Florian COPCEA: Memorialul preoţilor români din Primul Război Mondial

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 „Preoţii de armată şi-au făcut mai mult

decât datoria; este o cinste pentru cler că

alături de ostaşi au făcut mai mult

decât li s-a cerut pentru Ţară şi Neam”.

(Generalul Constantin PRESAN)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Publicăm un fragment din lucrarea  ştiinţifică a prof. dr. Florian Copcea – Memorialul preoţilor români din Primul Război Mondial, care îşi propune, pe baza izvoarelor arhivistice să reconstituie biografia şi activitatea în Războiul Întregirii Neamului a preoţilor români mobilizaţi în Campania 1916-1918, al căror nume începe cu litera „A”. Cartea va fi dedicateă Centenarului. Considerăm un act de curaj întreprinderea autorului de a scoate din memoria prăfuită a arhivelor o parte din martirii care au luptat pentru Neam şi Ţară, care mereu, în tranşee, s-au sacrificat să insufle ostaşilor credinţa în fiinţa românească şi în Dumnezeu. Eforturile, sperăm, să fie răsplătite în viitor de cître cei care îşi vor întoarce faţa spre pământul sfânt – România şi vor ostenia să scoată din negura uitării chipuri de preoţi care au luminat poporul şi l-au determinat, şi atunci când a sângerat, să nu-şi uite sfânta menire de a lăsa ceva în urma sa.

 

 

 

 

A

 

 

Agârbiceanu, Ion

 

S-a născut la 12 septembrie 1882 în localitatea Cenade, comitatul Alba de Jos. A fost protopop unit al Clujului, din 1930, apoi canonic al Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla (din 1931). În anul 1906 este uns preot în localitatea Bucium-Şasa, iar din 1910, până în 1916, este numit paroh în Orlat, judeţul Sibiu, unde va rămâne până în septembrie 1916, când se retrage odată cu armata română în orașul Roman. Devine preot militar în Corpul Voluntarilor Români Ardeleni-Bucovineni, constituit în noiembrie 1917 pe teritoriul neocupat al României.Activează în Regimentul I ,,Turda”, comandat de colonelul Dragu Buricescu, până la începutul lunii martie 1918, când este demobilizat Corpul Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni aflat în localitatea Scobinţi. Printr-o adresă trimisă la 17 martie 1918 către Marele Cartier General, Serviciul Religios Iaşi, pr. Agârbiceanu îşi exprimă astfel regretul că părăseşte trupele pe care le-a slujit: ,,Toate efectele sacre – cărţi, odăjdii, vase – au fost restituite de mine bisericii din Scobinţi şi Sf. Mitropolii din Iaşi, despre ce cuvântează alăturatele două adeverinţe. Mulţumind din toată inima conducerii Serviciului Religios pentru încrederea ce au pus-o în mine, mâhnit în suflet că misiunea mea a fost de o aşa scurtă durată, am rămas cu tot respectul, Preotul Ion Agârbiceanu, Confesorul Regimentului I Turda”.

La Hârlău, județul Iași, preotul militar Ion Agârbiceanu va înfiinţa un ziar de front și va publica, printre altele, în 1918, lucrarea: O lacrimă fierbinte, Cuvinte către oastea ţării, în paginile căreia îşi exprimă sentimentul de satisfacţie provocat de Actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918: „îmi strâng inima lângă inima ta de care mă leagă porunca tuturor strămoşilor…”. L-a cunoscut îndeaproape, în timpul studenţiei, la Budapesta, pe Octavian Goga. După 1918 a fost director al ziarului „Patria” din Cluj (1919-1927) şi al ziarului „Tribuna” din Cluj (1938-1940). În 1912 este ales membru corespondent, apoi activ (din 1925) al Astrei, secretar general al secțiilor literare-științifice ale Astrei (1925-1940) şi redactor al revistei „Transilvania”.A fost ales membru corespondent (1919), iar în 1955 membru titular al Academiei Române la Secția de științe istorice, știința limbii, literatură și artă.A primit, în anul 1927, premiul național pentru proză – Ordinul Muncii, Ordinul Steaua Republicii clasa I (1962). Ca scriitor a scris, printre altele: De la țară, Budapesta,(1905), Fefeleaga (1908), În clasa cultă, Vălenii de Munte, (1909), Două iubiri, Vălenii de Munte, (1909), În întuneric, București, (1910), Arhanghelii, (apărut în foileton în 1913 în revista „Luceafărul”), Popa Man. Povestire după o legendă, București, (1920), Ceasuri de seară, București, (1921), Chipuri de ceară, București, (1921), Spaima, Craiova, (1922), Dezamăgire, București, (1924), Legea trupului. Povestea unei vieți, București, (1926), Legea minții. Povestea altei vieți, București, (1927), Stana, Cluj, (1929), Biruința, București, (1930), Jandarmul. O mare dramă în Maramureș, București, (1941), Domnișoara Ana, București, (1942), În pragul vieții, București, (1942), Vremuri și oameni. Lumea nouă, București, (1943), Vâltoarea, Sibiu, (1944), Faraonii, București, (1961), şi postum: Strigoiul, București, (1968), Din pragul marei treceri, Cluj, (1978), Fața de lumină a creștinismului, Cluj-Napoca, Eikon, (2006). Opere, studiu introductiv de Mircea Zaciu, vol. I-XVIII, București, (1962-2002). Ion Agârbiceanu s-a stins din viață, în urma unui infarct miocardic, la 28 mai 1963, la Clinica Medicală din Cluj.A fost înmormântat în cimitirul Hajongard din Cluj.

 

 

Alexandrescu, Gheorghe

 

 

          S-a născut în Bucureşti. A fost confesor la Trenul sanitar permanent nr. 10. Primeşte gradul de căpitan asimilat în ziua de 15 iulie 1917. În Raportul nr. 519 din 16 februarie 1917 adresat şefului Serviciului Religios al Armatei, pr. Constantin Nazarie, pr. Gh. Alexandrescu face o adevărată ,,frescă” atât a activităţilor sale de preot, cât şi a dezastrului provocat de războiul pe care nu l-au putut evita românii: ,,Prea Cucernice Părinte Protoiereu.Împlinindu-se 6 luni de la mobilizare, subscrisul am socotit de a mea datorie, de a înainta P.C. Voastre – în trăsături generale – prezentul raport, despre activitatea desfăşurata de mine ca preot mobilizat, la Trenul Sanitar Permanent Nr.10.

  1. După două săptămâni de la data mobilizării şi până la 8 octombrie 1916, acest tren a transportat răniţi români, ruşi şi sârbi, exclusiv numai de pe frontul dobrogean, pe care i-am debarcat în diferite oraşe din Moldova, după cum primeam indicaţiile de la cei în drept.
  2. De la 9 octombrie – 14 noiembrie 1916 – cu întrerupere de câteva zile, am facut transporturi mari cu răniţi, de la Sinaia la Bucureşti şi de la Câmpulung la Bucureşti.
  3. De la 15 noiembrie – 16 decembrie, îmbarcări de răniţi de pe frontul de Nord, Tg.Ocna, Comă-neşti, spre oraşele din Moldova, unde debarcăm.
  4. În intervalul de la 17 – 20 decembrie am îmbarcat, din Galaţi, Spitalul Siret Nr.11, cu toţi răni-ţii dintr-însul şi cu tot personalul cu care am pornit în oraşul Dorohoi, făcând pe drum 12 zile.
  5. De la 2 ianuarie 1917 – 12 ian. a.c. în drum spre Bârlad de unde am îmbarcat răniţi ruşi, pe care i-am dus la Reni în Basarabia.
  6. De la 13 – 22 ianuarie, am staţionat în gara Bereşti, linia fiind înzăpezită.
  7. De la 23 ian. – 2 februarie, transporturi mai mici de bolnavi răciţi şi degeraţi, pe care i-am dus la Iaşi.
  8. De la 3 –15 februarie, inclusiv, iarăşi îmbarcări de bolnavi degeraţi, tifos recurent, tifos exante-matic, de la gările: Căiuţi, Tg.Ocna, Negri etc. şi pe care i-am debarcat în spitalele ruseşti din Iţcani.

În ceea ce priveste serviciile religioase efectuate la acest tren, am căutat a mă comporta timpului şi împrejurărilor în care m-am găsit. În formaţiunea acestui tren, între cei 32 sanitari nefiind nici unul care să ştie dăscălia, am facut serviciile singur, iar când am avut ocazia de a întâlni alţi fraţi, fie de la alte tre-nuri, fie de la spitale, atunci am făcut servicii împreună, după cum voi relata aici mai jos.

La 2 octombrie 1916, în gara Feteşti, unde erau două spitale de evacuare, am oficiat împreună cu trei fraţi preoţi de la alte trenuri şi cu doi de la cele două spitale, deci în total şase preoţi, pe o pajişte fru-moasă din faţa spitalelor, un frumos serviciu religios, în prezenta a 14 medici şi a unui număr de 300 răni-ţi, care puteau asista, de faţa fiind şi dl. colonel dr. Papiu, iar, dupa terminare, s-a ţinut o frumoasă şi mişcătoare cuvântare de către preotul Paunescu.

La 26 oct., în staţia B.M. Bucureşti, am oficiat un Te-Deum la care am adăugat rugăciuni pentru izbândă.

La 6 decembrie, în staţia Galbeni, în prezenţa personalului de la tren, a 7 ofiţeri ruşi si peste 150 soldaţi ruşi, am oficiat o sfeştanie şi apoi un Te-Deum.

La 25 decembrie, de ,,Naşterea Domnului”, am oficiat serviciul Utreniei, Paraclisul al II-a al Maicii Domnului şi Te-Deum în staţia Zorleni, fiind ajutat de un seminarist şi de dl. căpitan Busovici (ranit) care mi-au dat răspunsurile la întregul serviciu oficiat.Faptul că un căpitan român – de profesie avocet (dr. în drept) – cunoştea aşa de bine serviciul religios, a facut o impresie profundă asupra sanitarilor şi asupra răniţilor.

La 1 ianuarie a.c., împreună cu preotul de la Trenul Nr.9, am oficiat religios în staţia Dorohoi, la care au asistat: personalul ambelor trenuri, personalul gării şi foarte mulţi recruţi care s-au întâmplat în staţie.

La fiecare din aceste servicii am căutat să ţin câte o scurtă cuvântare, arătând importanţa zilei, a momentelor prin care trecem şi căutând a semana în sufletul tuturor nădejdea în refacerea braţelor noastre şi a unei zile mari de victorie care va veni în curând, căci românul nu trebuie să piară, pentru aceasta însă trebuie să voiască şi să ceara ajutorul lui Dumnezeu cu credinţă fierbinte.

La 6 ianuarie am oficiat în staţia Movileni serviciul Agheasmei celei Mari, dând tuturor să guste Sf. Agheasmă.

Afara de cele arătate mai sus, la fiecare zi întâi a lunii am oficiat Sfeştania mică, stropind toate vagoanele, pe sanitari şi pe răniţii ce se aflau în tren.Deoarece la un tren sanitar, atunci când trenul este în mers şi chiar când staţionează, la slujba unui Paraclis sau la o rugăciune, nu pot lua parte toţi bolnavii, cum ar fi de exemplu într-un salon de spital, atunci am pus în practică lucrul următor: am mers din vagon în vagon – şi pentru a putea satisface pe toţi şi a gusta cu toţii o mică rugăciune, de care sunt atât de dornici, mai ales în starea de rănit – şi în fiecare vagon m-am oprit câte 20 minute, citind câte două rugăciuni din cele de la Sf. Maslu, unde se invoca vindecarea celor bolnavi şi, astfel, în timp de 3-4 ore le citeam rugăciuni şi în toate vagoanele sanitare ce sunt în numar de 16, adresându-le pe cât îmi era cu putinţă, la fiecare cuvinte de încurajare.

Trebuie să mărturisesc, P.C. Părinte, că apariţia preotului în mijlocul răniţilor, în momentele când ei gem şi se vaită de durere, produce o impresie atât de bună şi o mulţumire sufletească atât de mare, cum nu-şi poate cineva închipui. Chiar cei mai greu bolnavi se ridică pe targă într-o rână şi-şi fac semnul Sf. Cruci.

În intervalul acesta de 6 luni, am împărtăşit la acest tren 159 răniţi, din care 28 (un capitan şi 2 sublocotenenţi) au murit în tren pe braţele mele şi ale d-lui dr. Chrisopol, şeful trenului sanitar, un medic distins care şi-a făcut şi-şi face datoria cum nu se poate mai conştiincios. Întotdeauna, de acord cu medicul şef, am cautat ca răniţii să aibă la timp mâncare caldă şi suficientă, iar ajutorul medical şi cel spiritual, de asemeni li s-a dat, ori de câte ori a fost cerut şi la orice oră din zi şi din noapte.Ca la orişicare formaţiune, de asemeni şi la un tren sanitar, rolul preotului este destul de important şi cât se poate de mare, iar datoria şi-o poate face cu prisosinţă, mai ales când există armonie între personalul conducător al formaţiunii şi preot.

În altă ordine de idei, dar ca chestiune de amănunt în legatură cu mersul acestui tren sanitar, respectuos vă aduc la cunoştinţă că în nenumarate rânduri, atât în Dobrogea, cât si prin diferite puncte pe unde am parcurs, trenul a fost mereu bombardat de aeroplane, fără însă a putea fi lovit, iar tamponări şi accidente mai importante am avut 3, din care unul la staţia Vameşi, unde s-au distrus complet 2 vagoane, rănind mai mulţi ruşi şi români.

La 10 ianuarie a.c. trenul sanitar a fost vizitat, în staţia Zorleni, de către Majestatea Sa Regina, care a rămas pe deplin mulţumită de tot ce a constatat şi a văzut la acest tren.

Acestea, respectuos le aduc la cunostinta P.C.V., spre ştiinţă şi regulă.

Primiţi vă rog, Prea C. Parinte Protoiereu, stima şi respectul ce vă păstrez.Preot iconom Gh.Alexandrescu, Trenul Sanitar Permanent Nr.10” (Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 4, f.103-104).

 

Alexe, Vasile Ghe.

 

S-a născut la 16 decembrie 1878 în satul Ghimpaţi – Vizureşti, judeţul Dâmboviţa. Preot, zia-

rist, om politic, avocat şi lider de partid. Absolvent al Seminarului Nifon Mitropolitul şi licenţiat in teologie (1909) şi litere (1911), Între anii 1911-1914 a îndeplinit funcţia de protoiereu al judeţului Dâmboviţa, activând, în paralel, ca paroh  al Bisericii Sfântul Gheorghe din Târgovişte.A slujit şi la Biserica Sf. Dumitru din Târgovişte. Între anii 1914-1916 conduce gazeta Înălţarea, în paginile căreia susţine intrarea României în război alături de armatele Antantei. A participat ca voluntar la Primul Război Mondial (1916-1918) în Regimentul 62 Infanterie şi ulterior în Regimentul 12 Artilerie, iar după demobilizare, în luna mai 1918, merge în Basarabia, unde devine confesor la Ambulanţa Diviziei II Cavalerie, cu care trece în Transilvania şi participă la campania armată din Ungaria (1919).  Aflat pe linia  frontului ,,a făcut în mod gratuit diferite servicii religioase populaţiei din comuna Hâncesti (Basarabia) – reşedinţa ambulanţei şi a comandamentului diviziei – în lipsa preotului local”, după cum se arată  în adresa nr. 29 din 6 aprilie 1919 a Diviziei a II-a Cavalerie către Marele Cartier General, Serviciul Religios”. ,,De asemenea –  se arată în acelaşi document –  în fata trupei ambulanţei şi bolnavilor din divizie a oficiat numeroase servicii divine, urmate de predici morale şi patriotice, pline de sfaturi frumoase şi cuvinte de îmbărbătare, cu care a ridicat mult moralul soldatului, slăbit de împrejurările şi evenimentele din anul trecut şi de lipsurile numeroase ce au avut de îndurat trupele noastre.Ca activitate extra-bisericească, s-a distins printr-o râvnă deosebită pusă în serviciul propagandei naţionale în Basarabia.Astfel, după cererea sa şi cu aprobarea diviziei, a deschis în comuna Hânceşti o şcoală de adulţi, unde timp de mai bine de şase luni au învaţat a scrie şi citi româneşte peste 300 de elevi de toate vârstele şi naţionalităţile”. Cu o parte dintre cursanţii şcolii a înfiinţat un teatru sătesc cu repertoriu românesc, pe scena acestuia jucându-se  piesele ,,Dacia”, ,,Unirea”, ,,Se face ziua” şi ,,Napasta”. Cu alţi ofiţeri ai regimentului pune bazele unei bibliotecii populare cu peste 300 de volume şi a unui ciclu de conferinţe pentru sătenii din Hânceşti. (Arhivele Militare Române, fond Inspectoratul Clerului Militar, dosar 38, f. 41).

După ce a fost demobilizat (1 martie 1920) intră în viaţa politică, devenind membru al Partidului Ţărănesc, pe listele căruia este ales senator în legislatura 1920-1921. Pentru opiniile sale ultranaţionaliste, în anul 1920 este exclus din respectiva formaţiune politică şi pune bazele Partidului Ţărănesc-Alexe care avea să-şi schimbe în anul 1922 denumirea în Partidul Ţărănesc Naţional.

Pe câmpul de luptă ,,a dat  dovezi de bravură şi spirit de sacrificiu, servind ofiţerilor şi trupei ca pildă de curaj şi dispreţ de moarte” (Arhim. Veniamin Micle, Preoţi români în războiul reîntregirii Patriei – 1916-1918). Preotul Vasile Ghe. Alexe a fost citat prin ordin de zi pe regiment de către comandantul lt. col. Budeanu, pentru că ,,s-a dus pe câmpul de bătaie, între tranşeele noastre şi cele duşmane, adunând pe cei ce-şi făcuseră datoria pentru patrie, sub focul năprasnic al inamicului, spre a le da ultima binecuvântare”. La 1 ianuarie 1918 este decorat cu medalia „Co-roana României” cu spade Cavaler. Este demobilizat în martie 1918.

 

 

 

Andreescu, Lupaşcu

 

Original din Bucureşti. A fost confesor al Brigăzii 11 Artilerie. La 1 ianuarie 1918 este avansat la gradul de căpitan asimilat. A însoţit trupele şi pe frontul din Basarabia.S-a evidenţiat în luptele împotriva bolşevicilor, la Bender. Despre el colonelul Mărculescu scrie: ,,Este foarte cult, cu calităţi sufleteşti care-l disting, iubit foarte mult de ofiţeri”, iar lt.col Gabibur aprecia: ,,Poseda o educaţie şi o cultură aleasă, blând dar hotărât. N-am avut decât cuvinte elogioase de adresat şi ne felicităm că avem în mijlocul nostru un reprezentant bisericesc de talia preotului Andreescu” (Pr. Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în Campania din anul 1916-1919, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p.115).

 

 

Andreescu, Dumitru I.

 

S-a născut la 9 ianuarie 1883 în judeţul Vâlcea.După absolvirea seminarului superior a fost hirotonit pe seama Parohiei Bâlta, judeţul Dolj. La 1 septembrie 1907 a fost transferat la biserica din localitatea Măciuca.În timpul Războiului de Reîntregire a Patriei a fost schingiuit de trupele austro-ungare de ocupaţie.

 

 

Andronescu, Traian

 

            La 15/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, în vederea eliberării teritoriilor intracarpatice de sub dominația Imperiului Austro-Ungar. România va lupta, începând cu 4/17 august 1916, după semnarea, la Bucureşti, a Tratatului de Alianţă, alături de „Puterile Antantei”: Franța, Anglia, Italia și Rusia, împotriva „Puterilor Centrale”: Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria. Printre cei 252 de preoţi mobilizaţi în urma şedinţei din 16 mai 1915 a Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Române, s-a numărat şi pr. Andronescu Traian. A participat pe front în campania din anii 1916-1918.

 

 

Anghelea, Th.

 

Protosinghelul Th. Anghelea de la Mânăstirea Neamţ figurează pe lista celor 50 de călugări propuşi Mitropolitului Moldovei, IPS Pimen, de părintele Arhimandrit Teoctist Stupcaru pentru  ,,a servi ca infirmieri şi brancardieri pentru ostaşii răniţi”, la dispoziţia Societăţii de Crucea Roşie, conform ordinului nr. 2707 din 17 august 1916. Iată o mărturisire a sa care se constituie într-o advărată filă de istorie: ,,Am fost mobilizat la Crucea Roşie, formaţia II, împreună cu părinţii: Gamaliil Papil, Cosma bere, Vichentie Mălău, Teodosie Hanut şi Chiril (aceştia doi din urmă au murit de tifos exantematec), David Bidaşcă, Dionisie Sân-Georgian, Zosima Popescu şi Gherontie Ciocan. Am făcut serviciul ca sanitari tot timpul răsboiului 1916-1918 cu dl. Maior Hasnaş şi cu dl. Dr. col. Alexandrescu.Am plecat din Bucureşti cu Spitalul nr. 2 întâi în Dobrogea. După câteva luni ne-amretras pe Bărăgan lângă gara Feteşti. De acolo la Tecuci, apoi la Dorohoi pe moşia Dersca; iar de la Dersca în oraş în Dorohoi în nişte şcoli jidoveşti.Ultima retragere a fost la Bârzeşti, judeţul Vaslui, unde ne-am şi demobilizat. Cu toată mizeria îndurată de noi călugării, care am slujit ţara cu atâta dragoste şi devotement, nu ne-am alşes cu nimic, fără numai cu bătăi d inimă, altul cu durere în piept, altul cu durere de picioare din cauza răcelei, doi au murit de tifos exantematic…”.

 

           

 

 

Anghelescu, A.

 

            S-a născut în satul Mlăjet, judeţul Buzău.A fost înrolat confesor în Regimentul 48/49 Infanterie. La 1 ianuarie a fost avansat la gradul de căpitan asimilat. Memoria arhivelor păstrează despre el unele mărturii.La 8 septembrie se afla cu regimentul la Bran. A oficiat un Te-Deum în fiecare dintre acestea. La Batalionul III,  chiar sub tirul obuzelor inamicului îşi săvârşeşte cu curaj slujba.Unul dintre locotenenţii colonei ce i se aflau în preajmă – Negreanu Popescu – avea să mărturisească: ,,A luat parte la toate luptele şi greutăţile. Zilnic în mijlocul soldaţilor, a contribuit mult la ridicarea moralului trupei. A desfăşurat o activitate rodnică şi de toată lauda” (Pr. Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în Campania din anul 1916-1919, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p.151).

 

 

Armăşescu, Nicolae

 

Învăţător în localitatea Tomşani, judeţul Vâlcea. Licenţiat în Teologie. Hirotonit pe seama bisericii din sat.A fost confesor la Regimentul 2 Vânători. Rănit de un obuz pe câmpul de luptă, la începutul campaniei în Făgăraş, a murit la Spitalul Colţea din Bucureşti. A fost înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Ghencea, la 8 noiembrie 1916. Despre el preotul C. Diaconescu de la biserica „Delea Veche” din Bucureşti scria: ,,întotdeauna era în mijlocul ostaşilor, încurajându-i în acele atacuri desnădăjduite, când încercau să stăvilească puhoiul năvălitor peste zăgazurile Ţării […] A fost rănit de moarte între vitejii săi vânători şi trimis cu trupul sfârticat de un obuz vrăjmaş în spitalul Colţii, în nădejdea unei tămăduri ce i-a fost zădărnicită de soartă”. Ziarele Adevărul şi Neamul Românesc, în numerele lor din perioada 10-15 noiembrie 1916, consemnau: ,,…a fost înmormântat preotul N.Armăşescu din Tomşani (Vâlcea), rănit mortal pe câmpul de luptă şi decedat în spitalul Colţea. I s-a făcut înmormântare ofiţerească, la care au luat parte, pe lângă preotul spitalului, iconom Gh. Şelaru – preot de garnizoană – şi iconom C. Nazarie – protoiereul preoţilor de armată – care, şi în calitate de fost director la seminar şi profesor de teologie al răposatului, a cinstit cu prezenţa sa şi cu cuvinte smulse din inimă prohodirea unuia dintre cei mai aleşi preoţi ai noştri, după cum era între cei mai aleşi elevi şi studenţi. După luarea licenţei în teologie, n-a râvnit să devină preot de oraş, situaţie la care-i dădeau dreptul eminentele sale însuşiri, ci s-a hirotonit preot de sat, cu hotărârea de a lucra pentru binele şi fericirea acelora, din mijlocul cărora ieşise. A dat examen şi a fost numit şi învăţător pentru ca să poată avea sub a lui oblăduire duhovnicească pe toţi cei din satul lui, începând de la copii”.

 

 

Atanasiu, N.

 

A fost mobilizat alături de ceilalţi ,,preoţi trebuincioşi în timp de pace şi în timp de război”, ,,cu aptitudini pentru păstoria militară” (Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Pimen Georgescu, Propunere privind organizarea preoţilor din armată, 16 mai 1915), aducându-şi ,,o contribuţie însemnată la făurirea statului naţional român unitar” (Gheorghe Anghel). Nu se cunosc alte date despre preotul mobilizat N. Atanasiu. El apare doar nominalizat în Referatul Protoieriei Preoţilor de Armată asupra activităţii preoţilor de armată în campania din 1916 – 1918, fără însă a i se menţiona alte date biografice.( Arhivele Militare Române, M.St.M., fond Sectia 6 Istoric, dosar 59, filele 21-54).

1 iulie 2018                               @Florian COPCEA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *