„Imn Eminescului”

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

„Imn Eminescului”

 

Contemporan cu mari ierarhi cărturari, vrednici de pomenire – patriarhul Teoctist, mitropoliţii Nestor Vornicescu şi Antonie Plămădeală –, Valeriu Bartolomeu Anania (18 martie 1921, Glăvile-Vâlcea – 31 ianuarie 2011, Cluj-Napoca), este, deopotrivă, teolog cu vocaţie dar şi poet, prozator, dramaturg, memorialist şi traducător. Biblia diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de el (la care a lucrat 11 ani), apărută în 2001, cu binecuvântarea şi prefaţa P.F. Teoctist, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, este cea mai bună ediţie apărută vreodată în spaţiul ortodox, mai ales pentru mireni, de aceea, poate ea a fost scoasă de pe piaţă după trecerea la cele veşnice a diorsitorului, rămânând doar ca „ediţie jubiliară a Sf. Sinod”.

Bartolomeu Valeriu Anania a trăit sub vremuri, dar vremurile nu l-au înduplecat; le-a trecut cu demnitate deplină, dovedindu-şi verticalitatea caracterului. Doar două momente aş vrea să amintesc. Exmatriculat de la cursurile universitare de muzică instrumentală şi de medicină, pentru participarea activă la mişcarea naţională studenţească antirevizionistă şi anticomunistă de la Cluj în 1946 (vezi extrasul său, Clujul universitar al generaţiei 1946 în memoriile lui Valeriu Anania, Cluj-Napoca, 1996), a fost nevoit să se ascundă în munţii din jurul Mănăstirii Bistriţa, apărat de patriarhul de vrednică amintire, Justinian Marina, dar din 1958 este condamnat politic 20 de ani de muncă silnică, eliberat prin decretul general de graţiere din 1964.

Apoi, în anii de după 1990, organizând un marş al tăcerii şi împăcării între creştinii clujeni, este atacat cu mânie proletară de Şt. Aug. Doinaş („preoţii ortodocşi din Cluj mărşăluind pe străzile oraşului, ca nişte vrednici sindicalişti ai «eroicei noastre clase muncitoare»”), Anania dă o replică pe măsură: „Nu, nu se poate, mi-am zis: o asemenea frază poate fi cerneala grosolană a unui oarecare pamfletar de duzină, dar nu caligrafia unui poet de rară fineţe stilistică şi, pe deasupra, membru al Academiei Române. Nu, nu se poate! Şi, totuşi, iată că se poate, atunci când un mare intelectual cade în plasa unui pacheţel de lozinci” (pe larg, în Tudor Nedelcea, Printre cărţi şi oameni, I, Iaşi, TipoMoldova, 2014, p. 91-97).

Valeriu Anania a fost şi un remarcabil scriitor. În temniţele comuniste concepe mental poemele Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, precum şi povestirile din vol. Amintirile peregrinului apter. La 17 ani, debutează radiofonic cu Jocul fulgilor şi pe scenă, cu sprijinul lui N. Iorga, cu piesa La furcărie. Editorial, debutează târziu, în 1966, cu Mioriţa, având „predoslovia” lui Tudor Arghezi. „El stăpâneşte versul şi limba magistral – scrie autorul  Cuvintelor potrivite – şi măiestriile lui cresc înalt, sporite de un talent desfăşurat în sus. Nimeni nu l-a aşteptat să vie şi el a venit, de unde, de ne-unde, aşa cum s-a ivit zvâcnind, din fulgere de piatră, fără să fie pus, printre scribi şi piscuri, bradul la tulpina căruia se înşiră şi notele de creion acestea”. Alte lucrări beletristice îi onorează bibliografia: Du-te vreme, vino vreme! (1969), Păhărelul cu nectar (1969), Poeme cu măşti (1972), Geneze (1971), Străinii din Kipukua (1979), Greul pământului. O pentalogie a mitului românesc, I,II (1982), Rotonda plopilor aprinşi (1983), Cerurile Oltului (1990), Hoţul de mărgăritare (1993), Poeme alese (1998), De dincolo de ape (2000). Despre creaţia sa au scris, între alţii: I. Negoiţescu, N. Carandino, I. Zamfirescu, Sultana Craia, D. Micu, A. Sasu, G. Muntean, Al. Paleologu, M. Ungheanu, Şerban Cioculescu, L. Ulici, D. Păcurariu, Al. Zub,, C. Ciopraga, Mircea Popa, N. State-Burluşi, Ion St. Lazăr, Ioana Diaconescu etc.

Fin observator al fenomenului literar românesc, apărător vrednic al valorilor culturii naţionale, Valeriu Anania (aşa semnează ca scriitor) nu putea să nu rămână impresionat pentru creaţia „românului absolut” (Petre Ţuţea), „sfântului preacurat al ghersului românesc” (Tudor Arghezi). În 1992, tipăreşte la Cartea Românească Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi, în mai multe trepte şi stări. Spre exemplificare, trimitem la Starea a zecea: „Extazele cernelii doar tu ni le-fiori / Mihaiul nostru unic şi-al unicei splendori. / Izvoarele noi de-am strânge, tot am culege-n cale / Norocul de-a-l petrece pe-al tău din ale tale. / Eternă stalagmită din stea stalactitară, / Cuvântul tău din ziuă-l purtăm cu noi prin ere, / Uşure ca o moarte şi greu ca o-nviere”.

Pentru tema noastră, un interes deosebit îl reprezintă cartea sa, Din spumele mării. Pagini despre religie şi cultură (Ediţie îngrijită şi postfaţă de Sandu Frunză, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1995). Pagini de publicistică, neglijate editorial de Valeriu Anania dintr-o trecătoare prejudecată din tinereţe. Deşi ele nu-s pagini de gazetărie propriu-zisă, cum recunoaşte autorul lor, ele rămân în posteritate doar prin perenitatea ideilor vehiculate („Valul e val şi stânca e stâncă, dar iată că zbaterea talazelor se mărturiseşte pe sine-n spumele mării, pentru ca acestea, la rându-le, din fragede cum sunt, să se închege-n roca din care artizanul îşi ciopleşte figurile-i albe”. Admirabilă descriere metaforică a publicisticii culturale, autentice!).

Editorul, Sandu Frunză, împarte cartea în trei capitole: Modele biblice, Modele istorice (Dionisie cel Mic, Diaconul Coresi, Biblia lui Şerban, C. Brâncoveanu – martir al bisericii şi al neamului) şi Eseuri de teologie a culturii, la care adaugă Patru interviuri cu şi despre Valeriu Anania (1972-1982).

În cap. Eseuri de teologie a culturii, Valeriu Anania face comentarii pertinente despre creaţia eminesciană. Prezentând pe marii poeţi de inspiraţie creştină în studiul Poezia religioasă română modernă (Dosoftei, Eminescu, Vlahuţă, Macedonski, Coşbuc, Şt. O. Iosif, O. Goga, Duiliu Zamfirescu, Maria Cunţan, Cincinat Pavelescu, G. Tutoveanu, D. Nanu, M. Codreanu, El. Farago, Panait Cerna, Corneliu Moldovanu, Al. Mateevici, N. Davidescu, Victor Eftimiu, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Zorica Laţcu, Sandu Tudor, Daniel Turcea, Ioan Alexandru), Valeriu Anania se întreabă – în lipsa unui studiu monografic – ce este poezia religioasă. Înlăturând prejudecata că ar fi o „specie de literatură minoră, greu definibilă”, consideră, pe bună dreptate, că „nu orice ton de invocare a Divinităţii poate semnifica un sentiment religios, după cum un act de credinţă poate fi decilat de sub aparenţele unei poezii «laice»”, dacă, prin religie presupune şi sentimentul sacru, conform viziunii lui Mircea Eliade; „dacă poetul se confundă în permanenţă cu meşterul propriei sale creaţii care are un caracter de sacralitate – manifestă sau camuflată – atunci putem presupune că nu există poet care să nu fie pătruns, într-un fel sau altul, de sentimentul religios”.

Cât priveşte poezia religioasă la români, ea „s-a dezvoltat nu numai din sensibilitatea personală a fiecărui poet, ci şi dintr-o mare bogăţie a substratului folcloric”, prin literatura orală, impregnată de „un puternic fior religios”, cum sunt colindele de Crăciun sau cântecele de stea.

Cu toată influenţa „ideilor seculariste occidentale”, sentimentul religios este prezent în poezia românească, „prima surpriză o oferă însuşi Mihai Eminescu”. Deşi nu este un creştin militant, „sensibilitatea sa creştină e prezentă în cel puţin cinci din poeziile sale şi anume: Rugăciune, Colinde, colinde, Invierea, Chirst şi sonetul Răsai aupra mea”, unde descifrează „una din cele mai specifice doctrine ale Ortodoxiei, aceea a conlucrării dintre Dumnezeu şi om (synergia) în vederea mântuirii acestuia din urmă”, teoretizată ulterior de Nichifor Crainic („teologia «theandriei»”) şi L. Blaga («transcendentul care coboară»).

În studiul Cvondiţia existenţei terestre a lui Eminescu (scris la 20 de ani şi publicat în „Dacia Rediviva”, nr. 3-5, 1941), Valeriu Anania surprinde prin analiza subtilă şi pertinentă a personalităţii şi creaţiei eminesciene, înlăturând toate ipotezele privind sorgintea şi destinul Poetului, spre a nu fi asemenea unei „nave fără cârmaci, veşnic hărţuită de valorile criticii biografice”. Eminescu trebuie căutat doar în versurile sale care „alcătuiesc unicul său confident, continuu prezent în mijlocul singurătăţii sale”, o Golgotă pe care era nevoit s-o urce „mânat de un categoric îndemn izvorât din profunzimile ascunse ale sufletului său”, iar „fruntea plină de tristeţe şi de broboanele de sudoare, îngenuncheat în faţa altarului chemărilor sale, cădea în ghetsimanica şovăială: «Ah! De câte ori voit-am / Ca să spânzur lira-n cui / Şi un capăt poeziei / Şi pustiului să-i pui»”.

Poet „înnăscut”, existenţa sa terestră  conţinea un germene predominant în intimitatea sufletului său, acela de a se ridica, prin creaţie, pe „culmile celeste ale geniului său”. Aşadar, Eminescu „a căutat să împace condiţiunea celestă cu aceea terestră a existenţei sale, prin cari, suprapunându-le în raportul ierarhic, să găsească o fericită formulă de neşovăielnică acceptare a vieţii” prin iubire şi, implicit, prin durere „care este cel mai puternic izvor de inspiraţie poetică”.

Ipostaze lirice eminesciene (publicat în „Telegraful român”, nr. 21-24, 1989) prezenta pe „adevăratul Eminescu”, care trebuie descoperit „în focarele sale lirice”, nu neapărat în cele de esenţă religioasă („noţiunea de poet religios transcede opera literară în sine şi obligă la incursiuni în biografie”). Poeziile eminesciene „în contur religios” trebuie citite printr-o cheie anume: „Expresia lirică este o ipostază a spiritului”, Eminescu, asemenea marilor scriitori universali, găsind în „universul creştin un filon de aur pentru marea sa poezie”. Pe lângă celebra sa poezie dedicată mamei sale (O, mamă, dulce mamă!), Eminescu dedică o splendidă poezie, Rugăciune, Maicii Domnului, act de implorare al celor „bântuiţi” de „valul istoriei”, cei ce plutesc „pe marea vieţii, dar nu ca nişte naufragiaţi, ci înăuntrul unei Nave ce-şi propune să biruiască furtunile, avându-i pe Hristos la cârmă şi pe Sfânta Sa Maică la proră”. Alte dimensiuni spirituale, teologul Anania le găseşte şi în alte două creaţii: Învierea („Troparul Învierii, preluat de poet, foloseşte verbul a dărui spre a traduce mişcarea mântuitoare a lui Hristos cel înviat”) şi Colinde, colinde ( una din „cele mai gingaşe poezii din lirica eminesciană”). Cele trei poezii – conchide Valeriu Anania – „exprimă trei ipostaze lirice a căror autenticitate e atestată nu numai de măiestria limbii, ci şi de profunzimea sentimentului”.

Într-o conferinţă la Uniunea Scriitorilor, la 15 iunie 1983, Valeriu Anania avansează ideea că Luceafărul-Hyperion „a fost construit pe baza celor doi poli fundamentali ai prologului ioanic: «La început a fost Cuvântul» şi «Cuvântul s-a făcut timp»”. El aparţine „lumii necreate şi a participat efectiv la crearea universului”, Luceafărul născându-se „nu o dată cu lumea , ci cu lumea după el”. Pluralul folosit de Tatăl este al comuniunii. Refuzându-i moartea, Tatăl (prezent doar prin voce), momentul reprezintă „ultima treaptă a reiniţierii lui în taina propriei sale condiţii existenţiale: redevenit un iluminat, el se întoarce senin în locul menirii sale”.

O nouă interpretare, inedită şi pertinentă, regăsim în Drama divină a lui Hyperion, publicată în „Telegraful român”(nr.17-20/1983). Interpretarea naturii duale a Luceafărului şi a relaţiei Luceafăr-Demiurg a făcut obiectul şi altor specialişti: timid şi marginal (G. Călinescu), didactic şi direct (D. Murăraşu), explorând zone subtile (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Ceea ce dă o notă de argument relaţiei Hyperion-Logos este o însemnare, descoperită de Mihai Bulacu într-un manuscris eminescian aflat în Biblioteca Academiei, însemnare referitoare la geneza Luceafărului. Chiar însemnarea poartă titlul Legenda Luceafărului şi cuprinde transcrierea autografă a prologului Evangheliei după Ioan: La început a fost cuvântul, dovadă grăitoare că Poetul era atras, fascinat de textele profunde, pe care le prelua creator la înălţimea mesianică a geniului său. „Eminescu nu putea să ignore că acest Cuvânt de la început, în mărturisirea creştină, nu era altceva decât Fiul, a doua persoană a Sfintei Treimi, de o fiinţă cu Tatăl «prin Carele toate s-au făcut»”, precizează Valeriu Anania, continuându-şi pledoaria: „Aşadar, Cuvântul e de aceeaşi esenţă cu tatăl şi participă la creaţie ca factor activ. Prologul ioanic însă mai are un pol: «Şi Cuvântul trup s-a făcut. Prin urmare, la început e vorba de Logosul primordial, născut din Tatăl mai înainte de timp, apoi de Logosul întrupat, născut din Fecioară prin Duhul Sfânt. Iisus Hristos are două naturi, dumnezeiască şi omenească; prin cea dintâi participă la creaţie, prin cea de a doua el devine accesibil oamenilor şi participă la dramele acestora prin afectele lor: bucurie, întristare, milă, mânie, şovăire, suferinţă, moarte. Logosul întrupat se dăruie lumii fenomenale: de dragul ei devine lumina tuturor”.

Revenind la Eminescu şi la interpretarea Luceafărului, ca operă deschisă, Valeriu Anania pune o întrebare esenţială: „îi aparţine Hyperion naturii create, sau participă la natura divină necreată?”. Răspunsul aparţine înaltului prelat şi teolog: „Câteva variante ale Luceafărului, păstrate în manuscris, folosesc de câteva ori sintagma «Lumină din Lumină», evident preluată din Simbolul Credinţei şi cu trimitere directă la Logosul primordial. Dacă poetul nu a folosit-o şi în textul definitiv, aceasta se lămureşte prin tendinţă oricărei mari poezii de a evita explicitul şi de a opta pentru implicit, în favoarea ambiguităţii artistice, cea care asigură deschiderea perpetuă a unei capodopere. În textul publicat însă e tot atât de limpede că Hyperion are aceeaşi natură cu a Tatălui. Domnul se referă la «Cuvântul meu dintâi», la cel ce răsare «din genuni», «cu-o-ntreagă lume» (nu odată cu lumea, ci cu lumea după el). În zborul său înalt, Luceafărul vede «ca-n ziua cea dintâi, cum izvorau lumine», ca o amintire a părtăşiei lui la Creaţie. Dorinţa lui de a deveni muritor înseamnă trecerea lui sub «o altă lege», o lege căreia, evident, nu-i aprţine acum”. Fiind „nemuritor” în raport cu fata de împărat, Luceafărul îl roagă pe Dumnezeu să-i ia „al nemuririi nimb”, ceea ce Tatăl refuză, folosind pluralul comuniunii: „Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte”.

Valeriu Anania mai găseşte „o pricină pentru care în Hyperion nu putem vedea o simplă creatură. Printre alte însuşiri, creatura raţională este înzestrată şi cu libertatea, dar cu o libertate proprie naturii ei, adică cu facultatea de a opta, esenţial, între două alternative, între cer şi pământ, bine şi rău, lumină şi întuneric, frumos şi urât, viaţă şi moarte. Puterea de opţiune însă implică virtualitatea împotrivitii. În principiu, orice făptură raţională îşi poate asuma starea de revoltă împotriva propriei condiţii. Pentru ea, Creatorul nu este doar Dumnezeu şi Părinte, e şi Stăpân. Conştiinţa limitelor poartă în sine sămânţa posibilităţii de a se răzvrăti. Au făcut-o îngerii în cer, a făcut-o primul om pe pământ. Revolta le e atribuită şi titanilor mitologici, dintre care Hyprion era unul. Or, în ciuda numelui său, Luceafărul lui Eminescu nu este un Lucifer. El nu este nici Adam. Ars de dorinţa de a-şi asuma «o altă lege», el nu se revoltă, ci se roagă; nu neagă, ci afirmă; nu revendică, ci solicită. Relaţia dintre el şi Domnul nu este aceea dintre rob şi stăpân, ci dintre fiul tulburat şi tatăl înţelept. El i se adresează Acestuia prin două apelative: «Părinte» şi «Doamne», cerându-i să-l «dezlege» «de greul negrei veşnicii», să-i acorde libertatea de a se naşte «din păcat», condiţie pe care, evident, nu o avusese niciodată”.

Aici stă toată drama Luceafărului. Nemurirea n-o primeşte pentru că „moartea nu se poate”. Nu este vorba despre „o neputinţă a lui Dumnezeu”, cum iarăşi remarcă Valeriu Anania, de a-i lua „al nemuririi nimb”, ci de „ imposibilitatea Lui de a deveni creatură, de a se limita pe Sine, de a renunţa la propria Lui esenţă, de a-şi anula Fiinţa. Imposibilitatea e nu numai a Părintelui, ci şi a lui Hyperion, ca unul ce participă la natura Acestuia”.

Există o similitudine frapantă între rugăciunea lui Iisus – omul, făcută în grădina Ghetsimani prin care-i cere Tatălui să nu fie răstignit şi rugămintea Luceafărului, adresată aceluiaşi Tată, de a deveni muritor. Acelaşi refuz, aceeaşi tăcere tainică. „Luceafărul eminescian, ca astru al nopţii, pare a fi şi creatură, dar mai degrabă un ipostas al increatului, cu menirea de a lumina. Drama lui este aceea că nu-şi poate părăsi condiţia ipostatică. Este numai o dramă interioară, nu şi o prăbuşire tragică; din braţele şi de sub alintările flăcăului, fata îl zăreşte iarăşi, revenit pe cer, şi-l cheamă din nou. Logosul poate fi trădat, dar nu uitat; puterea lui de atracţie rezidă în natura lui divină, sursă de suferinţă, dar şi de supremă înţelegere”. (O opinie similară Svetlana Paleologu-matta în Jurnal hermeneutic, Cluj, Clusium, 1997, p. 54; „Luceafărul este într-adevăr şi un înger, zburând pe aripile acestuia (în Cassiodor)”.

Fără a avea intenţia şi pretenţia de a „încreştina” mesajul poemului Luceafărul, părintele Valeriu Anania relevă o sursă de inspiraţie eminesciană în universul creştin. Ipoteza sa exegetică asupra poemului-capodoperă se dovedeşte viabilă, convingătoare. (vezi Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, augmentată, postfaţa de Victor Crăciun, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2000, p. 45-48).

Scriitorul şi teologul Valeriu Bartolomeu Anania a trecut proba de foc, propusă de G. Călinescu, exprimându-şi cu aleasă convingere şi pertinenţă opinia asupra creaţiei eminesciene, poemul Imn Eminescului şi aceste patru studii fiind reale contribuţie la înţelegerea (şi din punct de vedere creştin) operei acestuia, o cărămidă durabilă în domeniul eminescologiei.

 

                                                                                                                                                 @Tudor Nedelcea

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *