ţinuse prea mult timp ─ pentru ca treaba să se zorească şi să se împlinească cât mai iute…” (Documente privind Istoria României, C. Transilvania, veacul XIV, vol. III, Bucureşti, 1954, p.p. 360-361)

Din graba aceasta a ungurilor (de a-şi răsplăti binefăcătorii din urmă cu 5 ani) reiese limpede spaima că voievodul local Bogdan, fiul lui Micula era cuprins de o mare nelinişte, atât el, cât şi casa lui.
De aici am putea subînţelege că, într-adevăr, bătălia de la Posada (1330) a avut loc aici, pe valea Oltului, în Pasul Titeşti-Racoviţa, ci nu în altă parte;

Bolovan din Titeşti
Bolovan din Titeşti care marchează luptele din Ţara Loviştei dintre Basarab I şi Carol Robert de Anjou
Descifrarea inscripţiei de pe bolovan
Descifrarea inscripţiei de pe bolovan de către prof. Damian Bogdan

că voievodul local Bogdan îl ajutase, cu adevărat, pe Bako, spre a ajunge dincolo de Olt, şi mai departe la Curtea de Argeş, dar mai subînţelegem, limpede, că în acel an (1335) Basarab I începuse deja amplul proces de unire a tuturor formaţiunilor statale de pe ambele maluri ale Oltului, iar lucrul acesta îl făcea, se vede, cu forţa, ceea ce denotă că în 5 ani (de la Posada) deja îşi formase o puternică armată.

E posibil, aşadar, ca în acel an (1335) să se fi întemeiat, cu adevărat, Ţara Românească.
Cât priveşte opinia D-lui Denis Căprăroiu ─ conform căreia acest Bogdan, voievod local, de Râmnic, a fost dus în Ungaria, iar de acolo în Maramureş, la Cuhea, de unde, mai apoi, ajungând cu turmele de oi în Moldova, a întemeiat această Ţară, evident că nu suntem de acord.
Pentru aceasta, ar fi fost nevoie de un număr mare (chiar foarte mare) de sate, care să se stabilească cu totu-n Ardeal şi-n Ungaria, iar acest lucru credem că a fost făcut doar de ,,trădătorii” Litovoi şi fratele său, Ioan, voievozii Olteniei, fraţi buni ai lui Tihomir şi unchii lui Basarab I.
Cât priveşte pe Doamna Anca, mama lui Bogdan, voievod de Râmnic, credem că fiind deja destul de bătrână, nu-şi însoţise fiul în Ungaria, ci, poate, se retrăsese la vreo moşie de dincolo de Râmnic, peste Olt, la Goranu, după obiceiul domnilor locali, care, la marginea oraşului, îşi aveau moşii întinse, pometuri, heleşteie, acareturi.
Doar astfel s-ar putea explica de ce acea coroană de aur/diademă,a Doamnei Anca, a fost descoperită (cu câteva decenii în urmă) la Goranu, ci nu la Râmnic, unde Anca Doamna (ca şi ctitor ─ alături de fiul ei, Bogdan ─ al Catedralei Episcopale) ar fi trebuit să-şi afle lăcaşul de veci.

Ciudat e, însă, că nici Doamna Stanca (soţia lui Mihai Viteazul) nu şi-a aflat mormântul la/lângă Catedrala Episcopală din Râmnic, unde murise la numai doi ani după moartea bărbatului ei, Mihai Viteazul!
Acestea rămâne-vor, poate, în istorie, de-a pururi enigme!

Cert este, însă, că Regele Carol Robert de Anjou a făcut, într-adevăr, intense demersuri pe lângă arhiepiscopul Ladislau de Calocea, spre a-l aduce-n Ungaria pe acel Bogdan de Râmnic, care, astfel, şi-a găsit scăparea printe străinii pe care-i ajutase, trădându-l pe Basarab I.

Aceasta era, desigur, răsplata binemeritată ce a primit-o Bogdan de la rege, pentru că-l ospătase şi-l sprijinise atât pe Bako, pe când acesta se îndrepta grăbit, ,,cu solii şi treburi tainice”, dar şi cu mare spaimă, spre Curtea de Ageş, la regele său, Carol Robert de Anjou şi la stăpânul său, Toma, voievodul Ardealului, cât, mai cu seamă, la întoarcerea ungurilor, pe când vedeau cu gheaţa în spate, în acel noiembie 1330, când poate-ncepuseră-n munţi şi ninsorile, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns câtă groază-nduraseră!…

Grozavă spaimă le mai băgase în inimă, ungurilor, Basarab I de vreme ce regele Carol Robert de Anjou n-a mai prididit să-ncalce Munţii Căpăţânii, trecând, pe sub ninsori, spre Ardeal, când ar fi putut să se-ndrepte pe-acelaşi drum pe care venise-n septembrie, adică spre Tr. Severin.

Se vede, însă, că era cuprins de o frică fără de margini, dar şi de mari remuşcări!
El, care-şi propusese să-l scoată, de barbă, pe Basarab I, din ascunzătoare, se întorcea el, de acum, ca un pribeag urmărit de nesfârşite nelinişti!
Datorită trufiei sale, neţinând cont absolut deloc de avertismentele lui Basarab I, că, de nu va face cale întoarsă, va avea parte de mari primejdii, iată că tocmai aşa se întâmplase: pierduse aproape întreaga oştire (aproximativ 30.000 de oşteni), nobilime, boierime, pe Toma ─ voievodul Ardealului, pe Andrei ─ purtătorul său de sigiliu regal, şi chiar pe peotul său, pe duhovnicul care, se vede, îl sfătuise rău, ca un om fără minte.

Vremurile, însă, au curs ca-n urmă cu milioane şi milioane de ani, de la facerea lumii încoace!
Oamenii uită, adesea, până şi cele mai amare lacrimi!
Ceva, totuşi, rămâne-n adâncul inimii, aşa, ca un freamăt venit de undeva de departe, de foarte departe, amintindu-ţi că toate-ale lumii sunt repede trecătoare, clipire de geană şi suflare de vânt peste pământ…
Rosturile acestei lumi doar Bunul Dumnezeu le cunoaşte şi ni ledezvăluie la vemea potrivită.

Tot astfel şi Basarab I, domolindu-se după bătălia de la Posada şi după pierderea drag fratelui său, Litovoi (rămas voievod local în Ţara Loviştei, Ţară a bunului său tată, Tihomir), care, în ultimul an al domniei regelui Carol Robert de Anjou (1342), acesta din urmă l-a prins pe fratele lui Basarab I (p care unii istorici, se pare, îl numesc Bărbat), l-a dus în Ungaria şi, după ce l-a schingiuit barbar, l-a ucis, drept răzbunare pentru ruşinoasa înfrângere pe care regele maghiar o suferise acolo, în Ţara Loviştei (în pasul Titeşti-Racoviţa), unde Litovoi era voievod!

Se vede că ungurii (asemeni tuturor popoarelor turanice) nu ştiu să ierte, creştineşte, ci răzbunarea şi ura lor rămâne-vor în veacul de veac!
,,Problema Ardealului (i-a spus, la Paris, lui N. Iorga, o actriţă unguroaică) nu se poate rezolva decât prin sânge!
Tristă şi nefericită idee!…
E loc sub soare pentru toate neamurile pământului!

A fi bun diplomat înseamnă, în primul rând, un bun creştin. Deci, creştin, ci nu cretin! Paronimia e evidentă, dar semantica celor doi termeni e de domeniul paranoicului!

În sfârşit, să revenim la mijlocul acelui veac, al XIV-lea, mai precis la 1343, atunci când Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său, Nicolae Alexandru (1352-1364), după cum şi el fusese asociat la domnie de tatăl său, Tihomir, dar, de data aceasta, vremurile erau cu mult mai grele, mai apăsătoare!

Atât dinspre Bizanţ, cât şi dinspre bulgari şi sârbi (dar şi dinspre turci ─ vezi emirul Umar, aliatul bazileului Ioan Cantacuzino, care deja debarcase în Tracia, punându-şi ochii nu doar pe Constantinopol, ci aruncându-şi-i şi înspe Dunăre, şi chiar dincolo de fluviu, în Ţara Românească, înspre Moldova, căci ochiul turcului e tot atât de lacom precum al avarului) veneau neguri şi griji destule, roiau, şi în valuri, aşa încât înţeleptul Domn valah, Basarab I, s-a gândit nu doar să şi-l asocieze la domnie pe fiul său, Nicolae Alexandru (pe care-l făcuse cu Doamnă-sa, cu unguroaica Marghita/Margareta) care învăţase, desigur, ungureşte şi primise aleasă educaţie la Curtea Domnească, dar a găsit de cuviinţă să-l trimită şi la curtea regelui Ludovic I al Ungariei (urmaşul lui Carol Robert de Anjou), spre a reface legăturile vechi, de vasalitate ale Ţării Româneşti faţă de Ungaria.

De bună seamă că Basarab I suferea, ca părinte, de ,,necazul” ce i-l pricinuise ţarul Ioan Alexandru (se pare că era vlaho-bulgar), al Bulgariei (1300-1371), care, căsătorit fiind cu fiica sa, Domniţa Theodora (de la care Basarab I va avea nepot pe ţarul Straşimir al Bulgariei), o repudiase pe aceasta, trimiţându-i-o acasă, ,,ruşinată”, cum se zicea în vremurile bătrâne, încât biata fiică a lui Basarab I a trebuit să se călugărească, luându-şi numele de Teofana.

Pentru un părinte (indiferent că poartă sarică ori hlamidă), durerea sufletească, pentru copii, e aceeaşi ─ adâncă, adâncă!
Şi-atunci, cu cine să-şi facă, bietul, legături, ca să-şi apere neamul său drag?!
Cu cei care-i alungă fiica din scaunul domnesc?!

Se vede că ,,sfatul” unguroaicei, Doamna Marghita, l-a îndemnat spre Ungaria, şi credem, totuşi, că a fost cel mai cuminte dintre toate sfaturile, căci în anii care au urmat imediat ,,vizitei” lui Nicolae Alexandru la regele maghiar, Basarab I a şi-nceput campania militară împotriva tătarilor din Moldova şi din E. Munteniei, cu gurile Dunării, căci tătărimea era o mare ameninţare nu doar pentru ,,tânărul” stat nou creat ─ Ţara Românească ─ dar chiar pentru Ungaria; sau, mai degrabă, chiar pentru Ungaria, fiindcă, dintotdeauna, atât turcii cât şi tătarii i-au vrăjmăşit pe unguri, ca şi cum ar fi avut ei ceva de-mpărţit din vremuri adânci, de demult, acolo, în fundul Asiei, pe râul Tura!

Alături de unguri (de sprijinul cărora, împotriva turcilor, aveau să se folosească mai mulţi domnitori munteni: Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei Basarab ş.a.), Basarab I şi fiul său au adus sub stăpânirea Ţării Româneşti tot teritoriul situat la N. de gurile de vărsare în mare ale Dunării, adică Republica Moldova de azi, care-n vechime, avea să se numească chiar Basarabia, adică de la numele său, Basarab!

Iată, aşadar, că firea omenească neschimbată o rămâne în veacul de veac! Unii cu Ţara; alţii, cozi de topor!… Unii cu capul pe umeri, scrutând largile zări ale vremurilor, neamurilor; alţii, cu capul în traistă, mestecând grăunţele puse de vreun stăpân!…

Posada, însă, va rămâne-n istorie, ca un altfel de Termopile al grecilor, de unde floarea roşie, a aburindului sânge-al oştirii va flutura, ca stindarde de vânt, peste veacuri amare, apuse, care întruna tot cură, căci Ţara aceasta a fost şi-o rămâne a sufletului nostru măsură!…

Că bujorul de munte, în vară, la Dunăre o să se coboare, să-şi scalde pletele-i roşii, să râdă în soare, iar undele fluviului, legănânde, vesele, line, s-or întrece-n cântări, în amurg de Ghetsimane glicine; voievozii, pe ţărmi, în hlamide de purpură feniciană, şi-or pune, zâmbind, flori de măceş pe fiecare-le rană, aminte-aducându-şi cât de mult cumsecade le fuse lor Domnul, trecându-i prin atâtea Posade!…

─ // ─

Surpate ─ Rm. Vâlcea, 26 iunie 2016

G. Voica şi dr. C-tin Ioniţescu

Limba vlahilor ─ baza limbii române

toponimie

Limba oricărui neam e oglinda caracterului său! Ascultându-l pe un străin cum îşi mlădiază vocea ori cum îi ies cuvintele din gură, învelite-n pietriş şi smirghel, poţi, cu uşurinţă, ,,să-i citeşti” sufletul, pornirile sale, visele, felul de a fi, de a gândi şi de a relaţiona.
Apoi, un bun psiholog întrevede în miezul cuvintelor unei limbi atât inteligenţa acelui neam, vitalitatea şi vitejia sa, încăpăţânarea întru sporirea ,,celor înalte”, adică încrederea în Divinitate.

Fiorul rostirii cuvintelor, al legănăriilor în cântările de dor şi de jale, mai ales, dar şi de dragoste, de lumină a tot ceea ce ne pătrunde în adâncul inimii noastre – pe care, pe scurt, o numim sensibilitate şi har poetic – le moştenim de la generaţiile bătrâne; le moştenim genetic.

Sunt neamuri mereu puse pe harţă, a căror aprigă şi guturală limbă arată ,,barbaria” caracterului lor, a sufletului mereu răzvrătit, setea de sânge, de ură, de ruină a tot ce mintea şi puterea omenească a ridicat, cu drag, sub universala şi limpedea boltă albastră.

Aşa am văzut noi, în limba română, chipul neamului nostru, mereu lovit de soartă, de necazuri, dar care a ştiut să se ridice, de fiecare dată, cu obrazul brăzdat de amarul lacrimii, mai dârz, mai aprig şi mai bun creştineşte!

Rădăcinile acestei limbi româneşti, ar trebui căutate-n spaţiul cuprins între Carpaţi – Adriatica Grecia – NV Asiei Mici şi Sudul Italiei (Grecia Mare), adică acolo unde s-a întins, viguros, tot neamul traco-get ce-a ocupat arealul amintit, stăpânindu-l, parţial, încă din sec. XIX−XVIII î. Hr., din vremea în care regele Egiptului, pelasgul Sesostris III, a invadat nu doar Grecia şi Tracia, dar şi Geto-Dacia şi Media parţilor, lăsând acolo (dar şi la noi, în Ardeal, mai ales) trupe.

Apoi, în sec. XVII î. Hr., Kadmos a înfiinţat Atena, pe care au cucerit-o emigranţii ionieni (veniţi din Carpaţi) şi descendenţii lor, dorienii; ultimul rege dorian al Atenei fiind Codros − nume, clar, traco-get, după cum poate oricine să-şi dea seama.

După ei au venit, în Grecia, eolienii (de pe ţărmul de V. al Pontului Euxin) şi aheenii din Tyras (Cetatea Albă, de azi, de la gurile Nistrului), de unde era Ahile.

Că era din Tyras, avem o dovadă foarte clară, sigură: după războiul troian, murind, Ahile a fost îngropat pe ţărmurile Helespontului, într-un tumul uriaş, spre a fi văzut de toţi corăbierii ce veneau spre Pontul Euxin, dar, imediat după aceea, fiul său, Neoptolemos, i-a ridicat un turn la Tyras!

Evident că l-a ridicat acolo, la gurile Nistrului, ca să se ştie de către oricine că de-acolo era tatăl său, eroul ,,Iliadei” lui Homer, ci nu dintr-altă parte!

Că ei, străbunii noştri porniţi de aici, din Carpaţi, ajunseseră-n Arhipeleagul Sporadelor, dând denumirea unor insule – Insula Carpathos – şi a unei mări – Marea Carpathică – vecină cu Marea Libiei, din N. Africii -, ar trebui să dea de gândit oricui s-ar mai îndoi de vitejia şi cutezanţa acestui neam traco-get, cu rădăcinile-n Carpaţi, dar şi-n Sumer (indo-irano-mesapotamieni/pelasgi).

Cum cea mai veche denumire, a noastră, era nu cea de români, ci aceea de vlahi, ar trebui să ne oprim asupra acestui lucru, amintind că, ,,rumeri” (adică ,,rumâni”, români, romani), se numeau, în vechime, cicii – un neam macedonean, adică traco-get.
,,Cicii (cauconii/macedonienii, n.n.) se numesc în limba lor rumeri (rumâni/români, adică descendenţi din macedonenii românizaţi încă din 168 î. Hr., n.n.)”

(Silviu Dragomir – Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice, în Evul Mediu, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959, p. 100)

Această limbă – traco-getă, folosită de cicii macedoneeni – se numea, de fapt, limba koine, limba folosită atât de Homer (în capodoperele sale ,,Iliada” şi ,,Odiseea”, după cum se spune în tradiţia macedoneană), de Strabon, geograful (a cărui bunică dinspre mamă era macedoneană), dar şi de Tucidide, istoricul (autorul capodoperei ,,Războiul peloponesiac”) care era stăpânul absolut (prin moştenire de la tatăl său) al celor mai mari mine de argint din Macedonia, în Muntele Pangaion.

Învăţatul stolnic C-tin Cantacuzino (care studiase la Padova şi la Veneţia) se spune, în ,,Istoria Ţării Româneşti dintru început”, că citise în bibliotecile Republicii Veneţia că numele de ,,vlah” vine din grecescul ,,blahos”, care înseamnă ,,aruncătorul de săgeţi”.

O altă informaţie preţioasă o aflăm de la istoricul latin Titus Livius (59 î. Hr. – 17 d. Hr.), care, în capodopera sa, intitulată ,,Ab urbe condita”, adică ,,De la Fundarea Romei” – în care prezintă istoria Romei de la întemeierea ei (753 î.Hr.) până la anul 9 d.Hr., în 142 de cărţi, din care 35 s-au păstrat – face, se pare, cea mai veche referire la numele de ,,vlah”, respectiv la neamul vlahilor/blachilor/b(l)achizilor, neam din care, ne spune autorul, făcea parte Damaratus:
,,Damaratus care făcea parte din familia domnitoare a Bachiazilor (Bachizilor/Blachizilor – de la care va deriva, probabul, Biserica Blacherne, adică Biserica vlahilor/blahilor din Constantinopole – din veche Megară − care era mai frumoasă decât Catedrala Sf. Sofia (1532-537 d. Hr.) şi, evident, cu aproape 100 de ani mai veche, de vreme ce Damaratus e menţionat la anul 568 î. Hr., n.n.) din oraşul Corint, care au fost detronaţi de către Kypselos în anul 568 î. Hr.”

(Titus Livius – De la fundarea Romei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, Cartea I, note, p. 541, nr.117)

Acest blah/vlah, Damaratus, care ,,făcea parte din familia domnitoare a Bachiazilor”, era, de fel, din Ionia (din NV Asiei Mici), unde dorienii din Grecia (care stăpâneau Altica – regiunea Atenei) fuseseră alungaţi de aheeni.
Se vede, însă, că Damaratus revenise în Grecia, la Corint, şi ajunsese să domnească asupra Corintului şi a întregii zone din împrejurimile acestui mare oraş-port grecesc, de unde, însă, avea să fie alungat, datorită unor intrigi politice, ce s-au perpetuat până-n ziua de azi, timp de 2500 de ani, ceea ce denotă că lumea e aceeaşi; la fel şi caracterele oamenilor!

Iată ce ne spune istoricul latin Titus Livius, referitor la urmaşii lui Damaratus, cei doi fii ai acestuia, Aruns şi Lucumo:
,,În timpul domniei lui Ancus, s-a stabilit la Roma Lucumo (în limba etruscă ,,lanchmeera denumirea căpeteniilor etrusce, aşa cum erau la Roma patricienii, n.n.), un om destoinic şi bogat în dorinţa şi speranţa de a dobândi o mare cinste, pe care n-a putut-o câştiga de la Tarquinii (un oraş străvechi al Etruriei, foarte important, care multă vreme a fost centrul confederaţiiei celor 12 oraşe etrusce; cum ei, etruscii, au dat denumirea celor două mări: Etruscă sau Tyreniană şi Adriatica – de la Hadria-Adria, deducem că etruscii erau indo-iraniano-pelasgi, veniţi din zona Sumerului – pe ,,via Eufrat” – şi stabiliţi în Fenicia− unde au întemeiat oraşul Tyr; sau e posibil ca aceeaşi etrusci indo-iranieni să fi venit pe ,,via nordică” a Pontului Euxin, stabilindu-se, iniţial, la Tyras, adică la gurile Nistrului.

Mai plauzibilă, însă, pare a fi prima variantă, întrucât etruscii fenicieni din Tyr şi Sidon veniseră pe mare, fiind mari corăbieri şi negustori – şi întemeiaseră oraşe/colonii pe ţărmurile celor două mări: Tyreniană şi Adriatică; aşa, se pare, a fost întemeiată şi Veneţia! n.n.), unde era socotit de neam străin. El era fiul lui Damaratus (denumire traco-getă, clară, n.n.) din Corint, care, izgonit din patrie, s-a aşezat la Tarquinii (fiindcă era din acelaşi neam etrusc şi vorbeau, probabil, aceeaşi limbă, n.n.), unde s-a căsătorit şi a avut doi copii: pe Lucumo şi Aruns. Lucumo i-a supravieţuit tatălui, moştenind toate avuţiile acestuia).

(Titus Livius –Op. cit., Cartea I, cap. XXXIV, p. 54)

Acest Lucumo, odată ajuns la Roma, ,,şi-a cumpărat o proprietate şi şi-a luat numele de L. (de la ,,ler” –stăpân/domn, n.n.) Tarquinius Priscus”, din care avea să se nască unul din cei şapte regi legendari ai Romei. Ultimul dintre ei, Tarquinius Superbus (sec. VI î.Hr.) avea să fie înlăturat, în 510/509 î. Hr., de o coaliţie condusă de Lucius Junius Brutus.
Peste 553 de ani, un vlăstar al acestui neam, Marcus Junius Brutus, avea să-l asasineze (în 44 d.Hr.) pe Împăratul Cezar.

Aşa că, iată, sângele apă nu se face! Se dovedeşte ce spuneam pe la începutul acestei lucrări, referitor la moştenirea genetică, inclusiv a caracterului!

Dar nici numele grecesc de ,,Priscus” n-a pierit odată cu regele Romei, Tarquinius Superbus Priscus, ci se pare că a fost păstrat, cu cinste, timp de 900 de ani, de vreme ce îl regăsim în vremea Împăratului Bizantin Theodosius II, care l-a trimis într-o solie la Attila (în 448 d.Hr.).

Aşadar, urmaşii regelui Tarquinius nu-şi mai păstraseră prea mult timp numele de Tarquinius (care devenise atât de urât poporului roman), ci pe cel grecesc, de Priscus.

Revenind la fiul lui Damaratus din Corint, la Lucumo (alias L. Tarquinius Superbus), trebuie să spunem că a plecat de la etrusci, din Tarquinii, la Roma, la îndemnul soţiei sale, Tanaquil, ,,pentru a-şi vedea bărbatul ridicat în demnităţi înalte” (cartea I, cap. XXXIV, p. 54).

Ajutat de noroc şi de soartă, dar şi datorită inteligenţei şi dărniciei sale, avea să ajungă tutorele copiilor regelui Ancus, care a domnit 24 de ani.

Fiind şi un om deosebit de dibaci şi trăind lângă regele Ancus, cunoscându-i, astfel, toate secretele şi slăbiciunile acestuia dar şi ale fiilor săi (mari iubitori de vânătoare de fiare sălbatice), a făcut în aşa fel, încât în ziua în care se întruneau comiţiile pentru alegerea noului rege, să-i trimită pe fiii regelui la vânătoare (căci erau de ,,vârsta bărbăţiei”), ca să nu cumva să fie ales vreunul dintre ei.

Astfel, îndepărtându-i, în ziua respectivă (extrem de importantă), el i-a cerut poporului roman să fie ales pentru calităţile sale, iar ,,poporul într-un glas, l-a ales rege(Cartea I, cap. XXXI, p. 56).

Deşi folosise aceleaşi ,,metode” bizantine de mai târziu (bazate pe intrigi, dezbinări, uneltiri, amăgiri, n.n.), s-a dovedit, totuşi, a fi un bun rege, care a lăsat poporului roman două lucrări ce se mai pot vedea (parţial) şi astăzi, după două milenii şi jumătate, şi anume: Circul cel Mare şi zidul de piatră din jurul Romei.
Tot el ,,a pus temelia templului pe care-l făgăduise lui Jupiter în timpul războiului (cu sabinii şi latinii, n.n.).
L-a construit pe Capitoliu, ca un semn prevestitor al măreţiei viitoare, pe care o va căpăta această colină”.

(Titus Livius – Op. cit, Cartea I, cap. XXXVIII, p. 60 )

Aşa se explică de ce a domnit 38 de ani. A fost ucis de doi ciobani, care, chipurile, veniseră dinaintea regelui, certându-se, spre a li se face o judecată dreaptă! Unul dintre ei a scos o secure şi l-a izbit pe rege în cap:
,,Aşa cum era hotărât înainte (crima a fost organizată de fiii regelui Ancus, cărora L. Tarquinius Superbus-Priscus le ,,furase” domnia, n.n.), unul din ei (dintre cei doi ciobani, n.n.) începu să povestească pricina neînţelegerii. În timp ce regele era cu totul atent la spusele lui, celălalt scoate securea şi-l loveşte în cap pe rege. Apoi, lăsând unealta ucigaşă în rană, amândoi dau buzna şi ies afară”.

(Titus Livius – Op. cit, Cartea I, cap. XL, p. 62)

Se adevereşte ce avea să spună Mântuirorul nostru, în noaptea în care, fiind prins în Grădina Ghetsimani, când Ap. Petru a ridicat sabia, tăindu-I o ureche celui ce pusese mâna pe Iisus Hristos, să-l lege:
,,Cine ridică sabia, de sabie va pieri”.

Aşadar, firea aceasta pătimaşă, a traco-geţilor, mai apoi a bizantinilor moştenitori ai ,,zestrei genetice carpatine”, avea să dureze, iată, aproape patru milenii: de la invadarea Geto-Daciei de către Sesostris III, regele pelasg al Egiptului (în sec. XIX-XVIII î. Hr.) până-n zilele noastre, ca şi cum nu patru milenii au trecut, ci doar patru decenii!

Este de ajuns să vedem, şi azi, cum aceeaşi repede pornire de mânie ne încearcă adesea; aceleaşi patimi absurde; aceleaşi dorinţe de mărire şi slavă, de glorie deşartă; aceleaşi intrigi şi ţesături de ,,hiclenii”; aceleaşi mreaje întinse adversarilor noştri…

Şi, cum toate acestea le-am moştenit, genetic, de la moşii şi strămoşii noştri, de ce n-am crede că şi obiceiurile, tradiţiile, datinile ancestrale, însăşi frumoasa limbă ce-o vorbim, toate, dar absolut toate le păstrăm, iată, tot de milenii, în inima şi-n sufletul nostru, în firea întreagă, cu care ne-a înzestrat, cu mari daruri, Bunul Dumnezeu, căci, orice s-ar spune despre noi, nimeni nu ne poate tăgădui vitejia, vrednicia, statornicia şi aplecarea pioasă spre cele sfinte şi curate.

Căci, de am lua-o numai de aici, din Oltenia, şi ne-am duce-nspre părţile meridionale, spre Adriatica, Macedonia, Muntenegru, Grecia Mare şi chiar Italia, am rămâne surprinşi de numărul atât de mare (impresionant, am putea spune!) al toponimelor, mai ales, dar şi al numelor de persoane, eponime, hidronime ş.a., pe care le întâlnim şi astăzi (după 2500 de ani, aproximativ) atât în Oltenia, cât şi în ţările amintite mai sus.

Evident că nimic nu este întâmplător! E vorba doar de aceeaşi veche limbă traco-getă (pe care am mai spus cine a folosit-o, dând, ca exemplu, doar câteva mari nume de mari oameni de cultură şi artă, de poeţi şi istorici), ce se vorbea din Carpaţi până-n ţinutul Troadei, din NV Asiei Mici, în insulele din Arhip. Sporade şi Ciclade, în toată Grecia de azi, dar şi-n sudul şi centrul Italiei.

Leagănul acestei viguroase limbi traco-gete (rod al simbiozei limbii trace cu cea pelasgă/aramaică) a rămas, totuşi, Peninsula Balcanică, vechea Tracie (ce se întindea de la Dunăre până-n Bizanţ) cu Munţii Haemus.
Dar tot acest spaţiu, mai spuneam, a fost invadat de triburile elene: ionienii, dorienii, aheenii şi eolienii, care porniseră-nspre sud din arealul carpatin-nistrean-pontic şi danubian.

Din acest amestec traco-pelasg/aramaic s-a născut, iată, poate cea mai veche limbă europeană, care, ce-i drept, avea la bază sanscrita, adică veche limbă vedică a indo-iranienilor (aceştia fiind fraţi buni).

Că din ei se trăgeau şi pelasgii Sumerului nu mai încape îndoială! Altminteri, cum ar fi ,,supravieţuit” atâta noian de cuvinte ale limbii noastre, moştenindu-le de la cei despre care am vorbit adineauri?!

Mai cu seamă, însă, spuneam, această viguroasă limbă traco-getă (din care se trage însăşi limba latină, iar lucrul acesta ar trebui să-l înţeleagă odată lingviştii italieni!) şi-a păstrat întreaga vitalitate în spaţiul Peninsulei Balcanice, la vlahii care-şi păstoreau turmele pretutindeni: nu doar în Macedonia, Muntenegru, Iliria, coasta Dalmaţiei, insula Veglia (dar şi alte insule), coastele Adriaticei, sudul Italiei, zona Veneţiei, şi chiar în Croaţia şi Austria.
Trecând Drina şi Sava, au ajuns şi în Panonia, iar de acolo, în Ardeal.

În Oltenia, se pare c-au ajuns chiar mai înainte de a intra în Ardeal, iar acest lucru poate fi susţinut destul de uşor cu argumente lingvistice, în primul şi-n primul rând, dar şi cu alte argumente, cum ar fi cele etnografice, cultul soarelui, cultul morţilor etc.

De exemplu, n-ar trebui să ne mire absolut deloc că numele de Bărbat-Bărbăteşti, apare ca nume de familie, dar şi ca toponim, în Oltenia de azi, odată ce el apare cu 2500 de ani (aprox.) în urmă, chiar la Roma, unde fusese dus de vlahii balcanici, ori de troienii ionieni, proveniţi din Carpaţi!
,,Şi atunci senatorii s-au prezentat la şedinţă” aşa ne spun analiştii, de frica pedepsei, nu din convingere. Se istoriseşte că Lucius Valerius Potitus, în urma prezentării dării de seamă de către decemvriri asupra situaţiei interne şi externe, înainte ca senatorii să-şi dea pe rând părerea, a cerut să i se îngăduie să vorbească asupra situaţiei politice a republicii.
Valerius Potitus a declarat că atunci se va adresa poporului. Declaraţia lui a dezlănţuit furtuna. La rândul lui, şi M. Horatine Barbatus a pornit la luptă cu aceeaşi îndârjire.
El a spus: ,,Deşi are de-a face acum cu zece Tarquini, el le atrage atenţia decemvirilor că tirania regală a fost de mult izgonită de Valerii şi de Horaţii. De aceea să ţină seama că pe vremea aceea oamenii nu simţeau atâta scârbă pentru numele regelui, de vreme ce acest cuvânt a rămas mai departe în datine, fiindcă ne e îngăduit să ne adresăm atotputernicului Jupiter cu acelaşi nume de rege pe care i l-am acordat şi lui Romulus, întemeietorul patriei noastre (care se trăgea din Enea Troianul, traco-get din Troia, regele din care s-a întemeiat, mai târziu, Roma, n.n.) precum şi celorlalţi cârmuitori care au urmat după ei, cuvântul acesta de rege rămânând pomenit în mod oficial la solemnităţile cele mari ale sacrificiilor”.

(Titus Livius – Op. cit, Cartea a III-a, cap. XXXIX, p.p. 267-268)

Am pornit de la numele ,,Bărbat”, spre a demonstra că-l întâlnim, nu doar, iată, la Roma, dar şi la vlahii din Peninsula Balcanică (mai ales în Macedonia şi Muntenegru), cât şi-n Oltenia.

Să fie, oare, întâmplător acest lucru?! Oricine poate să-şi dea prea bine seama că acest termen are o origine comună.

Astfel, îl găsim la Dl. Silviu Dragomir, în ,,Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice, în Evul Mediu”, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959, p. 53, dar şi-n Oltenia (după cum spuneam): Bărbat – nume de familie şi Bărbăteşti – comună în judeţul Vâlcea.
După cum se poate observa din cartea D-lui Silviu Dragomir, termenul de ,,vlah” e consemnat, pentru prima oară, în sec. IX, în ,,Viaţa lui Metodie”, Metodie şi Chiril (creatorul alfabetului chirilic) fiind fraţi, din Cetine (sudul Macedoniei şi Muntenegrului) care studiaseră la Tessalonic.

Dar Tessalonicul (adică Salonicul getic din Tessalia) era şi el traco-get, aşa încât considerăm că termenul ,,vlah” e cu mult, cu mult mai vechi de sec. IX, având (după cum ne-am putut da seama, vorbind de senatorul roman Barbatus) o vechime de cel puţin 2500 de ani, aşa încât, din exemplele ce le vom înşirui, să sperăm că vă vom convinge că limba traco-getă, limba vlahă,/a vlahilor este, cu adevărat, poate chiar cea mai veche limbă din Europa!

Dar să ne referim, mai întâi, la toponimul VÂLCEA, asupra căruia s-au făcut, cu vremea, diferite interpretări: că ar proveni de la ,,râba”/peşte – fiindcă, la Inăteşti, în vremea lui Mircea cel Bătrân, care numise Râmnicul ,,oraşul domniei mele” ar fi fost un heleşteu; ba, ,,lup”, fiindcă aici, în nordul Olteniei erau foarte mulţi lupi s.m.a., când ,,Râmnic” face referire directă la Râm, adică la Roma!

Ei, iată că Dl. Silviu Dragomir ne demonstrează că numele de VÂLCEA e foarte vechi, venind din Macedonia:
,,În anul 1335, cu prilejul cuceririi oraşului Prilep, ţarul donează mănăstirii Treskovac din acest oraş un hrisov pentru a-i întări proprietăţile. Între satele care sunt amintite, remarcăm unul cu numele Moghiliţa, apoi siliştea pustie Pitici (vezi Bumbeşti – Piticu, localitate în judeţul Gorj, n.n.) cu câmpul şi cu pădurea, şi siliştea (vatra satului, n.n.) Vâlcea (Vlčaja) aşezată de Milutin (Ştefan Duşan, 1331-1335, bunicul după mamă, al lui Mircea cel Bătrân, în timpul domniei căruia au fost supuse Macedonia – cu excepţia Thessalonicului-Salonicului −, Albania,
Epirul, Thessalia şiAcarnamia, n.n.) (Sveti krali) în ,,ţinutul Babunei (Bătrânei,n.n.), situat la sud de Skoplje (capitala de azi a Macedoniei, n.n.).
De însemnat e că acestei mănăstiri i se donează şi biserica Sf. Nicolae din Lerin (Florina), spre sud de Bitolia, ,,pe care a vândut-o episcopul vlah, cu oamenii, cu viile, cu câmpul, cu izvoarele şi cu toată stăpânirea şi drepturile”.
,,Cea mai însemnată ctitorie a lui Ştefan Duşan a fost mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Prizren (în Macedonia, n.n.), pe care întemeietorul său a înzestrat—o cu proprietăţi şi privilegii deosebite. În documentul de la Prizren (1348-1353), ca şi în celelalte htisoave mari, nu se spune legea vlahilor (zakon vlahom)

(Silviu Dragomir – Op. cit, p. 27)

Aşadar, numele de VÂLCEA vine din Macedonia (de la sud de Skopje); de la siliştea sau VATRA SATULUI VÂLCEA/VLČAJA.

Nu e ceva exclus ca mama lui Mircea cel Bătrân, Colinchia (fiica lui Ştefan Duşan Miluţiu, craiul sârbilor), să fi venit în Ţara Românească însoţită de mulţime de vlahi macedoneni, care să fi înfiinţat aici, la Râmnicu Vâlcea, o colonie puternică, ce va purta numele de Vâlcea.

Poate că astfel se explică de ce, într-un document din timpul domniei sale, Mircea cel Bătrân numeşte ,,Râmnicul –oraşul domniei mele”.

Odată, însă, cu venirea lor în Vâlcea, se pare că vlahii sud-dunăreni/macedoneni au adus cu ei şi episcopatul, această instituţie atât de importantă pentru viaţa eparhială.
Susţinem această ipoteză, deoarece, în 1335, vlaşii/vlahii din Macedonia aveau un episcop vlah şi, se subînţelege, desigur, că în Macedonia exista, încă de pe atunci o Episcopie a Vlahilor.

Dar nu doar cele două exemple (BĂRBAT şi VÂLCEA) vin în susţinerea existenţei limbii vlahe (descendentă a traco-getei milenare), care stă, de fapt, la baza formării limbii române, ci numele de familie şi-n special toponimele vlahe abundă, îndeosebi, în spaţiul Olteniei; le întâlnim, însă, şi-n Muntenia şi Ardeal, în Maramureş şi chiar în Moldova, ceea ce denotă că ,,invazia migraţionistă inversă” (adică de la Sudul Dunării înspre noi) s-a făcut cu mult mai devreme decât sec. XIV, şi poate că odată cu venirea sârbilor în Peninsula Balcanică (sec V-VI), iar la noi, în sec. VI-VII.

Vom da mai multe exemple, din care oricine poate vedea că, într-adevăr, în special toponimia din Oltenia e de origine sud-dunăreană, din sudul Macedoniei şi Muntenegrului: Gorj, Dolj, Orleţ (la noi, Orleşti ─ localitate în judeţul Vâlcea), Măciuca, Milostea (localităţi în jud. Vâlcea), Capela (Dealul de lângă Episcopia Râmnicului), Kornet (Cornet ─ localitate şi mănăstie în jud. Vâlcea), Barbace (Băbăteşti ─ localitate în jud. Vâlcea), Brădet (─ localitate în jud. Argeş), Orlje/Orlie (Orleşti ─ localitate în jud. Vâlcea), Muncel (Muscel ─ în Ageş), Magura/Megura (Măgura ─ sat în localitatea Mihăeşti, jud. Vâlcea), Gajina/Gaina (Muntele Găina, în Apuseni), Negişori ─ Radu Negru dar şi Negruleşti (localitate în jud. Vâlcea), Uşuru Borojevici (Uşurelu ─ nume de familie, dar şi Uşurei ─ localitate în jud. Vâlcea şi Gorj), Bobani (Băbeni ─ localitate în jud. Vâlcea), veniţi din sudul Muntenegrului, de pe coasta Dalmaţiei; Bursan (Bârsan dar şi Ţara Bârsei), Krucica (Cruciţa ─ toponim în satul Surpate, com. Frânceşti, jud. Vâlcea), Doljani (Dolj), Bukur ─ Bucur, ,,nume obţinuit la vlahii din peninsulă” (Pen. Balcanică, n.n.) etc., etc.

Obs: Deci, legendarul Bucur (întemeietorul Bucureştiului) era cioban vlah. De altminteri, se vede clar că vlahii sud-dunăreni ,,n-au colonizat” doar Oltenia, ci şi Muntenia.
A se vedea denumirile de: Codrii Vlăsiei, Vlaşca Teleorman, Vlăşceanu, Vlaşina, Vlaşinii etc.

Alte exemple de toponime din Oltenia, în special: Livada (Livadie ─ toponim în sat. Surpate, jud. Vâlcea), Budulišč (Bugiu, nume de familie, dar şi Bugiuleşti, sat din com. Păuşeşti-Otăsău, jud. Vâlcea), Kapela (munte; mai precis, deal din N. Istriei; la noi, Capela ─ deal în oraşul Rm. Vâlcea), Vojkovci (sat la N. de Muntenegru), Voica (la noi, nume de familie, dar şi Voiceşti, localitate în jud. Vâlcea), Koşarna (Coşare, toponim în satul Surpate, com. Frânceşti, jud. Vâlcea), Tuzla (Tuzla, în jud. Constanţa), Mačkat/Mačiucat (lângă Skopje, Macedonia) ─ Măciuca (localitate în jud. Vâlcea), Padina ─ Padina cu Corni (toponim în comuna Frânceşti, jud. Vâlcea), etc.

Acum vom da câteva exemple de nume de familie ,, aduse” la noi de vlahii din Peninsula Balcanică: Bratigna ─ Brătianu (?!), Jupa Dumbrava ─ Dumbravă, Negul ─ Neagu, Negru, Krnule ─ familia Cârnu, Serbana ─ Şerban şi Şerbăneşti (sat în Vâlcea), Burzani ─ Bârzan (familie în Băbeni, jud. Vâlcea), Drakici ─ Dracul/Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân (i-a pus acest nume, spre a-şi arăta originea: din Vlaska Drachia, la NE de Cetine, în S. Macedoniei şi Muntenegrului), Murgule ─ Murgu, Kopilas ─ Copilaş (nume de familie în Oltenia), Kopaci (sat) ─ Copaci (nume de familie, în jud. Teleorman), banul Ivaniş ─ Ivănuş (familie în Vâlcea şi-n toată Oltenia), Dobrinje ─ Dobrinescu (nume de familie, în Orleşti, Vâlcea), Petar ─ Pitaru (nume de familie, în Oltenia), Radul (nobil din Strumica ─ moşie/sat închinat Mănăstirii Hilandar, de la Muntele Athos, de regele Uros Milutin şi regina Elena) ─ Radu Negru/Negru-vodă, dar şi familia Radu (în Oltenia).

Evident că exemplele ar putea continua, dar considerăm că, deocamdată, este suficient spre a vă convinge că, într-adevăr, odată cu venirea sârbilor în Peninsula Balcanică, procesul migrării inverse (adică de la sud, la nord de Dunăre) s-a făcut nu doar de vlahi, ci aceştia, încuscrindu-se cu sârbii şi fiind în bună înţelegere, au venit la noi, îndeosebi în Oltenia, care fusese, prima, romanizată integral după al doilea război daco-roman (105-106 d.Hr.).

Se pare, astfel, că intervenţia vlahă şi sârbă sud-dunăreană n-a apărut, pentru început, în vremea lui Litovoi (venit din sudul Macdoniei şi Muntenegrului între anii 1100-1200), ci cu mult mai devreme; poate pe la sfârşitul sec. VII şi începutul sec. VIII d.Hr.

De altminteri, avem convingerea că limba vlahă (descendentă din traco-getă) se vorbea atât în vechea Geto-Dacie, cât şi în Peninsula Balcanică, iar confirmarea o avem ceva mai târziu, de la fraţii Metodiu şi Chiril (creatorul alfabetului chirilic, de fapt, alfabet românesc, dar cu caractere chirilice/slavone), care erau din Cetine şi studiaseră la Tesalonic/Salonic.
O altă confirmare (indubitabilă) ne vine de la Nicodim (ctitorul Vodiţei şi Tismanei şi duhovnicul lui Mircea cel Bătrân) care vorbea ,,perfect româneşte”, ceea ce denotă că româneşte se vorbea în Peninsula Balcanică încă de la cucerirea romană a Macedoniei (anul 168 î.Hr.).

Astfel, oricine poate să creadă, de acum, că baza limbii române actuale o constituie limba vlahilor din Peninsula Balcanică, deoarece (după cum vom vedea din citatul următor) vlahii sud-dunăreni erau foarte bine organizaţi, atât din punct de vedere juridic (vezi lex valahorum) militar, administrativ, dar şi eparhial, toate acestea presupunând o vechime plină de înţelepciune a unei comunităţi foarte mari de oameni, a unui popor:
,,De altminteri, ştim că în oastea lui Ludovic (regele Ungariei, n.n.) se aflau şi vlahi recrutaţi din ţinutul Cetinei, unde elementul vlah dispunea şi de o organizaţie militară, dar şi din ,,banat””.

(Silviu Dragomir – Op. cit, p. 77)

Desprindem din acest citat că acolo, la Cetine (de unde erau fraţii Metodiu şi Chiril), unde trăiau PIPERII din VLAŞKA DRAKIA, aveau, în primul rând ,,un ban” (iată că denumirea de ban ─ Ban de Severin, Ban al Craiovei) vine tot de la vlahii sud-dunăreni, din S. Macedoniei şi Muntenegrului, ceea ce ne face să credem că, într-adevăr, aveau nu doar o organizaţie militară (armată), un cneaz, dar şi o episcopie, un episcop vlah.

Se vede limpede, aşadar, că ţinutul Cetinei era un centru de spiritualitate şi de comandă al vlahilor macedoneni şi muntenegreni, încât nu e de mirare de ce fraţii Metodie şi Chiril erau de acolo, studiaseră la Tessalonic (oraş-port traco-get, aparţinând Thessaliei; de aici, denumirea de Tesageţi) şi răspândiseră ,,alfabetul chirilic” atât sârbilor cât şi vlahilor/românilor.

Acest alfabet avea să dăinuie din sec. IX până în sec. XIX, timp de o mie de ani, când Domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să-l înlocuiască (în 1862) cu alfabetul latin.

Că vlahii au pornit în migraţia lor nu doar în toată Peninsula Balcanică, în insulele Dalmaţiei, Istria, zona Veneţiei, Croaţia şi Austria, câmpia Panoniei ─ iar de acolo în Ardeal, dar, mai cu seamă înspre Oltenia şi Muntenia, ne-o confirmă şi istoricul bizantin Cedren, care îi pomeneşte pe vlahii din Macedonia încă de pe la 976 d.Hr.:
,, De aceea, sub Vlahoi oditoi (călători/păstoi şi transhumanţă, n.n.), pomeniţi de Cedren încă din 976, în regiunea dintre Prespa (Prispă, n.n.) şi Ohrida (lac şi localitate în Macedonia, unde a fost şi o veche episcopie a vlahilor, n.n.), nu se pot înţelege decât aceşti vlahi ,,călători”, a căror patrie era în regiunea dintre Prizren (localitate/oraş în Macedonia), Vranje (Vradna ─ în regiunea Kraina din E. Serbiei) şi Morava apuseană (afluent în dreapta Dunării, în aval de Belgrad, n.n.)”.

De n-ar fi fost foarte bine organizaţi, cu siguranţă că n-ar fi dispus nici de armată, nici de episcopie, nici de lex valahorum, dar ei, vlahii din Cetine, de exemplu, aveau şi un cneaz, pe care şi-l alegeau ei, iar domnul feudal (de neam sârbesc) îl confirma fără să mai aibă niciun fel de obiecţie!

De altminteri, fiecare ,,cătun”/ ,,kleată” avea un cneaz sau un jude (vezi, azi, juzii Sibiului, cu obiceiurile lor vlahe, străvechi, similare celor de dincolo de Dunăre), încât putem spune că forma de administraţie din Ţara Românească a fost întărită de vlahii din Macedonia şi Muntenegru, în special de vlahii din regiunea Prizrenului (din Macedonia):
,,La dacoromani, primele judeţe din Oltenia (sec. al XIV-lea) poartă numele de sădstvo (de aici, Sadova, localitate la Dunăre, în jud. Dolj, n.n.). Ele toate dovedesc simbioza ce a existat între vlahi şi între un trib slav de la Dunăre, în aceeaşi epocă în care anumite cuvinte slave au pătruns în toate dialectele române.
Cele două ,,judeţii” se găseau în regiunea Prizrenului”.

(Silviu Dragomir – Op. cit, p. 116)

Deci, încă o dată ni se confirmă că vlahii veniţi în Oltenia erau originari din sudul Macedoniei şi Muntenegrului, din zona Cetinei şi a Prizrenului.
Însuşi legendarul Radu Negru-vodă era tot de origine vlahă, în sudul Muntenegrului, acolo unde era Biserica din Cetine, iar de acolo îl regăsim, ca domn (dispunând de inel/pecete) la Priştina, în Macedonia, având şi atribuţii de judecător.

Un document din 1019 vine să ne confime ideea susţinută ceva mai înainte, prin care arătam că vlahii şi sârbii au venit în Oltenia, mai ales, dar şi-n Muntenia, poate chiar prin sec. VII-VIII, fiindcă deja îi găsim menţionaţi în Bulgaria (deci, se îndreptau spe Dunăre şi nordul Dunării), unde, cu siguranţă, ajunseseră la fluviu mult mai înainte de anul menţionat mai sus:
,,A doua menţiune e din anul 1019; în acest an ,,vlahii din toată Bulgaria” au fost supuşi de-a dreptul arhiepiscopului de Ohrida. Prin Bulgaria se înţelege înteg teritoriul anexat de Vasile II imperiului său, prin urmare nu numai partea apuseană a Macedoniei, cu centrul în Ohrida, ci şi nordul dunărean.
Dacă este aşa ,,vlahii din toată Bulgaria” reprezintă aşezările din Haemus (Munţii Balcani, n.n.) şi din Valea Moravei, îndeosebi pe cei dintre Branicevo şi Niş, dar tot aşa şi pe cei din Rodope şi Valea Vardarului (fluviu care trece prin Skopje, Macedonia şi se varsă în Golful Salonic al Mării Egee, n.n.), precum şi pe vlahii stabiliţi în teritoriul situat la nod de Skoplje”.

(Silviu Dragomir – Op. cit, p. 162)

Spuneam, însă, ceva mai înainte că buna organizare teritorial-administrativă a vlahilor din Peninsula Balcanică s-a ,,transbordat” şi-n Oltenia, aşa încât, de acum, avem convingerea fermă că instituţia Băniei (respectiv Banatul de Severin) de Strehaia ori de Craiova tot de la vlahii nord-dunăreni am preluat-o:
,,Vlahii Banjani (Banii, n.n.), pomeniţi în sec. al XIV-lea lângă Ragusa (vechiul oraş Dubrovnik, din Croaţia, port la Marea Adriatică, având biserică încă din sec. VII-VIII d. Hr., n.n.) au locuit odinioară şi în sudul Muntenegrului, de unde au plecat mai spre sud (spre coastele Dalmaţiei, n.n.). Astăzi un ţinut întreg din această provincie (din Muntenegru, n.n.) se numeşte Banjani (Bani/Bănie, n.n.)”.

(Silviu Dragomir – Op. cit, p. 167)

De asemenea, extrem de important e şi faptul că numele de Drakulici îşi trage originea din zona Cetinei, din sudul Muntenegrului, răspândindu-se, mai apoi, nu doar spre Zeta şi litoralul sudic al Dalmaţiei, dar şi-nspre Oltenia, încât (după cum am mai spus mai înainte) nu întâmplător Mircea cel Bătrân i-a pus unuia din cei 5 fii ai săi numele de Vlad Dracul.

Aceasta, probabil, ca să se ştie de către oricine (inclusiv de posteritate) că el, după mama sa, Calinichia, era din neamul Piperilor, de la Cetine, din VLAŞKA DRAKIA, adică din sudul Macedoniei şi Muntenegrului.

Aşadar, acolo erau rădăcinile vlaho-sârbe ale lui Mircea cel Bătrân, dar şi ale Litovoilor de dinaintea sa, din care se trăgea, după tată!

Dar chiar şi sârbii (ocupanţii vlahilor din Balcani) au fost, la rândul lor, influenţaţi puternic de foarte buna organizare (mai ales politică) a acestor urmaşi demni ai neamului traco-get, şi aici avem în vedere însuşi numele de ,,cneaz”, care nu e de origine slavonă, ci de origine vlahă, iar folosirea acestei titulaturi (cea de ,,cneazul sârbilor”, e cazul lui Lazăr, cel ucis de turci, în 15 iunie 1389, la Kosovopolje/Câmpia Mierlei) ne susţine următoarea afirmaţie:
,,Încă din sec. al XV-lea unii şefi ai triburilor muntenegrene se numeau cnezi, ca şi mai marii cătunelor vlahe din Velebit.
În sec. al XIV-lea acest titlu îl poartă însuşi domnitorul Lazăr”.

(Silviu Dragomir – Op. cit, p. 117)

Se pare, aşadar, că însuşi craiul sârbilor, Lazăr, era de origine vlahă, de vreme ce şi-a adoptat această titulatură de ,,cneaz”, ci nu de altceva!
De aici tragem concluzia că şi mama lui Mircea cel Bătrân, Colinichia, era (după mamă şi după bunicul Mihail Glabas, Împăratul Bizanţului) tot vlahă, iar faptul că primului său fiu (cu care apare în pictura votivă de la Manastirea Cozia) i-a pus numele străbunicului său, cel din Bizanţ, ne determină să emitem ideea că Împ. Mihail Glabas era el însuşi vlah.

Evident că acest ,,raţionament” e susţinut (şi nu întâmplător!) de existenţa, la Constantinopol, a Bisericii Blacherne/Vlaherne, adică Biserica Vlahilor, despre care am mai vorbit.

Biserica Vlaherne
Biserica Vlaherne

Aşadar, când ai o organizare administrativ-politică de sorginte romană, o armată, o episcopie, o ,,lege a vlahilor” (lex valahorum, care, şi la sfârşitul sec. al XVII-lea, în 1666, era încă în vigoare la Cetine!), judeţe, cnezate (în fruntea cărora sta un cneaz ales de vlahi, ca-n valea Cetinei, ci nu de ocupanţii sârbi), se subînţelege că ei, vlahii, n-au fost, de fapt, niciodată sub o ocupaţie strictă, pur sârbească, fiindcă sârbii, prin înţelepciunea lor, şi-au dat seama că nu poţi supune şi-nrobi ,,apăsat” atâra noian de mulţime vlahă, ci e cu mult mai bine şi în folosul tău, fireşte, să fii în bune şi armonioase relaţii cu aceştia.

Aşa se explică de ce vlahii din Peninsula Balcanică n-au fost ,,exterminaţi” de slavi (şi aici îi am în vedere nu doar pe sârbi, ci şi pe bulgari), dar chiar i-au lăsat să-şi practice meseriile lor de bază: păstoritul, caravangeria, negustoria, ajungând în felul acesta să-şi întindă neamul petutindeni în Balcani, dar şi-n Italia, Croaţia, Austria şi, desigur, dincolo de Dunăre: în Câmpia Panonică ─ iar de acolo, în Ardeal ─, în Oltenia şi Muntenia, ca, după strămutarea urmaşilor lui Litovoi (în urma bătăliei de la Posada, 1330) în Maramureş, la Cuhea şi pe Iza, să ajungă să întemeieze Moldova: fraţii Bud/Bogdan-vodă şi Dragomir/Dragoş-vodă!

Toate aceste aserţiuni pot fi argumentate şi din punct de vedere lingvistic, numele de familii boiereşti şi toponimele fiind, cred, convingătoare:

Ozanulo (nume de familie, la 852, lângă Spalato/split) ─ Ozana (râu în Moldova; amintit şi de I. Creangă, în ,,Amintiri din copilărie”)
ArboriciArbore (sec. XIV); Arbore ─ hatmanul lui Ştefan cel Mare, în sec XV;
Mara (nume de om) ─ Mara (râu în Maramureş; desigur că a fost dus acest nume de către ,,vlahii olteni” ai urmaşilor lui Litovoi, voievodul Olteniei)
Matulichia ─ Ameţitul/Matolitul
MikulMicul/Micuţ (vezi Samuel Micu, în Ardeal!)
ZisulZisu (apare la Veneţia, în vremea lui Ştefan cel Mare, la 1466, ca mare negustor, dar şi ca ,,om de încredere”/,,ochi de şoim”!)
CârnulCîrnul/Cârna (loc în lunca Dunăii)
SmaranulSmaranda (Smarandache, Smărăndoiu)
MentulMintă/Mentă (în Oaş)
Petar SmantarePetre Smântănaru
Lieš/LieşLeş, Leşe (familii în Ardeal)
MutuloviciMutul (la jumătatea sec. al XIV-lea)
MuguriceMugurel (din albaneză)
TopliţaTopliţa (în Ardeal)
OprişaOprişa, Oprişan (familii în Moldova)
LupLup (familii în Maramureş şi în Moldova; vezi Vasile Lupu!)
VişinelVişeu (în Maramureş)
KreculGrecul (familie în Zalău, Aredeal)
MotulMoţ/Moţul, Moţoc (familie în Moldova)
BradelBrad/Bradu/Brădeanu (familii în Ardeal şi Moldova)
Fečor/FeciorFecior (familie în Moldova)
Mrljan/MîrlianMârlan (familie în Moldova)
BaltaBaltă (familie în Moldova)
KukorCocor (familie în Moldova)
BalosinBălosu (familie în Moldova, dar şi-n Muntenia)
Bač/BaciBaci, Baciu (familie şi toponim în Ardeal)
BratulaBratu (familii în tot spaţiul românesc)
PopPop (nume de familie foarte răspândit în Ardeal)
MeruliciMăr (familie în Ardeal)
SugarciSugar, Şugag (familie şi toponim în Ardeal)
Balšci/BalşiciBalş (vestită familie boierească din Moldova, dar şi oraş în judeţul Olt) etc. etc.

Evident că numărul exemplelor poate fi foarte mare, dar ne-am oprit, în special, asupra celor ,,înrădăcinate” în Ardeal şi Moldova spre a arăta că expansiunea migraţiei vlahe s-a făcut (după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, la 271 d.Hr.) de la sud spre nordul Dunării, atât prin Panonia (după ce vlahii traversaseră Sava şi Drina), cât şi prin sudul Olteniei, iar acest lucru s-a întâmplat nu doar după bătălia de la Kosovo (15 iunie 1389), ci cu mult mai înainte; probabil în sec. VII-VIII, după ce-au venit slavii (sârbii şi bulgarii, în sec. V-VI).

Un lucru, însă, e cât se poate de clar:
,,Dar în tot timpul stăpânirii turceşti, deplasarea de populaţie de la sud spre nod nu a contenit”.

(Silviu Dragomir – Op. cit, p. 50)

Cu alte cuvinte, cei care au întemeiat Oltenia (după 271 d.Hr.) au fost vlahii muntenegreni, în special, dar şi vlahii macedoneni, veniţi de peste Dunăre.
Cum erau mai închişi la ten, ca piperul (de fapt, proveneau din puternicul şi viteazul neam al PIPERILOR), au mai căpătat şi denumirea de morlaci (după cum îi şi numea cancelaria veneţiană, căci până acolo îşi extinseseră comerţul cu brânză, dar şi cu sare), adică ,,vlahi negri”, încât nu e de mirare de ce legenda vorbeşte de Radu Negru sau Negru-Vodă.

De altminteri, amintirea lui Radu Negru (ca un fel de denumire generică a tuturor vlahilor sud-dunăreni!) e consemnată nu doar de existenţa sa în spaţiul românesc subcarpatic, oltean şi muntean, dar ci şi în istoriografia sârbească: e vorba de o criptogramă aflată pe un inel pecete, în care se specifică limpede: ,,IO RADU NIGRU V.V. (voievod, n.n.), PRIŞTINA, 1128”.
Poate că din acel Radu Negru să descindă tot neamul Litovoilor veniţi în Oltenia, unde-au ajuns voievozi.
Din acel Radu Negru ,,s-a tras”, mai apoi, şi Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti.

Unul dintre cei mai buni istorici sârbi, Iovan Erdeljanovici (Ardeleanu!), vorbeşte şi el de acel legendar Radu Negru, care, pentru noi, românii, este extrem de important, deoarece ne spune cu claritate că întemeierea Ţărilor Române s-a datorat tocmai acestor vlahi sud-dunăreni, care, de fapt, proveneau tot din marele nostru neam, cel al traco-geţilor; de asemenea, ni se spune de unde au venit acei vlahi, din ce Parte a Peninsulei Balcanice, cât şi ce preocupări au avut:
,,Stara Crna Gora, vechiul Muntenegru, a fost studiat amănunţit de Iovan Ardeljanovici (Ardeleanu, n.n.), care a cules un număr considerabil de urme ale vlahilor din acest ţinut.
Din cele peste 60 de nume noi, nu putem să admitem însă decât următoarele: Vlaska, Crka, Biserica din Cetine, zidită de Ivan Borojevic (Ivan Bujor, sârbii le-au slăvizat numele vlahilor, n.n.) şi soţia sa, ambii din Starivlah (p. 224 şi urm.); Radulova Glavica (Gliviţă, n.n.), Radulov Brijeg (Briceag, n.n.), Radulovi Dolovi (Radu din Vale, n.n.) şi Radulova Iam (Rada moarta; din scr. ,,Iama”, zeul morţii, n.n.), denumiri de locuri la Bjelase, în care a ciobănit Radule Vlah (p. 272)”.

(Silviu Dragomir – Op. cit, p. 59)

Aşadar, avem dovada că, într-adevăr, Radu-Negru (Vlahul) era vlah din ţinuturile vechiului Muntenegru, din sudul acestuia, unde era Biseica din Cetine.
Cu alte cuvinte, de acolo venise-n Oltenia, după ce trecuse prin Priştina ─ Kosovo ─, unde, iată, la 1128 era voievod, deşi era cioban!

Numele de Radu Negru sau Negru-vodă a fost nu doar o legendă din Muntenegru, care a ajuns în Oltenia şi Muntenia cu aceeaşi încărcătură voievodală, dar, se pare, a devenit şi un fel de ,,marcă” pentru toţi vlahii sud-dunăreni, ajunşi în spaţiul românesc.

Poate că doar aşa se explică de ce pe crucea de lemn a vechii bisericuţe (făcută dintr-un singur stejar secular, uriaş) a Mănăstirii dintr-un Lemn s-a găsit cioplit în lemnul crucii numele RADU!

Mănăstirea dintr-un Lemn
Mănăstirea dintr-un Lemn

Cu siguranţă că acea primă bisericuţă din lemn de stejar e cu mult mai veche decât Biserica de zid a Mănăstirii dintr-un Lemn (1654, Matei Basarab), şi a fost, iată, făcută de un păstor vlah, pe nume Radu, dacă nu cumva e vorba, poate, tocmai de acel IO RADU NIGRU, care, la 1128, era voievod în Priştina, locul naşterii şi copilăriei mamei lui Mihai Viteazul, Teodora.

Susţinem acest lucru, având în vedere situaţia politică a Serbiei (şi a vlahilor, desigur) acelor vremi, când Imperiul Bizantin îşi impune (în 1123) sezeranitatea asupra statului sârb.

Bănuim că, în asemenea condiţii, acel legendar Io Radu Nigru a fost nevoit să se munte din regiunea Cetine (ajunsă sub bizantini, de unde aceştia luaseră numeroşi prizonieri ─ sârbi şi vlahi ─ pe care îi colonizaseră în Asia Mică, înrolându-i în armată, în acelaşi sistem al vechilor stratioţi, ca şi pecenegii) tocmai la Priştina peste care, iată, a domnit la anul 1128 (adică la 5 ani după războiul în care sârbii îşi pierduseră suzeranitatea în faţa bizantinilor), iar de acolo, peste un an, se-ndreaptă spre Dunăre.

Iată ce ne spune, în acest sens, istoricul Stelian Brezeanu:
,,1128-1129. Nemulţumit de intrigile ţesute de curtea bizantină, care încerca să impună la tronul Ungariei pe pretendentul Almos şi pe fiul său Bela, regele maghiar Ştefan II invadează Imperiul (Bizantin, n.n.). Ioan II (bazileul, n.n.) zdrobeşte pe invadatori; prin pacea încheiată i se recunoaşte basileului stăpânirea asupra cetăţii Branievo, important cap de pod pe Dunăre (1129)”.

(Stelian Brezeanu ─ O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 141)

Aşadar, am putea înţelege că în acel an, 1129, Litovoi şi Radu Negru, alias Negru-Vodă, au trecut Dunărea, stabilindu-se definitiv în Oltenia; apoi şi în Muntenia!

Pornind de la acest ,,raţionament”, putem conchide că timp de 150 de ani (până la 1277, când Litovoi ─ voievodul Olteniei ─ a fost ucis, în luptă, de Ladislau IV Cumanul, regele Ungariei) în spaţiul Olteniei şi al Munteniei a fost deplină linişte, iar ei, vlahii sud-dunăreni, şi-au impus administraţia, armata, justiţia (lex valahorum) şi biserica, după cum o moşteniseră, de aproape 1500 de ani, de la romani şi de la neamul nostru traco-get.

Datorită lor, vlahilor sud-dunăreni, avem astăzi o limbă atât de frumoasă, de mlădioasă, dar şi viguroasă, care (cum am mai spus) ne exprimă felul nostru de a fi, de a gândi şi de a vieţui sub soare.

Atât de trainică ne este această limbă ce-o moştenim de la ei, încât ea s-a impus până şi în Carniolia (un teritoriu din Italia), unde se vorbea româneşte şi la 1540, iar acest aspect a fost observat şi consemnat de unul dintre cei mai mari lingvişti, Valvasov, care n-ar fi avut niciun interes să ne facă o asemenea ,,concesie”!

Faptul că şi astăzi, în Macedonia, Muntenegru, Epir, Albania, chiar şi-n Iliria, coasta Dalmaţiei, Insula Veglia, încă putem vorbi româneşte cu cei din neamul nostru traco-get, denotă, fără putinţă de tăgadă, că limba va pieri doar odată cu poporul care a zămislit-o, iar lucrul acesta, cu siguranţă nu se va-ntâmpla niciodată!

Căci limba-i fagur’de miere din floare de tei;
Pe rană, balsam din roşul ulei
al macilor tineri, căzuţi la Rovine,
când inima se-afundă-n suspine!…
în graiul acesta, valah-românesc,
aş vrea într-una să mă Eminesc!…

Surpate, 01 iulie 2016
G. Voica şi dr. C-tin Ioniţescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *