Dacii în viziunea lui Plinius cel Tânăr

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

clipboard02

A scrie panegiricul unui împărat (vezi ,,De Vita Constantini”, de Eusebiu din
Cezareea, ori ,,Panegiricul lui Traian”, de Plinius cel Tânăr) înseamnă a trăi, cu
adevărat, în preajma acelui împărat care te protejează, evident, având tot interesul de a
,,smulge” de la tine, ca scriitor, cele mai alese gânduri şi sentimente, înveşmântate în
haine strălucitoare, spre a rămâne de-a pururi spre gloria ta; de a nu fi uitat de posteritate!

Cum ,,protecţia” acestor ,,cronicari de cancelarie” era vizibilă de către oricine,
deducem că în ,,opera” acestora se strecura destul subiectivism, aşa încât, după aproape
2000 de ani, citindu-le scrierile extrem de laudative (uneori chiar repulsive!), ar trebui să
fim cât se poate de atenţi, de circumspecţi, de selectivi, mai cu seamă când e vorba de
neamul din care noi facem parte, adică geto-dacii!

Dacă Eusebiu din Cezareea făcea Împăratului Constantin cel Mare un elogiu, un
,,laudatio”, în aşa-zise limite normale (deşi, uneori, mai întâlnim şi hiperbolizări
lingvistice şi de imagine!), în cazul lui Plinius cel Tânăr, sau Secundus (cum i se adresa,
adesea, Împ. Traian, pe când istoricul ─ nepotul lui Plinius cel Bătrân ─ se afla în
Bithynia, ca Guvernator al acestei provincii romane), ,,noianul cuvintelor”, care par ,,a
umple văzduhul” (cum aşa de bine şi de plastic spunea Sf. Apostol Pavel), devine nu doar
apăsător, covârşitor, dar chiar extrem de iritant, îndeosebi când este prezentată imaginea
strămoşilor noştri daci.

În acelaşi timp, credem că Plinius cel Tânăr, prin laudele sale exagerate, făcea,
uneori, să umbrească adevăratele mari virtuţi ale Împ. Traian, care era fiu de general din
Sevilla; acesta, din urmă, s-a remarcat prin faptele sale glorioase împotriva parţilor, iar pe
linie politică, ajungând proconsul în Asia, în perioada 79-80 d. Hr.

Dar Împ. Traian avea să se remarce nu doar datorită vitejiei tatălui său iberic, ori
datorită Împ. Nerva, care, în ziua de 18 septembrie 96, d.Hr., i-a succedat Împăratului
Domiţian, cel care fusese asasinat la numai nouă ani după ce semnase cu Decebal (în 87
d. Hr.) un armistiţiu ruşinos (din care, iată, i s-a tras şi moartea, mândria romanilor
simţindu-se înjosită, umilită!), ci Împ. Traian avea să se remarce încă de când era
principe, adică la 47 de ani, când a fost adoptat de Împ. Nerva, care, în 96-97 d.Hr., l-a
trimis în Germania, ca Guvernator.
Un an mai târziu (în 27 ian. 98 d.Hr.), Împăratul Nerva avea să moară, iar în aceeaşi zi, Traian devenea Împărat al Imperiului Roman.

clipboard03

Ceea ce ne surprinde în curgerea extrem de rapidă a evenimentelor (asasinarea
Împ. Domiţian; urcarea pe tron a Împ. Nerva; adoptarea, ca fiu, de către acesta, a
viitorului Împ. Traian, dar mai cu seamă inspecţia pe care Traian avea să o facă pe
malurile Dunării, în iarna 98-99 d. Hr., mai înainte de a se întoarce din Germania ─ unde-
şi pusese în valoare excepţionalele sale calităţi de mare comandant de oşti ─ la Roma) e
graba cu care Împ. Traian îşi îndreaptă privirile spre Dacia!

Ei, romanii, ştiau că, dintotdeauna, cei mai aprigi duşmani ai Imperiului Roman
erau două neamuri extrem de puternice: dacii şi parţii, ambele fiind triburi nord-iraniene
de mari luptători, de adevăraţi bărbaţi eroici, care aveau comun atât conştiinţa nemuririi
sufletului, cât şi acelaşi puternic cult religios: cultul solar, de la care, în sec. VIII, î. Hr.,
grecii aveau să-l preia pe Apollo!

Altminteri, cum se explică esistenţa templelor focului la nord-iranieni, la daci şi
pritaneum-ul de la greci (locul unde era focul sacru, veşnic nestins!).

Împ. Traian, se pare, nu putea să uite că tatăl său adevărat, gen. spaniol din Sevilla,
îi învinsese pe parţi; că Imperiul Roman plătea (pentru prima dată în istoria sa!) tribut
dacilor, după ce, în 87 d.Hr., gen. Cornelius Fuscus şi întreaga legiune pretoriană a lui
Domiţian, Legio X Alaudae (Legiunea Ciocârliilor, numită astfel, deoarece purtau, la
coif, o pană de ciocârlie) fusese capturată de regele Decebal, în ,,pasul Câineni”, adică la
Porţile de Fier ale Transilvaniei.
Tocmai de aceea, Împ. Traian era, am putea spune, obsedat de spălarea ruşinii acelei robii
a Romei, cu atât mai mult, cu cât romanii (după cum reiese din ,,Panegiricul” scris de
Plinius cel Tânăr) ne considerau nişte barbari, nişte sălbatici, neavând niciun motiv (ori,
poate, neştiind, deşi Împ. Traian s-a dovedit că ştia prea bine!) să recunoască faptul că
înşişi ei, romanii, susţineau, cu mândrie, că se trăgeau din Enea I., adică Troianul, nimeni
altul decât ionianul troian, ai cărui strămoşi coborâseră din Carpaţi.

Acelaşi lucru ─ referitor la origine ─ avea să-l recunoască chiar Împ. Traian,
atunci când, capturând imensele bogăţii de aur şi de argint (dar şi alte ,,scule” de mare
preţ!) avea să trimită Senatului Roman nu doar capul şi mâna dreaptă a lui Decebal ─ pe
o tipsie de argint ─, dar şi nişte uriaşe coarne de zimbru, poleite, precum şi câteva cupe
de argint, de mare frumuseţe, pe care a pus să se sape cuvinte de neşters: ,,În cinstea lui
Enea T. (adică Troianul, n.n.), din care şi eu mă trag!”.

Aceeaşi sintagmă, Enea T. (adică Troianul), apare şi pe Inelul de la Ezerovo
(descoperit lângă Plovdiv, în Bulgaria), iar de aici oricine poate trage concluzia firească,
adevărată, că Enea T. era de neam traco-get, ionian cu rădăcini în Carpaţi; că neamul
acesta, traco-get, se întindea, iată, din Carpaţi până la Troia şi până la Roma, aşa încât ne
miră nespus faptul că Împ. Traian era atât de înverşunat împotriva dacilor, cu atât mai
mult, cu cât ştia că noi şi ei eram din acelaşi neam!
Astfel, am putea spune că războaiele daco-romane au fost, de fapt, războaie fratricide!

Se pare, însă, că Plinius cel Tânăr nu ştia acest lucru; altminteri, în mod cert, n-ar
fi avut faţă de daci o atitudine atât de dispreţuitoare, de arogantă!
Se vede, totuşi, că ,,Panegiricul” scris de el trebuia să fie un act de fidelitate faţă de Împ.
Traian şi un act de trufaşă acuzare pentru Împ. Domiţian, cel care, după capturarea şi
uciderea gen. Cornelius Fuscus (şi a întregii sale legiuni pretoriene), încheiase un
armistiţiu cu Decebal, căruia i-a plătit tribut până la asasinarea sa, în 18 sept. 96, d.Hr.,
iar Împ. Nerva, urmându-l, a trebuit (se subînţelege) să respecte acel armistiţiu atât de
ruşinos pentru Imperiul Roman!

Aşa se explică de ce istoricii romani au primit ,,poruncă” să nu mai rostească şi să nu
mai scrie în operele lor numele de ,,dac” (ci cel de ,,scit”) şi de Dacia (ci Sciţia!), acest
lucru începând, se pare, odată cu prima victorie a Împ. Traian asupra lui Decebal!

Că Plinius cel Tânăr avea, personal, o totală repulsie şi o înverşunată ură faţă de
Împ. Domiţian (datorită unui denunţ făcut de un delator la adresa sa, denunţ ce s-a găsit
în cancelaria lui Domiţian, la moartea acestuia) e, într-un fel, explicabilă, dar nu-l
înţelegem aproape deloc, atunci când aşează pe aceeaşi treaptă de moralitate ─ făcând pe
părintele cenzor al moralităţii universale, când el n-ar fi trebuit să uite niciodată
,,tandreţea şi mângâierile iubitului său, Tiro!!” ─ pe Domiţian şi pe… daci!
În plus, făcând afirmaţii care şi acum, după aproape 2000 de ani, nu ne onorează, cea mai
grea dintre ele, neatestată, absolut deloc, prin niciun document ori izvor istoric, fiind
aceea că ,,au prins curaj şi au scuturat jugul”, ca şi cum noi, dacii, fiind învinşi de
Domiţian, ar fi trebuit să plătim tribut Romei, ci nu invers, aşa cum a şi fost, chiar dacă
Împ. Domiţian, în urma armistiţiului cu Decebal, şi-a sărbătorit ,,triumful”, la Roma!

Oare triumf să fie semnarea unui ruşinos şi umilitor armistiţiu, încheiat de
romani?!

Evident că Împ. Domiţian ─ care era nu doar trândav, dar şi trufaş, după cum ne spune
chiar Plinius cel Tânăr! ─ avea toate motivele să-şi păcălească noroadele ce locuiau la
Roma, iar acestea, la rându-le, acceptau zâmbind fastul ,,triumfului” semnării
înjositorului armistiţiu, deoarece de la el, de la Împ. Domiţian, au primit, pentru aplauzele
nesfârşite ale izbânzii/ale ,,triumfului semnării armistiţiului”, grâu, bani, ulei şi vin.

Ce le mai pasă oamenilor flămânzi, plebei romane, că e triumf adevărat ori un
simulacru, de vreme ce au parte de aceste mici bucurii, care se rezumau la circ şi la
pâine?!

Dar iată ce ne spune Plinius cel Tânăr, făcând din noi, dacii, ,,neamuri sălbatice,
barbare”, dar care ─ în sfârşit, recunoaşte! ─ nu admiteau armistiţiu decât pe picior de
egalitate:

,,Ai să uiţi tu (adică, Traian, n.n.) pe ultimii împăraţi (se referă, în special, la
Domiţian, dar şi la Claudiu, la Vespasian, la Nero, n.n.) pe care divinitatea părinţilor lor
i-a făcut trândavi şi trufaşi, şi nu pe aceia de altădată care…chiar acest imperiu…
(lacună în text, n.n.), dacă acest împărat, al cărui triumf (se referă la Domiţian, care,
după cum am spus, şi-a serbat, la Roma, triumful pentru încheierea armistiţiului cu
Decebal, prin care se obliga să ne plătească tribut, n.n.) era cel mai bun indiciu al
înfrângerii şi izgonirii lui (De aici reiese foarte, foarte clar că Împ. Domiţian a fost
asasinat tocmai datorită semnării acelui armistiţiu cu Decebal, n.n.). Aşa că a prins curaj
şi a scuturat jugul (Care ,,jug”, de vreme ce noi n-am fost niciodată înrobiţi/învinşi?! Se
vede prea bine că Plinius cel Tânăr avea, faţă de daci, o atitudine complet sfidătoare, spre
a fi ,,în ton” cu Împ. Traian, căruia i-a şi scris ,,Panegiricul”! n.n.) şi luptau cu noi nu
pentru libertatea lor, ci pentru subjugarea noastră (Oare noi, dacii, ne-am năpustit
asupra Romei, ori Roma s-a prăvălit asupra noastră?! Şi-atunci, cine a dorit
,,subjugarea”?! n.n.) şi nu admiteau armistiţiu decât în condiţii de egalitate, şi
impuneau legile lor, ca să le primească pe ale noastre.
(Plinius cel TânărOpere complete, Panegiricul lui Traian,
Editura Univers, Bucureşti,1977, cap. 11, p. 363)

Şi iată cum de aici, din ultimele două rânduri ale citatului dat mai sus, aflăm un
lucru despre care niciun alt istoric antic latin, ori contemporan, nu a vorbit, şi anume că
Împ. Traian ─ un om foarte echilibrat ─ i-a cerut lui Decebal să încheie un nou
armistiţiu, total diferit, evident, de cel pe care Decebal îl semnase cu Domiţian.
Decebal, însă, se dovedeşte, iarăşi, a fi acelaşi om înţelept, bărbat războinic, plin de curaj
şi de demnitate!

El nu era, se vede, înspăimântat nici de renumele tatălui adevărat al lui Traian, cu toate că
generalul spaniol obţinuse o răsunătoare victorie asupra parţilor. Din contră, el îl are ca
aliat şi prieten de nădejde pe noul rege al parţilor, pe Pacorus II, despre care ştie, în mod
cert, că-l va ajuta, dacă Roma va veni asupra Daciei.
Tocmai de aceea le-a cerut romanilor să încheie un armistiţiu ,,în condiţii de egalitate” şi
nu voiau să renunţe la tributul pe care Roma trebuia să li-l plătească anual.

Aşadar, totul era tratat pe picior de egalitate, faima Romei neimpresionându-l
absolut deloc pe Decebal, încât nici nu e de mirare de ce în 251 d.Hr. (deci la 150 de ani
de la ultimul război daco-roman, din 105-106 d.Hr.), Împăratul Decius avea să piară-n
Dacia, cu toate legiunile sale; ,,cu mult trâmbiţata faimă a armatei romane”, după cum
avea să zică, cu mândria sa de traco-get, Împ. Constantin cel Mare, iar lucrul acesta ne
denotă că dârzul şi demnul caracter al acestui neam românesc nu avea de ce să se
dezmintă!

Dar Plinius cel Tânăr continuă să ne ,,mângâie” în aceeaşi notă superior-
veninoasă, care, însă, pune şi mai bine în valoare felul nostru de a fi, cu toate că ilustrului
Secundus îi repugnă până şi numele de Decebal, pe care, din motive nedemne de poziţia
sa socială, nu-l pronunţă, spunându-i doar prietenului său Caninius (cel care se pregătea
să scrie un poem despre războiul cu dacii), că ,,dificultate mai este şi aceea că numele
proprii barbare şi sălbatice, în primul rând chiar al regelui (Decebal, n.n.), nu sunt
potrivite pentru versurile greceşti”.
(Plinius cel TânărOp. cit, p. 240)

Oare chiar să nu-l fi citit ilustrul Secundus pe marele poet Ovidius, care, vorbind
de ,,producţiile literare” ale regelui get Cotyso, de la Buridava, avea numai cuvinte de
laudă, spunând, sincer, că regele dac ,,nu era cu nimic mai prejos decât marii poeţi ai
Romei!!”.

Dacă numele de Decebal n-ar fi fost posibil să rimeze, în limba greacă, cu alt
cuvânt (deşi el însuşi recunoaşte că Homer a folosit aşa-zisa licenţă poetică, spre a
,,suna” mai bine în greceşte, ceea ce denotă că este adevărat ce se spune despre Homer,
şi anume că el, Strabon şi Thukydides vorbeau limba koine/caone, adică limba vlahă
primară, a macedonenilor!!), fiindcă acest cuvânt, Decebal, era ,,sălbatic şi barbar”,
atunci numele de Porcius (Porcul), Calvisius (Chelul), Rusticus (Ţăranul), Falco (Falcă),
Cornutus, Brutus, Sulla, Hispulla, ori chiar ,,sella curulis”, ş.m.a., sunt ,,urbane”, ilustre,
comparativ cu Decebal, Diegis (fratele lui Decebal, trimis în solie, la Roma, şi luat,
acolo, ostatic?!!), Vezina (marele preot al lui Decebal), generalul Sugagus etc.?!
Ce ,,caracter inimic”! ar fi zis Eminescu.

Dar să-i ascultăm, pe mai departe, peroraţia-i mângâietor-uleioasă şi-mparfumată
cu mirosul de lemn pucios şi licori sulfuroase, legănate-n cupe de-argint:
,,Dar acum (după primul război, 101-102, d.Hr., n.n.) i-a cuprins din nou frica (pe
care strămoşii noştri geto-daci n-au avut-o nici măcar faţă de moarte; din contră, îşi
spintecau pântecele cu demnitate şi cu curaj, ridicându-şi faţa spre cer şi râzând, ilustre
Secundus! n.n.) pe toţi şi teama şi dorinţa de a se supune poruncilor.
Căci ei văd un comandant roman, unul din aceia de pe vremuri (ca Domiţian ori Nero,
ilustre Secundus?! n.n.), care-şi datorau numele de imperator câmpurilor acoperite de
morţi şi mărilor colorate de victoriile lor.
Aşadar, primim ostatici (într-adevăr, Decebal a trimis, ca solie ─ deci, nu ca ostatic! ─, la
Roma, pe fratele său, Diegis, n.n.) nu-i cumpărăm (aşa cum Împ. Domiţian şi Imperiul
Roman şi-au cumpărat libertatea de la noi cu tribut, ca Roma să nu fie atacată de daci,
după cum chiar intenţiona regele Decebal! n.n.) şi nu ducem tratative cu pierderi imense
şi cu despăgubiri enorme, ca să părem învingători (Deci, Plinius cel Tânăr recunoaşte,
în sfârşit, că Împ. Domiţian, respectiv Imperiul Roman, i-a plătit, iată, tribut lui Decebal,
adică nouă, ,,sălbaticilor” şi ,,barbarilor”, ,,despăgubiri enorme”!! n.n.).
Suntem rugaţi (după primul război, cel din 101-102, d.Hr., n.n.) imploraţi, suntem
de acord sau refuzăm, după cum ne impune prestigiul imperiului; cei care au obţinut ce-
au cerut ne aduc mulţumiri; cei care au fost refuzaţi nu îndrăznesc să se plângă.
Cum ar îndrăzni să o facă aceia care ştiu că tu ai împresurat cele mai sălbatice popoare
(se referă la daci, desigur! n.n.) tocmai pe un timp foarte prielnic pentru ei şi cumplit de
vrăjmaş pentru noi, când gerul uneşte, înlesneşte trecerea războinicilor împovăraţi de
arme, când aceste neamuri sălbatice sunt apărate nu atât de armele lor, cât de clima lor,
de frigul de acolo? Dar la apropierea ta, ca şi cum s-ar fi schimbat succesiunea
anotimpurilor, până şi ei rămâneau închişi în vizuinile lor, iar armatele noastre se
mulţumeau să năvălească pe malurile lor, să folosească acest prilej ca altădată, dacă tu
le îngăduiai, ba chiar să petreacă pe pământul barbarilor o iarnă de-a lor (e vorba de
iarna anului 102 ─ începutul lui 103 d.Hr., n.n.)”.
(Plinius cel TânărOp. cit, Panegiricul lui Traian, cap. 12, p. 363)

Că Plinius cel Tânăr se dovedeşte a fi un ,,cronicar” subiectiv şi agurid, care
ignoră nu doar faima dacilor acelor vremi, dar până şi numele regelui Decebal, care îi
conducea în luptă, atacându-i, prin surprindere, pe romani (mai ales garnizoanele romane
din Moesia Superior şi Inferior, ajungând chiar până-n Thessalia, Macedonia, Epir),
ştiind că cea mai bună şi cea mai sigură apărare este atacul, ne-o sugerează însăşi
atitudinea sa extrem de refractară, plină de ură, ceea ce ne întăreşte şi mai mult
convingerea că, da, Imperiul Roman a fost pus în cea mai ingrată postură din tot
parcursul său de peste 1200 de ani (de la întemeierea Romei, în 753 î. Hr., şi până la
ocuparea ei, în 476 d.Hr., de germanii mercenari ai lui Odoacru), şi anume plătirea unui
imens tribut, pe care Decebal i l-a perceput lui Domiţian.

Aşadar, dacă pentru Împ. Traian scăparea de jugul robiei dacice era o chestiune nu
doar de onoare şi de datorie ostăşească, cât mai ales de ordin divin, pentru Plinius cel
Tânăr era însă atât o linguşire pe lângă Împ. Traian, cât, mai cu seamă, o răbufnire de ură,
care, de altminteri, se constată şi-n multe dintre epistolele sale către diverşi prieteni şi
,,iubiţi” (vezi Tiro ,,mângâietorul de noapte şi… ingratul!”), în care vedem cât de mult îi
ura pe unii liberţi care se ridicaseră la funcţii foarte importante în Imperiul Roman.

Având aceeaşi aversiune şi faţă de daci (deşi îşi propusese, ca ,,obiectiv”, o maree
de osanale revărsate peste Împ. Traian, sufocându-l parcă!), reuşeşte, totuşi, insalubra
performanţă de a fi (fără voia lui!) cât de cât obiectiv, în anumite momente, mai ales
atunci când antiteza îi forţează, se vede, condeiul:

,,Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despe războiul cu dacii (E pentru prima
dată când, iată, foloseşte cuvântul ,,dacii”, în scrisoarea ce i-o adresează ,,iubitului său
Caninius”, cel care intenţiona să scrie un poem despre războaiele cu dacii, n.n.).
Căci unde mai găseşti un subiect atât de actual, atât de bogat, în sfârşit atât de plin de
poezie şi, cu toate că faptele sunt adevărate, atât de fabulos?
Vei vorbi de schimbarea albiei unor fluvii noi, despre poduri noi, aruncate peste fluvii (E
vorba de podul peste Dunăre, construit de Apolodor din Damasc, la începutul celui de-al
doilea război cu dacii, n.n.), despre taberele cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un
rege (E vorba, desigur, de Decebal, dar îi repugnă scrierea numelui acestuia! n.n) care,
izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea (Vezi-l pe
Grigore Ureche, vorbind exact în acelaşi fel despre Ştefan cel Mare! Se vede că vestitul
cronicar moldovean îl citise pe Plinius cel Tânăr! n.n.); şi pe deasupra, despre
sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor până atunci
neînfrânt; celălalt ─ pentru ultima oară”.
(Plinius cel TânărOp. cit., C. Plinius către iubitul său Caninius
[Un poem despre războaiele cu dacii], Cartea a VIII-a, 4, p. 240)

Aşadar, Plinius cel Tânăr se simte, totuşi, obligat să facă elogiul regelui Decebal,
care ,,nu-şi pierde nădejdea” nici atunci când este ,,izgonit din domnie” (când a trebuit să
părăsească Sarmizegetusa şi să se îndrepte spre est, spre Munţii Cindrelului, după cum
zicea Cassius Dio în capodopera sa ,,Istoria Romană”), ca în felul acesta să pună şi mai
bine în evidenţă puternica personalitate politică şi militară a Împăratului Traian!

De asemenea, ilustrul Secundus ne spune, limpede, că acest popor ,,sălbatic şi
barbar” (după opinia sa!) a fost neînfrânt de nimeni până atunci şi, ca o premoniţie
bizară (în care încărcătura energetică negativă, face, parcă, o aşa-zisă rocadă cu cea
pozitivă!), istoricul panegirist vorbeşte de sărbătorirea a încă unui triumf, cel numit de el
,,pentru ultima oară”, ca şi cum ar vrea să ne spună că este, într-adevăr, o certitudine că
dacii (înfrânţi pentru prima dată în istoria lor, în cel de-al doilea război, cel din 105-106
d. Hr.) nu se vor mai ridica niciodată asupra Romei; nu vor mai cuteza nicicând să se
confrunte cu ,,tăria Romei”!

O, de-ar fi ştiut ilustrul Secundus câţi geto-daci au ajuns, mai apoi, generali şi
chiar împăraţi romani!

Se vede, însă, că sângele apă nu se face, nici în cer, dar nici pe pământ!
Caracterul războinic al acestui neam de învingători s-a păstrat, ziceam, şi s-a pus iarăşi în
evidenţă atât în 251 d.Hr., când Împ. Decius şi-ntreaga sa armată romană au pierit în
Dacia; la fel şi Împ. Aurelian, despre care se spune că, în 271 d.Hr., ar fi părăsit Dacia
(Aşa, de bună voie?! Nu, a fost zdrobit!!) datorită presiunii popoarelor migratoare, lucru
ce e doar în parte adevărat.
Adevărul credem că este următorul: dacii aliaţi cu goţii (cu toţii fiind deja creştinaţi, după
cum bine se poate vedea chiar de pe mormântul Procuratorului/Guvernatorului de la
Pretorium/Racoviţa de azi, jud. Vâlcea, decedat în anul 140 d.Hr., unde se află săpată în
,,carnea de piatră” a mormântului o cruce impresionantă, prima din tot spaţiul
românesc!) l-au înfrânt pe Împ. Aurelian, cu toată armata sa romană, alungându-l dincolo
de Dunăre.

Cum geţii erau deja creştinaţi (iată, încă de la 140 d.Hr.!!), e posibil ca Împ. Aurelian să-i fi persecutat, pentru aceasta, pe strămoşii noştri.
Susţinem aceasta, deoarece aflăm de la Eusebiu din Cezareea, în capodopera sa, ,,De Vita
Constantini”, că, ajungând în Tracia (în viitoarea temă bizantină a Bulgariei de azi),
Împăratului Aurelian i-a fost spintecat pântecele şi-a murit în şanţ (în 275 d.Hr.), ca un
câine, umplându-se şanţul cu sângele său!…

Evident că acest asasinat a fost făcut de legionarii săi, care erau macedoneni
creştini ortodocşi, aşa cum creştin ortodox poate că va fi fost şi Liberius Maximus,
generalul lui Traian, care era de origine macedoneană, cel care a capturat-o pe sora lui
Decebal, în ,,pasul Câineni”, şi pe care a exilat-o într-o insulă din Mediterana.
Acest brav general l-a însoţit, apoi, pe Împ. Traian în campania acestuia în Orient!
Revenind la Decebal, ştim acum sigur că el şi-a găsit moartea datorită decurionului
Tiberius Claudius Maximus ─ poate frate, ori rudă a generalului Laberius Maximus ─, a
cărui piatră de mormânt (care consemnează că el l-a ucis pe Decebal!) se află, azi, la
Muzeul de Istorie din Kabalo, Grecia.

clipboard05

Decurionul Maximus era din Gramini, din NV Greciei; mai precis, din sudul Macedoniei!

Aşadar, regele Decebal a pierit, fiind forţat să o facă tot de unul care era din
neamul nostru traco-get!
Eroicul nostru rege se îndrepta, ziceam, spre Munţii Cindrelului, cercându-şi scăpare la
Ranisstorum/Răşinari ─ unde va fi fost locul naşterii sale!
Se vede că în ultimele clipe ale vieţii tale te îndrepţi grăbit spre casa copilăriei,
spre vatra străbună!

Surprinzător e faptul că nicăieri în ,,Operele complete” ale lui Plinius cel Tânăr nu
găsim vreo referire la credinţa dacilor.
Dacă despre religia romană, politeistă, face adeseori referire, despre credinţa neamului
nostru nu binevoieşte să amintească, lăsând posteritatea să creadă că un ,,neam sălbatic,
barbar” n-ar avea niciun fel de credinţă!

Lucru absolut fals!

De-ar fi fost aşa, atunci cum de ar mai fi trimis Împ. Constantin cel Mare o solie la
,,sciţi” (la geţi! Adeseori, istoricii antici latini îi numeau pe geţi sciţi, cu sens peiorativ,
desigur), cerându-le să-şi trimită episcopul la Conciliul de la Niceea, din 325 d.Hr.?!

Evident că oricine îşi pune întrebarea firească: E posibil ca în acel an, 325 d.Hr.,
Geto-Dacia să fi fost creştinată, având un episcop?!

Noi suntem convinşi că Eusebiu din Cezareea nu ar fi avut cum să ascundă acest
adevăr, de vreme ce însuşi Împ. Constantin cel Mare trimisese solia în Dacia; el însuşi
fiind din neamul nostru traco-get, din Naissus/Niş-ul de azi!
Şi-atunci, să ne mai mirăm de ce doar cu 54 de ani mai înainte de Consiliul de la Niceea,
Împ. Aurelian s-a retras, în mare grabă, cu gheaţa în spate, dincolo de Dunăre, unde şi-a
şi găsit sfârşitul?!

Nu, n-avem motive de îngrijorare în ceea ce priveşte sărbătorirea triumfurilor
Împăratului Traian, din moment ce noi nu ne sărbătoream marile victorii cu fastul regal,
ci găseam de cuviinţă doar să înălţăm rugă de mulţumire Bunului Dumnezeu, ridicându-
ne mâinile înspre cer (exact cum o făcuseră dacii străvechi, din vremea lui Zamolxes) şi
slăvindu-L!

Căci lacrima vie, a vieţii şi-a morţii, mângâiere ne da-va în veacul de veac;
ştergarele albe, pe stâlpările porţii, flutura-vor peste neamul acesta, sărac, cât Soare, şi
Lună, şi stele pe cer, lucire vor da depărtărilor; cât cruci de piatră vor creşte-n Denver,
răsfrângându-se-n talazele mărilor…

Strămoşii, în zori, cu roua-n picioare, vor porni iarăşi cu turme pe plai, pierzându-
se, prin albăstrie cicoare, în cea mai frumoasă vale din Rai!…

─ // ─

Clipboard01

Surpate ─ Rm. Vâlcea, 17 octombrie 2016
G. Voica şi dr. C-tin Ioniţescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *