Ioan LASCU: EXPERIENȚA ȘI EXPERIMENTUL OPTZECIST.CONȘTIINȚA GENERAȚIONISTĂ*

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

 

 

 

                În 1983 apărea volumul de proză scurtă Desant ’83, volum ce reunea creațiile tinerilor scriitori optzeciști grupați în jurul cenaclului Junimea păstorit de profesorul universitar și criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu. Era o primă dovadă vizibilă, destul de consistentă, a unei conștiințe de grupare literară a ceea ce avea să se numească generația ’80. Sau numele i se și pronunțase deja, înainte de „desantare”, nu-mi mai amintesc exact. Era un act de consacrare al generației, care, cu un deceniu mai devreme, se înfiripase în jurul insolitei gazete de perete Noii și se coagulase în cenaclul Junimea. Antologia a fost, fără îndoială, o apariție salutară, o (re)afirmare a tentativei de schimbare a paradigmei, un răspuns la apel și o evidență, ca la catalog, a noilor nonconformiști. O prezență relativ numeroasă și o înregistrare a autorilor ce publicaseră deja volume individuale erau alte aspecte relevante ale volumului. Trecuse așadar o decadă de la semnalul „noilor” și, între timp, câțiva reușiseră să iasă la lumină, în special cu concursul Editurii „Cartea Românească”: Mircea Nedelciu și Constantin Stan debutaseră în 1979 cu volumele Aventuri într-o curte interioară și Carapacea, Sorin Preda publicase în 1981 Povestiri terminate înainte de a începe, iar Gheorghe Crăciun Acte originale/ copii legalizate în 1982. Tot în 1983, anul „desantării”, George Cușnarencu și Nicolae Iliescu au debutat cu volumele Tratat de apărare permanentă, respectiv Departe, pe jos, în timp ce Mircea Nedelciu publica a treia carte, Efectul de ecou controlat, pentru că a doua apăruse deja în urmă cu doi ani, e vorba de Amendament la instinctul proprietății (1981). Gheorghe Ene și Gheorghe Iova vor apărea cu primele volume abia în 1992: Intrarea în Europa sau târfa și sertarul și Texteiova.

Așadar, în contextul politic și subcultural al opacului deceniu nouă se întâmpla ceva nescontat. Un grup de scriitori ajunși la 30 de ani voia să impună discret dar radical, o nouă formulă literară, care să arunce în aer canoanele vechii literaturi și directivele oficiale de partid. Nemaițînând cont de delimitarea rigidă în genuri și specii – roman, nuvelă, schiță, povestire etc. – dar nici de stiluri și structuri tradiționale, vetuste, noii scriitori deconstruiau, neexplicit la început, sau, în orice caz, nu cu mare tam-tam, limbajele literaturii oficiale, consacrate, îi eludau temele și nu mai voiau să audă de personaje, cu trimitere la vestiții eroi ai realismului socialist. Cu alte cuvinte impunerea acestui nou model comporta și o raportare polemică, „noii” făcându-și simțită prezența, aparent pașnic, cu o anume discreție, chiar imediat după tezele ceaușiste de la Mangalia, din iulie 1971. Pe atunci aceste intenții rămâneau voalate pentru profani, deși cerberii regimului ceaușist au mirosit ulterior pericolele. Gheorghe Crăciun este cel care menționează, într-un text intitulat O inițiativă eșuată, că „În toamna lui 1982 colocviul de literatură tânără de la Buzău speriase «organele» prin libertatea discuțiilor și virulența textelor citite. O dezbatere a revistei «Orizont» din prima jumătate a anului 1983 în legătură cu noua generație de prozatori îi făcuseră deja pe mulți responsabili cu «ideologicul» să cadă pe gânduri. Apăruse Desant ’83, carte desființată de Mihai Ungheanu într-o lungă cronică din revista «Luceafărul», începuseră atacurile violente în revista «Săptămâna» la adresa cărților noilor veniți. Grație binecunoscuților săi mercenari, partidul devenea încă o dată vigilent.” Elocvent, nu-i așa?

O inițiativă eșuată este un text explicativ al lui Gheorghe Crăciun referitor la ratarea apariției unei antologii a tinerilor prozatori optzeciști, intitulată ’83 proiect de flux, coordonată și îngrijită chiar de autorul Actelor originale…. Ea ar fi venit probabil concomitent cu antologia alcătuită de Ovid S. Crohmălniceanu – Desant ’83. Din motive în primul rând ideologice și apoi financiar-economice „proiectul de flux” preconizat de Gheorghe Crăciun nu a mai apărut. Titlul trimitea, cred, la o idee a lui Gilles Deleuze după care totul se rezumă – și nu numai în literatură – la fluxuri și la întreruperi de fluxuri.

Literatura contestatară a optzeciștilot, din primul și din al doilea val, a fost încadrată teoretic în postmodernism. La rându-i postmodernismul a avut, și el, contestatarii lui. Pentru aceștia din urmă postmodernismul nu ar fi existat. Au existat doar niște animatori și niște lideri cu pretenții de inovatori, de spărgători de canoane. Niște teribiliști, niște „tineri furioși”, debili însă pur și simplu pentru că „nu au fost capabili a fi în stare” să se ridice la cotele valorice ale scriitorilor, cum altfel decât „mari”? , care i-au precedat, începând (la noi) cu marii clasici și încheind cu generația ’60. Păi tocmai pentru asta sunt încadrabili respectivii insurgenți în postmodernism! Delimitarea manifestă, ostentativă chiar, de trecut, o strategie nu chiar nouă dacă ne aducem aminte de romantism, de simbolism, de mișcările de avangardă, a fost un prim gest al autodefinirii. Însă, deosebit de avangardiști, postmoderniștii nu au contestat cu vehemență literatura de dinainte, tradițiile și cutumele, mergând până la negare, ci s-au despărțit de trecut cu discreție. Cel puțin în spațiul public… Bine pregătiți teoretic și cunoscători critici ai istoriei literare, postmoderniștii noștri alias optzeciștii au contrapus de la bun început textul față de operă. Ei nu mai scriau, nu mai ficționalizau propriu-zis, ci textuau (Gheorghe Iova), sau, în accepție largă, textualizau. Opera, ca un întreg armonios, ca produs al gândirii și imaginației creatoare care ținteau unitatea intrinsecă și reprezentarea mimetică sau autotelică ale unor „subansamble” sau „subunități” ale realității imediate sau istorice, palpabile sau pur și simplu culturale, s-a evaporat din preocupările, din practicile noilor scriitori.

În lume, semne ale postmodernismului s-au anunțat mai devreme în raport cu apariția lui, după anumiți istorici chiar venind după existențialism și continuând cu Noul Roman Francez și cu „tinerii furioși” în Anglia. Ca an convențional al confirmării lui a fost acceptat 1972, când în Statele Unite a apărut revista boundary 2. Titlul era completat de un subtitlu: a journal of postmodern literature, de unde și denumirea noii literaturi și epoci: postmodernism. Publicația americană era atunci condusă de William V. Spanos și Robert Kroetsch. Ca o curiozitate: oare câți dintre scepticii de ieri și de azi au auzit de această revistă și de diriguitorii ei? În Europa, anume: în Italia s-a manifestat unul din cei mai competenți teoreticieni ai postmodernismului. E vorba de Gianni Vattimo, cel care a devoltat un concept definitoriu – cel de „gândire slabă” (pensiero debole). Una din lucrările lui fundamentale trata despre Sfârșitul modernității: nihilism și hermeneutică în cultura postmodernă, 1985. S-a luat distanță față de adevărul obiectiv din gândirea modernă și s-a scos în evidență o multiciplitate de fațete și tendințe specifice noii societăți. Au fost atunci introduse și acceptate în gândirea teoretică noțiuni și concepte precum fragmentarismul, autoreflexivitatea, marginalul, relativismul, (auto)pastișa și (auto)ironia. Acele teorii constituiau, de fapt, la ora respectivă, o consacrare a fenomenului existent și activ în gândire și în creația artistică. Postmodernismul ca atare fusese deja statuat în S.U.A. și Canada și pășea pe urmele neopragmatismului care avea în centru o teză referitoare la relativitatea adevărului ce depinde(a) de contextul și de practicile sociale. De acolo și până la receptarea și prelucrarea subiectivizată, pur personală, a adevărului nu mai era decât un pas.

Postmodernismul românesc, cunoscut în general ca „mișcare optzecistă”, nu a avut niște semne prevestitoare limpede conturate și definite. Drept pentru care se poate/ s-a putut enunța ideea că în România a existat un postmodernism fără postmodernitate. Cu alte cuvinte: un postmodernism ce nu a avut o epocă distinctă a lui, contextualizată social, politic, ideologic și nici chiar pur teoretic, nu a existat vreo diversitate în acest sens. La noi au existat un partid unic și o ideologie unică, o dictatură de partid și de stat și, ca o consecință, societatea, cultura, gândirea nu au putut fi multiplu polarizate. Simplu: într-o societate fără alternative nu poate exista diversitate. La începutul anilor ’70 ai secolului trecut, după relativul dezgheț din deceniul precedent, gândirea, artele, literatura în particular, au fost imobilizate în cămașa de forță a neoproletcultismului ceaușist prin așa-numitele teze de la Mangalia din iulie 1971. Totul părea pierdut în fața dictaturii și a paznicilor ei de fier: cenzura și poliția politică…

Cu toate acestea, într-o zonă marginală neținută sub observație, în 1971, pe un culoar semiobscur la Facultății de Limba și Literatura Română din Universitatea București, apăruse discret o gazetă de perete, cum altfel decât scrisă de mână. Se numea, oarecum nearmonic și neutru: Noii. Erau afișate acolo scurte compuneri literare și expuneri teoretice. Dintre ideile teoretice pot mai degrabă presupune decât susține (explicit) că erau din cele ce se ocupau de o nouă poetică, extrase din „noile poetici americane” din care cu dificultate pătrundeau la noi fragmente sau traduceri integrale. Prin 2003 Gheorghe Crăciun mi-a vorbit despre supliciile prin care trecuse, începând din anul III de studii, pentru a învăța limba engleză, nu de altceva decât pentru a putea citi în original noile teorii din cărți altfel netraduse în română. Erau, mai mult ca sigur, informații, idei și referințe despre noua mișcare ce se consolida în America: postmodernismul. Așa că Gheorghe Crăciun a ajuns cel mai avizat teoretician al generației ’80, măcar al celei prezente în Desant ’83. A devenit și unul din cei mai valoroși romancieri și un asiduu antologator al congenerilor. Studenții care întrețineau gazeta Noii erau Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Emil Paraschivoiu și, puțin mai târziu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan și Sorin Preda. Ei erau și nucleul de tineri, pe atunci scriitori în devenire, care frecventau cu regularitate cenaclul „Junimea”, îndrumat, cum am spus, de tenacele profesor Ovid S. Crohmălniceanu. Astfel au arătat la noi începuturile fenomenului ce s-a numit textualism, încadrat apoi de către majoritatea referenților, teoreticieni, critici și istorici literari, în postmodernism. Așa au fost implicate, ca moduri de scriitură, într-o parte din literatura deceniului IX din secolul XX, autoreflexivitatea, autoironia, fragmentarismul, intertextualitatea, destructurarea/ deconstrucția textului și multipla lui polarizare și focalizare. Așa a apărut o literatură nouă, care eluda abil atât canoanele literaturii clasice/ clasicizate cât și prescripțiile ideologiei comuniste. A fost o frondă destul de puțin zgomotoasă, repet, în spațiul cultural public, o subminare deliberată a politicii culturale a unui regim de dictatură. Literatura optzeciștilor a sporit numaidecât cu ideile și creațiile altor tineri insurgenți formați și afirmați în cadrul altei grupări, „Cenaclul de luni”, dirijat de Nicolae Manolescu. Era efectiv o literatură de avangardă ce submina niște politici limitative, vechi de câteva decenii.

Optzeciștii au scris poezie, texte critice, proză scurtă și romane. Mircea Nedelciu a publicat Zmeura de câmpie (1984), Constantin Stan – Carapacea (1979), Nopți de trecere (1984), Vară târzie (1985), Gerda (2004), Gde Buharest (2010) ș.a., Gheorghe Crăciun – Acte originale/ Copii legalizate (1982), Compunere cu paralele inegale (1988), Frumoasa fără corp (1993) și Pupa russa (2004), Mircea Nedelciu, Mircea Mihăieș și Adriana Babeți – Femeia în roșu (1990). Cel puțin câteva rămân cărți de referință pentru creația autorilor ca și pentru literatura ultimelor decenii ale secolului XX și primul al noului secol XXI. Mă gândesc măcar la Zmeura de câmpie, la Pupa russa, la Gerda și la Femeia în roșu.

 

 

 

 

 

 

SCURT ISTORIC

Uniunea Scriitorilor din România (USR) este succesoarea Societății Scriitorilor Români (SSR) întemeiată în 1908. Prin Decretul nr. 267/ 1949 Uniunea Scriitorilor din România, apărută în 1948, a fost declarată persoană juridică de utilitate publică. Începând din 15 ianuarie 1990 Uniunea Scriitorilor din România își desfășoară acrtivitatea în conformitate cu prevedrile din Decretul-lege nr. 27/ 1990. Prin încheierea din 31 martie 1995 pronunțată în Dosarul 158/ PJ/ 1994, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus înscrierea Statutului Uniunii Scriitorilor din România adoptat în Adunarea Generală din 3 februarie 1995 în Registrul persoanelor juridice (nonprofit) în conformitate cu art. 93 din Legea 21/ 1994.

Uniunea Scriitorilor din România este o asociație profesională de creatori literari, cu statut nonguvernamental și nonprofit, constituită în scopul de a apăra interesele profesionale, economice, sociale și morale ale membrilor ei și a-i reprezenta în raporturile cu autoritățile statului, cu alte asociații de creatori, cu persoane fizice și juridice din România și din străinătate.

Uniunea Scriitorilor din România își însușește principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului, interzicând promovarea sau aderarea la atitudini, inițiative și activități potrivnice demnității și libertății omului, precum și libertății de opinie și de expresie.

Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România este o asociere de mărime medie, cuprinzând 122 de membri rezidenți în majoritate în municipiul Craiova și în județul Dolj, dar și în celelalte județe de pe teriotiul Olteniei: Mehedinți, Gorj, Vâlcea și Olt, precum și în județele Dâmbovița, Teleorman și în Municipiul București. De asemenea în Germania și în Canada.

Își desfășoară activitatea prin atragere de fonduri provenite din subvenții, sponsorizări, finanțări nerambursabile.

Programele ei culturale sunt variate: colocvii, gale și recitaluri de poezie, lecturi publice, lansări de carte, evocări și aniversări etc. Realizarea acestor manifestări este prevăzută prin proiecte trimestriale și anuale.

Până în 1990 Filiala Craiova a USR s-a numit Asociația Scriitorilor din Craiova. Printre primii ei secretari se regăsește Marin Sorescu. Au urmat în funcția de secretar/ președinte Patrel Berceanu, Gabriel Chifu, Gabriel Coșoveanu, Jean Băileșteanu, Ioan Lascu. Au avut responsabilități în cadrul Filialei (Asociației) Craiova a USR Marin Beșteliu, Ovidiu Ghidirmic, Nicolae Pârvulescu, Ioan Lascu, Marian Barbu, Ion Floricel, Jean Băileșteanu, Ileana Roman, Ioana Dinulescu, Mihai Firică, Spiridon Popescu, Dan Ionescu.

Secretariatul/ contabilitatea au fost asigurate cu începere din 1990 de Nicolae Firuleasa și de Valentin Bazăverde.

Câteva repere

  • 5 decembrie 1905. La Craiova a fost înființată revista Ramuri sub conducerea lui C. Șaban-Făgețel și Dumitru Tomescu.
  • 1912. C. Șaban-Făgețel și Dumitru Tomescu au pus bazele Tipografiei „Ramuri”, devenită Institutul „Ramuri” în 1915.
  • 1915-1927: Revista este condusă de Nicolae Iorga sub denumirea de Ramuri. Drum drept.
  • 1927. Dumitru Tomescu înființează la Craiova revista Scrisul românesc. Publicația ș-a sistat apariția după numai patru numere, în februarie 1928.
  • 1947. Revista Ramuri își încetează activitatea. La conducrea ei se afla C. Șaban-Făgețel.
  • 1964. Se reînființează revista Ramuri avându-l ca redactor-șef pe Ilie Purcaru.
  • 1969-1976. Alexandru Piru este redactor șef la Ramuri.
  • 1978-1991. Marin Sorescu este redactor șef al revistei Ramuri. Demisionează de la conducerea acesteai în martie 1991.
  • 1991-2009. Revista Ramuri este condusă de Gabriel Chifu în calitate de redactor-șef.
  • 1998. Este reluată la Craiova apariția revistei Mozaicul, director Nicolae Marinescu. Revista Mozaicul a fost înființată de Constantin Lecca în 1838.
  • Iulie 2003. Este reînființată revista Scrisul românesc (serie nouă) sub conducerea lui Florea Firan.
  • Decembrie 2005. Sărbătorirea centenarului revistei Ramuri la Craiova.
  • 2009-2012. La conducerea revistei Ramuri s-a aflat Paul Aretzu.
  • 2013 și în prezent. Gabriel Coșoveanu este redactor șef la Ramuri.
  • Între redactorii șefi adjuncți, secretarii generali de redacție și redactorii revistei Ramuri de-a lungul timpului se întâlnesc: Miron Radu Paraschivescu, Ilarie Hinoveanu, Benedict Gănescu, Haralambie Grămescu, Ion Caraion, Ștefan Bănulescu, Paul Anghel, Grigore Traian Pop, Ovidiu Ghidirmic, Romulus Diaconescu, Mihai Duțescu, Ioana Dinulescu, Marius Ghica, Ioan Lascu, George Popescu, Nicolae Diaconu, Florea Miu, Mihai Caranfil, Ion Buzera, Sabin Gherman, Victor Parhon, Constantin Dumitrache, Ștefan Tunsoiu, Gabriela Gheorghișor, Gabriel Nedelea.
  • Alte reviste din Oltenia. Portal Măiastra (Târgu-Jiu), Amfitrion (Drobeta Turnu-Severin), Vorba noastră (Drobeta Turnu-Severin), Autograf MJM (Craiova), Spectactor (Craiova), Sfârșit de mileniu/ Mileniul III (Craiova), Meridian (Craiova), Răstimp (Drobeta Turnu-Severin), Confesiuni (Târgu-Jiu).

*Comunicare susținută la „Colocviile romanului”, Alba Iulia, 5-7 octomrie 2018

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *