Cealaltă față a lui Arghezi

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

de Andreea Lupşor

Tudor Arghezi este azi unul dintre autorii canonici ai literaturii române şi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori pe care i-a dat vreodată România modernă. Opera sa poetică este relativ bine cunoscută de către publicul larg, chiar şi numai pentru faptul că ea se studiază intens în şcoli. Însă activitatea de publicist a lui Arghezi şi relaţiile sale cu diversele regimuri ce s-au succedat în România în anii săi de viaţă rămân necunoscute, deşi sunt cel puţin la fel de interesante ca poezia sa.
Ca mulţi alţii din generaţia sa, Arghezi a trăit să vadă România implicându-se în Primul Război Mondial, de partea „greşită” în opinia lui, a primit consacrarea în România Mare, şi a cunoscut, de aproape, toate regimurile din cei 30 de ani ce separă realizarea aspiraţiilor naţionale (1918) şi instaurarea regimului comunist (1948). Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre aceste regimuri, ducând-o mai bine pe vremea Regelui Carol, arestat în timpul lui Antonescu, denigrat şi marginalizat de comunişti, reabilitat tot de aceştia câţiva ani mai târziu.
Tudor Arghezi – sau, pe numele său adevărat, Ion M. Theodorescu – se naşte la Bucureşti în mai 1880, şi debutează în presa literară timpuriu, la doar 16 ani, într-o publicaţie condusă de Alexandru Macedonski. Utilizează pentru prima oară pseudonimul de Arghezi în anii 1897-1899, când publică proză şi poezii în Revista Modernă şi Viaţa nouă. Încă de la început, tănârul scriitor s-a simţit atras de poezia modernistă, cu precădere de simbolism. Macedonski spunea despre el în acei primi ani de creaţie că:
„Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.”
La 19 ani Arghezi a intrat la mănăstirea Cernica, de unde pleacă patru ani mai târziu. Este ciudat să ni-l imaginăm pe autorul faimoşilor Psalmi ca luând-o serios pe calea călugăriei: să ne amintim versurile psalmilor săi: „Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”

Arghezi, colaboraționistul
Anii 1914-1916 sunt anii în care intelectualitatea românească se împarte în mai multe tabere: antantofilii, adepţii păstrării neutralităţii şi germanofilii. Arghezi a ales cea din urmă tabără, fapt ce i-a adus ulterior numeroase prejudicii. Ca şi în cazul multora, alegerea poetului n-a fost dictată de o puternică germanofilie cât de frica de Rusia. Ca atare, Arghezi a condamnat intrarea României în război de partea Antantei, a denunţat alianţa cu Rusia Imperială şi, în momenul ocupării ţării de trupele germane, a ales să rămână la Bucureşti. În acele luni, a scris mult în publicaţiile filogermane şi în cele aflate sub controlul ocupanţilor. Activitatea sa din aceşti ani i-a adus un mandat de arestare cu o acuzație și condamnare pentru colaboraţionism. A petrecut un an în închisoare împreună cu alţi ziarişti şi scriitori „colaboraţionişti”, între care cei mai cunoscuţi sunt Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu. Pedeapsa primită fusese de cinci ani de zile, însă lotul ziariştilor a fost graţiat şi a ieşit din închisoare după un an de zile.
Deşi eliberat, au urmat ani grei pentru Tudor Arghezi, asupra acestuia planând stigmatul germanofiliei proclamate anterior. Într-o Românie ieşită învingătoare din război după ce alesese partea Antantei, cei care se aflaseră în tabăra cealaltă au fost supuşi criticii întregii societăţi.
În anii Regelui Ferdinand I, Arghezi a colaborat la diverse publicaţii, atât ale liberalilor, cât şi ale ţărăniştilor, evident în momentele în care unul sau celălalt partid se afla la putere. Se pare că Arghezi avea această predispoziţie de a se alipi partidei puternice ale momentului. Perioada sa de glorie a venit însă odată cu revenirea în ţară a lui Carol al II-lea. Carol a vrut să fie un rege al culturii şi i-a reuşit; este unul din marile sale merite ce nu-i pot fi contestate. Din această poziţie asumată, el „i-a ajutat pe «creatori» şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească.” (Lucian Boia, Capcanele istoriei).

Arghezi, Carlistul
Primul volum de versuri îi apare abia în 1927: Cuvinte potrivite. În 1931 apare celălalt foarte apreciat volum, Flori de mucigai. Critica literară a fost împărţită cu privire la valoarea operei argheziene: generaţiile mai în vârstă, tradiţionaliştii, i-au denunţat poeziile ca fiind vulgare, imorale. Cei care apreciau arta modernă l-au văzut pe Arghezi ca fiind o revelaţie. Între ei, Eugen Lovinescu – simbol al promovării literaturii moderne – a fost unul din cei mai fervenţi apărători ai creaţiei argheziene. De aceea, a avut şi de suferit, Lovinescu ratând intrarea în Academie: deşi era cel mai cunoscut şi apreciat critic literar al vremii, el era un apărător al literaturii moderne şi, deci, nu putea deveni academician. Însă Arghezi a avut norocul de a beneficia de sprijinul Regelui.
În toamna anului 1930, la câteva luni după încoronarea lui Carol, Arghezi nu se afla într-o situaţie materială prea bună, având numeroase datorii. El a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Dând dovadă de o impresionantă generozitate, Carol al II-lea a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor. (Lucian Boia, Capcanele istoriei)
În 1933, a fost întemeiată Fundaţia pentru Literatură şi Cultură „Regele Carol al II-lea”, de fapt o casă de editură ce a publicat unele dintre cele mai importante lucrări ale vremii. Editura i-a publicat lui Arghezi volumul Versuri, care altfel ar fi rămas probabil nepublicat având în vedere indignarea pe care a trezit-o la Academie. Iorga numea acest volum „scabros”, spune că Arghezi foloseşte în unele poezii „cel mai ordinar limbaj”. Practic, consacrarea lui Arghezi s-a făcut prin intermediul Regelui, nu la Academie. În acest context, e de înţeles că poetul a rămas fidel Regelui, pe care nu încetează să-l mai laude. Poezia Făt frumos e un exemplu elocvent:
Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreste nicãierea,
Oricât si-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Cum va voi, cãci vrednicul urmaş
Al lui Stefan si Tepes împreunã,
Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.

Arghezi, antifascistul
În ajunul plecării lui Carol de pe tron şi din ţară, Arghezi era deja un scriitor şi publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească. S-a afirmat însă nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critică acidă la adresa fascismului. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane, publicat în toamna anului 1943, dedicat nimeni altuia decât ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger. Reproducem aici întregul text, prea savuros pentru a fi tăiat:
„Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…”
În mod evident, a urmat închisoarea. Arghezi a plătit pentru acest pamflet cu câteva luni de închisoare petrecute la Târgu-Jiu. Momentul 23 august l-a mulţmuit probabil pe poet, deşi influenţa sovieticilor în România – şi, poate, intuiţia că lucrurile se vor înrâutăţi – n-avea cum să-l bucure pe mai vechiul adversar al Rusiei imperiale. Antifascist, Arghezi n-a fost niciodată comunist.

Arghezi, marginalizatul…
Au urmat vremuri grele pentru cel care fusese cu câţiva ani înainte marea revelaţie a artei moderne românești. Viziunea sa despre artă şi poezie intra în totală contradicţie cu realismul socialist impus de sovietici. În plus, dacă până în acel moment publicistica lui Arghezi, fie ea pro-regim (ca în timpul lui Carol), fie ea anti-regim (anii lui Antonescu), putuse fi tipărită în ciuda cenzurii (mai mult sau mai puţin relative) impuse de cele două regimuri dictatoriale, după 1947 Arghezi n-a mai putut semna aproape nimic în presă. O primă reacţie împotriva noii ordini ce se impunea treptat în România a constituit-o seria de articole publicate săptămânal în Adevărul, în care Arghezi se pronunţa împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei.
Din 1948 Arghezi e stigmatizat de noul regim. Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, a publicat în Scânteia un articol devenit celebru: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care întreaga operă a poetului este pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei. Din acel moment, lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică. În acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu şi le-a putut exprima.

Reabilitarea: Arghezi, poet național
El va fi reabilitat abia la mijlocul anilor ’50, de către Dej, evident cu un preţ. După zece ani de marginalizare, Arghezi a acceptat să colaboreze cu noul regim. I s-a permis să publice din nou, apărându-i mai multe volume de poezii. Revine şi în presă, în Cultura poporului, Veac nou, Contemporanul. În 1955, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost ales membru al Academiei (dacă ar mai fi trăit, Iorga ar fi fost revoltat!), iar 10 ani mai târziu aniversarea sa de 85 de ani a fost sărbătorită la nivelul întregii ţări.
Arghezi moare în 1967, beneficiind de funeralii naţionale. După zeci de ani de oscilări între diverse regimuri, după 10 ani de recluziune şi respingere, după compromisul făcut cu autorităţile comuniste, Tudor Arghezi a murit considerat unul din marii poeţi naţionali.(Din historia.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *