Eroii de la Oarba de Mureş

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

 

Pe mine nu m-a speriat moartea! Niciodată! Eu n-am ştiut ce e frica sau spaima, fiindcă eu întotdeauna am gândit că viaţa mea e în mâna lui Dumnezeu. Dacă el mi-a dat viaţa asta, bună, rea, cum o fi, înseamnă că tot el mi-o ia, când va vrea, şi tot la el am să ajung să dau socoteală pentru ce-am făcut pe pământ. Aşa cum unui copac nu-i e frică atunci când te apropii de el cu securea, sau iarba, când bagi coasa în ea, nu se sperie, s-o ia la fugă, tot aşa am fost şi eu toată viaţa mea. Şi de ce m-aş fi temut de moarte, când, atunci, în vara lui ’44, plecând în armată şi apoi, după numai două luni şi jumătate de instrucţie, să pleci direct pe front, fără să-ţi pese dacă te mai întorci sau nu acasă, mai era cazul să-mi mai bat capul, din moment ce nu aveam copii, să rămână amărâţi în urma mea, orfani ?!…

„Fie ce-o fi ! mi-am zis. Cum o vrea Dumnezeu şi Maica Domnului! Dacă mă întorc, bine, iar daca nu, mare pagubă ! Că doar nu s-o face gaura-n cer!…”.

Fratele meu plecase ceva mai înainte pe front. Nu scrisese deloc. Parcă de scris îi mai ardea pe linia intai !…

Se încheiase armistiţiul cu ruşii, la 23 august ’44, când am fost trimis la Bucureşti, să scoatem nemţii de acolo, de la aeroportul Băneasa, fiindcă nu voiau să plece cu nici un chip. De la noi, de la Vâlcea, era un batalion, altul de la Slatina şi al treilea de la Dolj. Toate formau divizia a unsprezecea.

Dar bine se mai instalaseră nemţii în clădirea aeroportului de la Băneasa ! Numai SS-işti erau acolo.

Un batalion de SS-işti!… Prima dată au încercat să se infiltreze puşcaşii, fiind susţinuţi de noi, de mitraliori, dar cum intra un puşcaş într-o baracă sau se apropia de aeroport, cum îi dădea neamţul cu grenada în cap şi acolo cădea al nostru.

Atunci, ne-am gândit noi ce ne-am gândit şi am ajuns la concluzia că cea mai bună idee era aceea de a incendia acoperişul clădirii aeroportului. Acoperişul era din carton. Noi, mitraliorii, am băgat cartuşe trasoare şi-am bătut în acoperişurile clădirilor şi-al baracilor, până ce au luat foc. De-abia atunci s-au predat nemţii ăia, SS-iştii. Un batalion de nemţi am luat atunci prizonieri. I-am dezarmat de grenade, automate, pistoale, tot, tot, i-am încolonat şi i-am dat altora în primire, să-i ducă unde trebuia. Nu ştiu dacă ai noştri, românii, i-au predat sau nu ruşilor, dar eu mă gândesc că au ajuns cu toţii în Siberia. Chiar dacă ai noştri, să zicem, i-ar fi dus undeva, tot n-ar fi avut cum să-i ascundă de ruşi. Oricum, tot în Siberia ajungeau.

Mă uitam la ei când îi dezarmam şi când i-am în­colonat şi mă minunam de felul lor de a fi. Păi, ăştia nu se văitau, domnule, sau să se roage de tine, c-ofi, c-o păţi, tot săîncerce să scape, cum ar fi făcut nu ştiu cine! Ăştia erau oameni adevăraţi ! Curajoşi, domnule, nu glumă!… Se uitau la tine de ziceai că te îngheaţă ! Foarte serioşi ! Şi frumoşi oameni! Toţi tineri, gălbiori la părşi înalţi, cu ochii albaştri… Frumoşi baieţi! Păcat de ei, că, precis, mai mult de jumătate din ei nu s-au mai întors din Rusia. Pe acolo le-au putrezit oasele…

Aveau ei şi avioane pe aeroportulBăneasa, darau putut să facă nimic cu ele, fiindcă,cum încerca vreunul să se ridice şi să plece, cum îl     dobora antiaeriana noastră.

De acolo, de la aeroport, ne-au dus în Pădurea Râioasa, tot lângă Bucureşti. Aci, nemţii făcuseră nişte barăci, în care locuiau şi în care depozitaseră fel de fel de lucruri: efecte militare, băuturi, săpunuri, de toate bunătăţurile. Parcă ziceai ca eşti cine ştie la ce magazin de lux. Greu a fost însă până să ajungem noi să punem mâna pe toate astea!

Cum ne-am apropiat de barăcile alea, cum au început să ne mitralieze. Atunci, am atacat şi noi, şi pe jos, şi pe sus, dar nemţii din barăci nu voiau să iasă, să se predea, deloc. Doar atunci când au văzut că i-am înconjurat cu patru-cinci tanchete, au ieşit din barăci şi s-au băgat cu capul sub şenile. Toţi şase, câţi erau, au murit. Noi nu-i împuşcam; îi luam prizonieri. Dar dacă ei singuri au vrut să moară, decât să se predea, treaba lor!

Mi-a venit un pic cam greaţă când le-am văzut capetele terciuite de şenilele tanchetelor, dar asta n-a ţinut prea mult, că deja mă obişnuisem cu morţii şi cu pericolul. Văzusem, la aeroportul Băneasa, mormanele de nemţi morţi, înşiraţi pe lângă barăci. Îi văzusem, de asemenea, şi pe ai noştri, după ce am ocupat aero­portul: erau sfârtecaţi de grenade, fără mâini sau picioare; alţii, cu maţele înşirate pe coridoare, prin încăperi, şi nu mă speria pe mine cămai vedeam iar niste morţi.

După ce s-au băgat cu capetele sub şenile, i-am dezbrăcat pe nemţii ăia, şase, să le luăm ce aveau pe ei, şi atunci am vazut că aveau o ştampilă pe braţ. Erau SS-işti din cei mai periculoşi! Aştia aveau jurământ, să nu se predea nici pe linia întâi. Aveau numai puşti-mitraliere. Erau daţi în mă-sa !… Oameni curajoşi!… I-am văzut eu şi la Oarba de Mureş, unde, în trei săptămâni, au omorât şaisprezece mii de români şi cine ştie câte mii de ruşi.

În Pădurea Râioasa n-am stat decât trei zile, dar a fost ca la nuntă. Am mâncat şi-am băut la vin, la şampanie, de-mi plezneau creierii-n cap. Am căutat prin toate barăcile şi ne-am luat numai ce ne-a plăcut nouă. Ne-am burduşit raniţele cu cămăşi, izmene, pânză din foaie de cort. Cu de toate le-am umplut…

Era acolo o butie mare, plină cu vin din cel mai bun. Am tras cu pistolul şi-am pus guraca la izvor. Mureai band, domnule !… N-am mai băut şi nici n-oi mai bea vin din ăla!… Apoi, am umplut câte patru-cinci sticle de fiecare, că erau prin camerele nemţilor numai sticle goale, ne-am îmbătat tun şi am plecat la batalion. Când am ajuns la batalion, căpitanul Ceauşu, care era din Pietrari, comandantul batalionului nos­tru a începutsă ne-njure :

,,Băă… ’tu-vă Dumnezeul mamii voastre, de nenorociţi, o sa muriţi otrăviţi, băă, că nemţii aia, SS-iştii, înainte de a se omorî, au otrăvit vinul proştilor !… Toţi o să muriţi!…”.

„Păi, domnule capitan, i-am zis eu, dacă ar fi fost otrăvit, am fi murit toţi şase până acum, dar uite că n-am murit…!”şi căpitanul a rămas un pic pe gânduri. După câteva ore, ne-a chemat la el şi ne-a cerut să-i dăm şi lui un kil de vin, să bea. A băut şi el şi n-a murit!…

Apoi, ne-au îmbarcat în bou-vagoane si ne-au dus spre Ardeal, după nemţi. În gara Buşteni, ne-am dat jos şi fiecare din noi a vândut din ce luase din barăcile nemţilor. Am făcut rost de o grămadă de bani!… Dar pe toţi i-am cheltuit în restaurant la Sibiu. Ne-am îmbătat, de nu mai puteau ofiţerii să ne mai scoată de acolo. Pulbere ne-am făcut !… Ne-au lăsat şi ofiţerii, fiindcăştiau ei prea bine că urma să intrăm imediat pe linia întâi, pe dealurile Mediaşului,şi cine ştie care mai scapă dintre noi. La fel ştiam şi noi, dar nu ne speriam deloc că o să murim. Eram tineri şi aveam chef de viaţă !… Asta era treaba!…        .

Pe tren, de la Bucureşti la Sibiu, am mâncat doar nişte pesmeţi. Cu ce să trăieşti?! Aşa că am mâncat şiam băut în restaurantul ăla din Sibiu, de-au crăpat toţi dracii de ciudă!… Se uitau unii civili la noi, ce mâncam, şi înghiţeau în sec. Se mirau şi ei de unde aveam noi atâţi bani, să chefuim. Le mai dădeamşi lor câte ceva, mâncare, băutură, dar nu ştie cine ce, pentru că ei rămâneau acolo, iar noi plecam la moarte!… Nici Comănduirea nu avea treaba cu noi. Nu se lua deloc de noi. Cred căştiau, sigur, că urma să plecăm cu trenul la Mediaş. De fapt, trenul suna mereu; ne tot chema, dar noi parcă mai aveam habar pe ce lume mai eram ?! Până la urmă, ne-au suit ofiţerii în tren, 1-au sigilat şi am ajuns la Mediaş. Am coborât din tren şi de-abia ne mai ţineam pe picioare de beţi ce eram. Ne-au încolonat însă pe grupe, pe plutoane, companii, puşcaşi, mitraliori. Gata! Direct spre Dealul Mediaşului. Nu tu odihnă, nu tu somn! Nimic, nimic!… şi mi se închideau ochii de somn, de nu mai puteam. Măcar o oră să mă fi lăsat să mă-ntind în iarbă, pe dealul ăla, dar ţi-ai găsit !… Alor noştri le căşunaseră pe nemţi, şi cred că aveau dreptate, că veneau nemţii cu ai noştri vânzoale, gramadă. Ne respinseseră. Văzând treaba asta, ai noştri au pus în bătaie aruncatoarele de 81 şi 120; pe noi, mitraliorii, ne-au instalat pe creasta dealului cu mitralierele. Puşcaşii, care erau înaintea noastră, beţi turtă, au luat-o primii la atac, strigand: „Ura! Ura! Ura!“, iar noi îi susţineam cu mitralierele.

I-am respins atunci pe nemţi, destul de uşor, şi i-am dus dincolo de Mediaş, unde era o creastă. Aci, se instalaseră ei bine de tot, dar i-am scos şi de-acolo tot cu aruncatoarele de 81 şi 120.

Am luptat toată ziua. Ne sărise băutura pe nări, cum s-ar zice. Parcă nici nu gustaserăm ceva! Aşa eram de treji. Dar şi câţi dintre ai noştri au ramas înşiraţi pe dealurile şi-n văile alea de lângă Mediaş.

Noroc că a venit noaptea şi pe la şase-şapte s-a încetat lupta, şi din partea noastră, şi din partea nemţilor. În zorii zilei urmatoare însă, am început din nou. De fapt, eu bănuiam că lupta va începe când se crapă de ziuă, fiindcă în timpul nopţii văzusem cu ochii mei nişte cercetaşi nemţi.

A fost destul de greu să-i scoatem pe nemţi de pe creasta de deal pe care se opriserăşi se întăriseră.

Noaptea, căpitanul nostru ne-a trimis pe noi, cei şase inşi de fuseserăm în Pădurea Râioasa, şi ne-a dat ordin să scoatem din pământ o cruce mare, de lemn, înaltă de vreo trei-patru metri, care era băgată în pă­mânt la un metru şi jumătate, fiindcă acea cruce, lângă care eram noi instalaţi, era punct de reper pentru nemţi.În apropiere mai era şi un nuc, dar cel mai bine se vedea crucea. Aşa că, ne-am dus noi, şase cu comandantul de pluton şi cu încheietorul, un sublocotenent, şi-am mers tot târâş, pe burtă, până ce-am ajuns la cruce. Era dimineaţa, devreme, că de acolo, de sus, i-am văzut pe nemţi cum beau ceaiul în marginea lizierei. Ploua cu găleata. Ziceai că s-a spart cerul şi o sa ne înecăm de atâta apă. Pământul era terci, fleaşcă. Noi eram ca porcii. Nu mai cunoşteai nimic din noi. Peste tot eram înămoliţi. Sublocotenentul ne-a dat or­din s-o smulgem din pământ, şi, când am tras odată de ea, am şi scos-o şi-am trântit-o la pământ. Cum au băgat nemţii de seamă, au şi început să tragă după noi cu aruncatoarele de 60, dar noi am fugit mult în dreapta; n-am mai luat-o pe unde veniserăm.

Băteau nemţii cu proiectilele de 81 şi de 60 de zi­ceai că au căpiat de-a binelea în dimineaţa aia. Cred că le era necaz că le făcuserăm figura asta!… Noi continuam să fugim, şi iar să fugim, iar proiectilele gră­madă după noi. Eu nu ştiu cum am facut, că am scăpat cu capul în jos într-o groapă, iar proiectilul, când a căzut, m-a acoperit pământul, de nu mi se mai vedeau decât un pic picioarele.

Băteau nemţii la metru pătrat ! Buni meseriaşi! Daţi în mă-sa!… Atunci, puteam să mor, daca nu sărea sublocotenentul cu încă doi inşi, să mă traga de picioare. Dacă nu mă scoteau repede, acolo muream. Începusem săînvineţesc la faţă. Mi-au spus ei, la urmă.

Am ajuns în batalion şi apoi am început săînaintăm. Ei, nemţii, erau numai în apărare. Pe la prânz i-am respins. Au luat-o la fugă. Aruncau maşinile în aer şi fugeau. Puneau, nenorociţii, la mine peste tot.

Dintr-o mină din asta a murit un sergent de-al nostru din Ioneşti. Era cu căruţa. După ce a trecut linia ferată, nu ştiu cum o fi călcat cu roata pe mină, că odată 1-am văzut sărind prin aer; apoi, a căzut în cap, pe linia ferată. Acolo a rămas. Mort! A murit şi calul. Acolo au murit…

De aci, de la Mediaş, am luat-o mereu după nemţi şi am ajuns la Blaj, unde am stat o zi şi o noapte.

Nemţii se instalaseră din nou pe o creastă de deal. Îi vedeam cum stateau cu pistoalele-mitralieră atârnate de gât şi banda târâş după ei. Pisau la noi, dar şi noi la ei!… Cum ne duceam înspre ei, cum ne respingeau; tot aşa, du-te, vino, până ce-am reuşit să-i cam înconjurăm şi atunci s-au retras. Parcă păreau obosiţi, sătui de atâta război, că nu prea mai aveau chef de luptat. Ne cam săturaserăm noi, că eram în ţara noastră, d-apoi ei, care veneau, tot în retragere, tocmai de la Stalingrad, unde auziserăm şi noi de la alţii că acolo fusese prăpăd. Mai auziserăm şi de Vigoda şi ne miram dc ce fusese pe acolo. Aici însă nu mi se părea cine ştie ce. Parcă ar fi fost o convenţie între noi: „Bă, tragi şi tu până ce omori, pânâăa te saturi, dar dup-aia trag şi eu, să ne facem norma de morţi!…”. Mie aşa mi s-a părut, pentru că mie nu mi-a fost niciodată frică de moarte. Niciodată! Ştiam că o singură viaţă am şi odata şi-odată tot trebuia s-o dau în primire, că doar nu muncisem eu pentru ea, s-o cumpar. Muream şi…. gata! Asta era!… Copii n-aveam, nevastă nu, fratele meu tot pe front, părinţii erau acasă, cu grijile lor, iar eu ce treabă să fi avut ?! Îmi zicea căpitanul să montez mitraliera şi sa trag, să omor la nemţi; trăgeam şi-i vedeam cum cădeau, de rămâneau acolo, dar nu simţeam nimic, absolut nimic. Parcă ar fi cazut o frunză din copac.

Pe acolo, pe la Blaj, erau nişte duzi şi le îngălbenise frunza, de ziceai că e poleităîn aur. Uneori mă uitam cum treceau gloanţele de la mitralieră chiar printre crengile duzilor şi vedeam cum cădeau frunzele, încet, lin, iar mai departe, neamţul, grămadă.

Parcă mai frumos cădeau frunzele dudului; mai domol…

Acasă nu mă gândeam deloc. De fapt, nu mă gândeam la nimic. Poate, câteodată, la vinul ăla de-1 băusem în Pădurea Râioasa. Bun vin! Şampanie, nu alta!… Ce mi-ar mai fi plăcut, pe atunci, să fiu şi eu într-unul din avioanele alea de bombardament ale nemţilor şi să am lângă mine damigeana cu vin! Să văd eu de acolo, de sus, cum cădeau bombele, cum se ridicau flăcările de pe clădiri, maşini, căruţe, şi din când în când să mai trag câte doua-trei gâturi de vin din ala ca şampania !… Aviaţia însă nu era pentru a mă plimba pe mine şi damigeana cu vin! Aviaţia era cât pe-aci să mă dea cu cracii în sus. când am plecat de la Mediaş la Blaj. Parcă mă văd şi acum alături de ceilalţi, încolonaţi, în marş, când, la un moment dat, am primit ordin : ,,Aviaţie inamică !”. Jumătate din batalion ne-am adăpostit pe un şanţ iar jumatate, pe celălalt şanţ. Erau însă avioane de recunoaştere. Comandanţii noştri şi-au dat imediat seama că urmau să vină alte avioane de bombardament şi ne-au dat ordin să ne schimbăm poziţia, dându-ne mai departe de şanţ. N-a durat prea mult, că ne-am şi trezit cu avioanele de bombardament; trei pe un şanţşi trei pe alt şanţ. Ziceai că fumega pe şanţuri. Aşa trăgeau cu mitralierelele. Ne uitam cum mitraliau pe şanţuri.

Nemţii, dacă au băgat de seamă că nu mai eram peşanţuri, de necaz, s-au apucat şi-au bombardat grupul de comandă, unde erau vreo zece căruţe pline cualimente, muniţie… Ai noştri camuflaseră un pic căruţele, le acoperiseră cu coceni, dar nemţii i-au văzut şi i-au făcut chisăliţă! Praful şi pulberea s-au ales de ei! To’I au murit!Şi caii au murit ! Au ars toate căruţele! Ce jale a fost acolo!…

Noi ne-am bucurat că scăpaserăm, dar nu ne părea bine de ce păţiseră cei bombardaţi!… Dacă am rămas fără alimente, am intrat în fermele de porci de la Blaj, îspre Oarba de Mureş, şi-am mâncat la carne,de ne durea burta. Parcă era la Crăciun, aşa mirosea peste tot a porc pârlit şi a şorici. Ne-am săturat şi noi de carne de porc…

Am ajuns la Iernut. Acolo era un castel mare. Ne plimbam prin el, peste tot, ne uitam şi noi… Am stat câteva zile în castelul ăla. Apoi, am început să trecem Mureşul, pe dube, dar cum era gata podul şi urma sa trecem şi noi, nemţii trimiteau câte un proiectil şi ni-1 fărâmau. Treaba asta ne-au făcut-o de mai multe ori, până ce i-a venit unuia dintre noi ideea de a lega bărcile de cauciuc cu câte două frânghii : câte una la un cap. Treceam câte o grupă de noua ostaşi. Numai noaptea treceam. Şi numai când dormeau toate apele. Trei bărci aveam. Când treceam Mureşul, ne aplecam peste barca şi băgam capul în apă. Beam la apă de ne spărgeam !…

Mi-aduc aminte că unul din Ioneşti, care zicea că el ştie săînoate, că era de pe malul Oltului, tot mereu ne spunea că el nu mai stă pe linia întâi ; că el trece înapoi Mureşul. Era speriat rău de tot! Rău de tot! Numai şi numai pe linia întâi! Eu îi dădeam dreptate, că el era o fire mai slabăşi că se speriase de atâtea şi atâtea lupte! Şi de atâţia morţi!…

În noaptea în care am trecut Mureşul, ştiu că am călcat numai şi numai pe morţi. Te impiedicai de ei, mai veneai grămadă peste ei, le puneai mâna pe faţă… Erau reci, reci de tot!… Muriseră când trecuseră cu o noapte mai înainte. Asta din Ioneşti, de tot zicea că el nu mai sta, că fuge înapoi, s-a aruncat, într-adevăr, în Mureş, aşa îmbrăcat, iar hainele s-au umflat de apăşi el n-a mai putut săînoate. M-am uitat la el de când s-a aruncat în Mureşşi până a murit. Prima dată, după ce i s-au umflat hainele de apă, 1-am văzut cu picioarele în sus. Apoi, după un timp, plutea pe apă. Murise!…

Acolo, la Oarba de Mureş, a fost prăpădul prăpădului! Oriunde puneai piciorul, îl puneai numai şi numai pe morţi. Era tot malul Mureşului plin de morţi.

Puţea să-ţi verşi maţele, nu altceva!… Ne învăţaserăm însăşi cu mirosul. Mâncare nu aveam. Timp detrei săptămâni am mâncat numai pesmeţi şi am băut nu­mai cafeaua de la morţi, din bidoane. Beam cafea în loc de apă. Ştiu c-am băut apă dintr-o groapă. Apa din groapă era amestecată cu sânge de oameni. Ştiam lucrul ăsta, dar ce era sa fac de sete? Nu mai pu­team!… când te uitai peste câmpul ăla, atât de mare, plin de morţi!… ştiu că nici nu mai demontam mi­traliera. Ar fi trebuit să facem amplasament, să punem mitraliera, dar nu mai făceam. Puneam câte trei-patru morţi, unul peste altul, ca .şi cărămizile, puneam mitraliera cu cracii pe morţi şi trăgeam în vârful crestei, de ziceai că am turbat. Câteodată, mai ridicam capul şi mă uitam peste câmpul ăla plin de morţi şi parcă nu-mi venea să cred ochilor. Şaisprezece mii de morti! Şi trei săptămâni să stea neîngropaţi!… Păi, ce miros, ce duhoare venea, că nu ştiai unde să te mai bagi! Norocînsă că ne obişnuiserăm până la urmă. Măşi gândeam, noaptea, cum o face Dumnezeu cu toţi morţii ăştia, la Învierea ce va să vină, pentru că toţi omorâseră şi, iată, acum fuseserăşi ei omorâţi. Uitam însă repede şi-mi vedeam de mitraliera mea, de care îmi era aşa de drag, de parcă era copilul meu. Cu ea mă jucam, o demontam, o ungeam,îi dădeam cartuşe în loc de bomboane, să mănânce, şi tot ea îmi purta de grijă, săraca!… Şi-atunci, cum să nu ţin eu la ea?! Noaptea, mă uitam la ea ca la Dumnezeu! Îmi era drag de ea de nu mai puteam ! Cred ca i-aş fi dat în cap cuiva dacă ar fi îndrăznit să mi-o ia. Era ca şi treaba cu ţiganul şi cu vioara. Ţiganului îi place să cânte numai la o vioară, care-i e lui mai dragă. Tot aşa eram şi eu. Nu mă puteam despărţi de ea nici mort. Foarte mult mălipisem de ea!…

Ni s-a întâmplat atunci, la Oarba de Mureş, în cele trei săptămâni care mi s-au părut a fi cele mai grele din tot războiul, mi s-a-ntâmplat să ne loveascăchiar artileria noastră, fiindcă telefonistul murise şinu mai avea cine săţină legătura cu artileria. Telefonistui îi dădea reperele comandantului de artilerie, dar dacă a muritşi noi am înaintat, s-a întâmplat de a bătut tocmai pe noi. Atunci, altcineva punea mâna pe telefon şi spunea celor de la artilerie să bată mai depar­te, că ne omoară penoi.       ;i

La Oarba de Mureş au luptat multe batalioane printre care Regimentul 2 Vâlcea, 21 Gorj, 18 Caracal şi multe altele. Păcat că acolo a murit atâtalume! Şi numai tineret!…

Alături de noi, pe o altă linie, au luptat şi ruşii. Toţi erau beţi criţă. Au murit şi din ei cu grămada! Nici măcar n-au ştiut c-au murit. Aşa de beţi erau! Păcat, că aveau şi ei pe cineva pe acasă, care îi aştep!… Veniseră tocmai din fundul Rusiei ca să moară pe malul Mureşului, la noi !… Păcătoasă mai e şi soarta asta a oamenilor!… Nici nu ştii pe unde te găseşte moartea şi te ia în braţe, te strânge de-ţi troznesc oasele şi apoi te aruncăîn iarbă, aşa cum işi aruncă vaca baliga…

Mă uitam, din când în când acolo, pe deal, unde nemţii îşi făcuseră o cazemată. Băteau de acolo, de ne se topeau nu alta!… Cum ne vedeau căîncepem să urcăm, ne şi secerau. Trei săptămâni de zile ne-au nenorocit. Ziceam căapucăm câmpii şi-i sfâşiem cu dinţii, dacă pnem mâna pe ei. Când vedeam miile de morţi şi când simţeam împuţiciunea aia, mă gândeam că, dacă aş fi o pasăre, un vultur, să măînalţ cu mitraliera până acolo, sus, la cazemată, aş trage în nemţii ăia până te-ai uita prin ei ca printr-o sită!…

Nu se mai putea continua aşa, cu alte mii de morţi,şi atunci ai nostri s-au gândit să formeze nişte grupe numai din ostaşi foarte puternici şi curajoşi, care să meargă târâş, noaptea, şi să înconjoare cazemata. Cazemata aia era foarte mare; avea trei guri: una în stânga, una în faţă, drept, şi alta la dreapta.

Într-adevar, era foarte greu sa te apropiide ea.Şi era foarte periculos! Totuşi, noaptea am mers târâş până aproape de ea, iar în zori, când s-a dat atacul, i-am încercuit şi i-am împuşcat pe toţi. Nu erau decat şase inşi. Exact numarul celor din Pădurea Râioasa. Am tras, la urmă, în ei de m-am răcorit pentru toţi morţii noştri de la Oarba de Mureş, din bidoanele cărora băusem cafea în loc de apă. Îmi venea să le dau focşi să-i dau de-a dura pe coastă-n vale, dar nu mai erau decât nişte morţi, ca şi ai noştri. Aşa că, am coborât în vale şi ne-am îngropat toţi morţii: 16 000. Da, şaisprezece mii !… Am săpat nişte şanţuri mari şi i-am băgat acolo pe toţi, grămadă!…

De acolo, din cazemata aia nenorocită, m-am ales şi eu cu o mitralieră socotită. Avea cam şaizeci de kile. Bună mitralieră!… O luam pe umeri, după cap, şi mergeam cu ea unde voiam; nici nu o mai demontam. Bună armă!… Daţi în mă-sa nemţii ăştia!… Ruşii aveau şi ei o mitralieră pe două roţi. Îi zicea ,,Ma­xim”.

Eram vlăguiţi după cele trei săptămâni. Nu ne mai ardea de nimic. Am pornit însă tot mereu după nemţi, fără să mai întâmpinăm vreo rezistenţă până la Tisa, pe care am trecut-o pe poduri. Nu le mai distruseseră nemţii. Nu ştiu de ce. Nemţii se instalaseră din nou pe un deluşor. Iar am început atacul, dar parcă le luasem piuitul; dar şi ei nouă, după Oarba de Mureş. Ei băteau ce băteau, însă fărăvlagă. Parcă ar fi vrut să ne zică aşa: ,,Bă, fraţilor, mai lăsaţi-ne, bă, dracului în pace, că ne-ajunge de când ne tot batem! Lăsaţi-ne să ne ducem şi noi acasă, barem aştia care am mai rămas!…” dar şi noi rămăseserăm puţini. Aproape că nu mai aveam puşcaşi. Ne-au încadrat pe noi, mitraliorii, pe post de puşcaşi. Să lupţi pe linia întâi, să faci salturi, cu mitraliera, să o demontezi, nu era lucru uşor.

Într-una din zile, după ce i-am respins pe nemti, am demontat mitraliera; am luat afetul în spinare şi în mâini câte o cutie cu benzi. Mergeam aşa aplecat, când odată aud: prrr! prrr! şi atunci am simţit cummi-a trecut glonţul prin mână, prin antebraţ, iar cutia cu benzi mi-a căzut. Am stat pe loc şi m-am uitat la mână; începuse să buştească sângele. M-am tras într-o groapă, mi-am pus un pansament, că aveam la noi, şi m-am legat cu un moletier, dar nu mi-a dat prin cap să mă leg deasupra împuşcăturii.

Am plecat. Când am ajuns la postul de ajutor, dincolo de Tisa, în ţară, eram alb ca varul. Din nouă inşi câţi fuseserăm în grupă, trei au ramas morţi, iar ceilalţi şase toţi am fost răniţi. Mâna a început să mi se umfle şi să mă doară rău de tot. Mă gândeam că poate rămân fără ea, dar am avut noroc, că m-au trimis, cu trenul, la Sibiu. Era plin de răniţi trenul acela. Un tren întreg! La Sibiu însă n-au avut locuri, că erau prea mulţi soldaţi răniţi, şi atunci ne-au dus la o şcoală din Şura Mică. Era o şcoală cu etaj. Patru luni am stat acolo. Îmi puseseră nişte proteze. Mi se anchilozase mâna de tot. Apoi, am venit şi eu acasă. Am stat o lună de zile, după care m-am dus la infirmeria unităţii şi de acolo la Pavilionul Central din Calimăneşti, unde erau mulţi doctori nemţi, foarte, foarte pricepuţi.

Pe doctorii aştia îi opriseră ai noştri. Când veneau coloanele de ruşi, ai noştri îi ascundeau pe doctorii nemţi, ca să nu-i împuşte ruşii, că-i căutau peste tot. Noi însăîi ascundeam pe sub paturi, pe sub saltele, pe unde puteam, că ne parea rău de ei.

,,Hoaţa romaşka ! I-aţi pitulat!…” ziceau ruşii.

La Călimăneşti n-am stat prea mult, că m-au trimis la Spitalul Pantelimon din Bucureşti, iar de acolo la un spital din Pădurea Râioasa, unde băuserăm vinul ăla ca şampania.

Un vin tot aşa de bun, dar negru, am mai băut când am fost în şcoala de la Şura Mică. Ne dădeau câte două pahare pe zi. Era negru ca sângele ursului. O lună de zile am băut numai vin din ăla negru. Cand beam, simţeam, aşa, că parcă creşteam!… Crăciunul din ’44 1-am făcut la Şura Mică. Ne-au dat mâncare bună, bună de tot! şi vin negru, negru de tot!…

Acolo, în Pădurea Râioasa, era un spital mare, chiar în mijlocul pădurii. Când mă plimbam prin curtea lui şi prin pădure, parcăîmi venea să mă mai ducşi să mai văd o dată barăcile unde stătuseră cei şase SS-işti, de-şi băgaseră capetele sub şenilele tan- chetelor. Poate că ar fi trăit şi ei, acum, dacănu făceau prostia aia, cănoi nu aveam de gând să-i omorâm, dacă se predau.

De acolo, am venit la comisie la Rm. Vâlcea, dar din nou m-au trimis la Bucureşti, la Spitalul ,,Regina Maria”, în spatele Gării de Nord.

Un an întreg am tot umblat prin spitale şi tot am rămas cu două degete anchilozate. Crăciunul lui ’45 1-am făcut şi eu acasă, cu părinţii. Fratele meu căzuse prizonier şi ne-a scris din Germania.

Tot războiul, cât 1-am făcut, mi s-a părut un vis. Un vis urât, de care n-am scăpat multă vreme. De nu ştiu câte ori, noaptea, începeam să strig : ,,Băă, dă banda ! Dă-mi, bă, banda !”şi băteam cu mâna în pat, ca, chipurile, să-mi dea banda mai iute. Alteori visam morţi. Îi vedeam acolo, la Oarba de Mureş. Câmpul plin de morţi! Şi din nou începeau nemţii să ne căpieze cu mitralierele, iar eu din nou începeam să strig să mi se dea mai repede banda cu cartuşe.

Veneau bieţii părinţi şi mă trezeau. Aprindeau lampa şi aprindeau tămâie. Mă afumau şi-mi făceam eu semnul crucii. Ai mei nu-mi ziceau în faţă, dar eughiceam căîn sufletul lor se gândeau şi ziceau că am omorât mulţi oameni şi de-aia lozesc şi strig, noaptea de se auzea din drum.

Mie nu mi-a fost însă frică de moarte! Deloc nu mi-a fost frică! Mie mi-a plăcut să lupt. Nu ştiu prea bine de ce, dar mi-a plăcut! Şi-acuma, dacă m-ar chema la război eu, unul, m-aş duce. Dacă ăla nu, ăla nu, atunci cine să apere ţara asta?! Pentru ce au murit atunci miile de oameni de la Oarba de Mureş?!

Poate că, odată, am sămă mai duc pe la Oarba de Mureş, să văd monumentul ce s-a ridicat acolo, fiindcă aşa am auzit de la atţii, şi să mai văd iar Mureşul, dar tot noaptea, când dorm toate apele şi cad frunzele galbene ale duzilor, toamna…

 

 

 

@ Constantin Ioniţescu

@George Voica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *