La Drobeta Turnu Severin a apărut revista HYPERION

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Tudor NEDELCEA

Teodor Costescu și Palatul său cultural

 

După ce ISU a determinat amânarea manifestărilor plănuite de Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin pentru 18 decembrie 2015, „Severinul ridică cortina scenei Palatului Cultural «Teodor Costescu»” (cum se menționează în invitație) la 21 februarie 2016. Obiectiv cultural și arhitectonic de importanță națională, Palatul Cultural a fost supus unor renovări capitale, cu finanțare europeană (peste 13 milioane euro), prezentându-se severinenilor, și nu numai, într-o înfățișare majestoasă. Primăria municipiului Drobeta Turnu Severin a profitat de această splendidă redeschidere și a organizat Zilele Culturii Severinene, inclusiv cea de-a VII-a ediție a Galei Premiilor de Excelență, eveniment cultural deosebit prin care, anual, sunt onorate personalitățile născute, stabilite sau cu legături profesionale cu județul Mehedinți, de diverse profesii: scriitori, oameni de cultură și știință, artiști din varii domenii, sportivi, care au făcut cinste municipiului și județului („grație cărora, municipiul nostru s-a aflat deseori pe frontispicii naționale și internaționale”, cum se menționează în aceeași sugestivă invitație semnată de primarul Constantin Gherghe). Ideea construirii unui asemenea edificiu sa născut, în 1909, în cancelaria Liceului „Traian”, prin Teodor Costescu, care mai realizase și alte asemenea instituții („Zău, Costescule, numai tu ești în stare să începi și să desăvârșești ridicarea unui asemenea așezământ și fii bun și pune-te la treabă”, îi zice prof. I.St. Paulian). În același an sunt lansate liste de subscripție publică, generalul Al. Averescu oferă gratuit terenul (aparținând Diviziei I), se alege arhitectul și inginerul, în persoana lui Grigore Cerchez și în 1910 construcția începe. Era conceput ca o instituție culturală destinată românilor de pretutindeni, dar, mai cu seamă, românilor din Serbia. Construcția s-a făcut greoi, Primul Război Mondial, lipsa sursei de finanțare au întârziat lucrările de finalizare. Filantrop, Teodor Costescu a fost nevoit să-și vândă o parte din averea sa din localitatea mehedințeană Vânjuleț spre a relua construcția, după Unirea cea Mare, astfel încât, la 30 noiembrie 1924, Palatul cultural intră în circuitul public. Ca să funcționeze, Teodor Costescu trebuia să aleagă un director și s-a oprit la preotul bănățean Coriolan Buracu, trimițându-i o scrisoare emoționantă: „Dumnezeul moșilor și strămoșilor noștri, prin armele victoriose ale aliaților noștri și prin jertfa neasemuită a neamului nostru, a desființat hotarele, a rupt cătușele, adunând laolaltă pe toți frații de pretutindeni. Pentru a simboliza acest 4 act fără pereche în istoria neamului nostru, Consiliul de administrație a hotărât ca postul primului director al acestui așezământ de artă și cultură, care acum devine cel mai măreț monument închinat unirei tuturor românilor, să-l ofere unui român din Banat, care a luptat pentru ideea națională, a luptat pentru propășirea culturei și care a suferit închisoarea pentru aceasta din partea ungurilor” (Teodor Costescu și apostolii săi, coordonator: Viorel Mirea, ediția a II-a, Craiova, Autograf MJM, 2015, p. 49). Alegerea a fost, într-adevăr, nimerită, căci preotul Buracu s-a ridicat la înălțimea misiunii sale nobile. Profesorul, academicianul și omul politic Teodor D. Costescu s-a născut la 30 martie 1864, în localitatea gorjeană Rovinari, în familia unui învățător. Urmează cursul inferior al Liceului „Carol I” din Craiova și cel superior la Colegiul „Sf. Sava”, apoi Facultatea de Științe a Universității din București, unde i se propune postul de asistent, pe care-l refuză. ( N. Andrei, Voievozi ai spiritului, Craiova, Edit. Alma, 2000, p. 107-112; vezi și Florian Copcea, Peregrin prin Țara Severinului, Drobeta, Edit. Stef, 2015; Biblioteca I.G. Bibicescu, în documente, Craiova, MJM, 2003; Mircea Borcoman, 165 de trepte ale istoriei severinene, Craiova, MJM, 2015; Dorina N. Rusu, Dicționarul membrilor Academiei Române, ediția a IV-a, București, Edit. Enciclopedică, 2010, p. 259). Funcționează, un an ca profesor la Craiova (la liceele „Frații Buzești” și „Carol I”), apoi se stabilește la Turnu Severin, în 1888, ca profesor la Liceul „Traian”, unde devine și director (1892- 1901), liceu care avea, după mărturisirea lui Petre Sergescu, „unul dintre cele mai strălucite consilii de profesori secundari din toată țara”. După modelul liceului vienez „Theresianum” (unde învățase și Titu Maiorescu), construiește internatul, organizează biblioteca, laboratoarele, parcul botanic și asigură pregătirea militară a elevilor, spre dezamăgirea căpitanului Matei Eminescu, fratele Poetului, stabilit la Turnu Severin. În Palatul cultural, fala orașului, înființează Societatea corală „Doina” și societatea culturală „M. Eminescu”, care va edita revista „Datina” (în 1897), Biblioteca „I.G. Bibicescu” (pe baza cărților donate de ilustrul finanțist, originar din Cerneții Mehedințului), muzeul „C.I. Istrati” și Banca Mehedințului. Altfel spus de Șerban Cioculescu, T. Costescu a fost „un bărbat din rasa neobișnuită a pionerilor, a eroilor voinței, care fertilizează locurile sterpe, care scot apă din pământ, fără să bată cu toiagul în țărână, care ridică așezări omenești noi, le imprimă alt ritm de viață, le dinamizează”. Curând după, inaugurare, Palatul cultural care-i poartă numele a devenit o tribună culturală și științifică, la care s-au urcat personalitățile vremii: N. Iorga, I.G. Duca, I.A. Brătescu- 5 Voinești, V. Goldiș, I. Agârbiceanu, O. Goga, L. Rebreanu, I.M. Sadoveanu, I. Pillat, Victor Popilian, Gh. Țițeica, Nae Ionescu, Pamfil Șeicaru, Cezar Papacostea și mulți alții. Ca prefect al Mehedințului, a determinat construirea a 121 localuri noi de școală, cinci spitale, o școală de agricultură, farmacii sătești, satul Vânjuleț devenind model (a construit aici două școli primare, o școală de meserii, o instalație electrică, o farmacie), le-a dăruit sătenilor 100 de pogoane din averea sa și începuse construcția unui spital pentru „nașteri de copii”. Din salariul, apoi din pensia sa, a susținut câte doi elevi, săraci, dar cu dragoste de carte. O, tempora! Pentru meritele sale incontestabile, Academia Română l-a ales membru de onoare, la 30 mai 1934 „în semn de înaltă prețuire a operei culturale ce ați întreprins aproape o jumătate de secol la Turnu-Severin și în județul Mehedinți”, cum i-a comunicat secretarul Academiei Române, savantul mehedințean Gh. Țițeica. Se stinge din viață la 25 martie 1939, în București, la 75 de ani. Caracterizarea lui N. Iorga ni se pare cea mai potrivită: „Teodor Costescu a fost un om de multe realizări. Acest oltean de veche rasă, solid înfipt în locul muncii sale binefăcătoare, se ferea de ispita ușoară a cuvintelor mari. Vorba lui părea că vine de la un întreg neam cu poză în tot ce gândește și face. La dânsul, gând și fapte erau totuna. Fapta în mijlocul poporului și pentru popor. Școlile lui, așezămintele lui – acesta îi era viața și marea mângâiere. Severinul se va mândri întotdeauna cu ce a putut ridica din piatră, cărți și gând neîntreruptele lui osteneli”. * 21 februarie 2016 a fost o zi istorică nu numai pentru severineni, ci chiar pentru întreaga cultură română. Nu oriunde sau oricând se re/deschid adevărate palate ale culturii cu funcționalități diverse. Drobeta Turnu Severinul a trăit un moment deosebit prin inaugurarea Palatului Culturii „Teodor Costescu”, după cinci ani de reparații capitale, reabilitând o perlă arhitecturală. Zbătătorul pentru reabilitarea acestui palat, primarul Constantin Gherghe și-a exprimat dorința sinceră ca „vieții culturale din Severin să-i fie astăzi aprinsă făclia pentru o lungă perioadă de timp de aici încolo” și că „cei ce vor dirigui frâiele orașului nostru în viitor vor acorda atenția ce se cuvine culturii în general și actului cultural în special, care, aici în Palatul Culturii «Teodor Costescu» este musai să dobândească noi valențe și dimensiuni”. Și nu se putea alege o modalitate mai nimerită decât inaugurarea, odată cu Palatul, a Zilelor Culturii Severinene pentru perioada 21- 27 februarie 2016. Prima zi a Culturii Severinene a însemnat dezvelirea bustului lui Teodor Costescu în holul palatului, în prezența unui sobor de preoți, în 6 frunte cu prof. univ. dr. Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, urmat de prezentarea vieții și activității filantropului de către profesorul severinean Eugen Măicăneanu. A urmat, într-o sală de 700 de locuri, splendid renovată, Gala Premiilor de Excelență, fiind onorate personalitățile din varii domenii de activitate. Ediția de anul acesta, a VII-a, i-a premiat pe: conf. univ. dr. Octavian Mazilu, medic la Timișoara, prof, univ. dr. Lelia Trocan de la Universitatea din Craiova, scriitor, critic de artă, traducător (nepoata legendarului luptător în Munții Mehedințiului împotriva bolșevismului, N. Trocan), sculptorul Lucian Mareș, medicul Lidia Popescu, preotul C. Brumar, prof. Viorel Bălă, prof. Sița Pescaru, toți din localitatea-gazdă, pictorul Valeriu Semelescu și sportivul-antrenor de canotaj, N. Vulpe, ambii din Cluj Napoca. Primit cu sincere aplauze a fost ing. agricol Oprea Iordache din Drobeta Turnu Severin, ca descendent al academicianului filantrop Teodor Costescu. Seara a mai cuprins o vizită la Cetatea Medievală a Severinului, redată și ea circuitului turistic (cetate dărâmată de Suleiman Magnificul, despre care oferă știri boierul Neacșu din Câmpulung Muscel în cel mai vechi text românesc, datat 1521), vernisajul expoziției de caricatură Ștefan Popa Popa’s, un recital Virgil Ogășeanu (originar din Turnu Severin). Seara a fost încheiată magnific cu un spectacol de gală al Operei Române din Craiova (director Antoniu Zamfir), în care soliștii Renata Vari, Noemi Modra, Florin Ormenișan, Sorin Drăniceanu, Laurențiu Nicu, dirijorul (și regizorul spectacolului) Alexandru Iosub s-au întrecut pe sine, reușind un adevărat regal artistic, spre încântarea celor 700 de spectatori. Zilele Culturii Severinene a mai reunit: simpozionul „Înapoi în viitor” (dedicat lui Teodor Costescu), lansarea cărților 165 de trepte ale istoriei severinene de Mircea Borcoman, T. Costescu și apostolii săi de Viorel Mirea, spectacolul Don Giovanni, oferit de Opera Română din Craiova, spectacolul de teatru Egoistul al Teatrului Național din București, regizat de celebrul actor Radu Beligan, spectacolul de folclor De dragobete (cu Niculina Stoican, C. Enceanu, Petrică Mâțu-Stoian, Veta Biriș, Nicoleta Voica, C. Moacă, I. Ghițulescu, Sergiu Ciparu, R. Târnăveanu, dirijați de Marcel Parnica și Aurel Blondea), lansarea cărții Dulci și conferința spectacol Identitatea românească, ambele de Dan Puric, spectacolul Vrăjitorul din Oz al Teatrului pentru copii și tineret „Colibri” din Craiova, zile încheiate cu spectacolul extraordinar al lui Gheorghe Zamfir și formației sale. Să menționăm meritul incontestabil al directorului interimar al Palatului Culturii „Teodor Costescu”, Dan Dinulescu (pe care-l dorim definitiv), al echipei TVR Craiova (Alina Șerban-prezentator, Simona Mușuroi, producător). 7 Palatul Culturii este un templu al culturii, pe care-l contemplăm (cum s-a exprimat P.S. Nicodim) cu gânduri frumoase și cu bucurie în suflete. El urmează a fi completat cu celebra Bibliotecă „I.G. Bibicescu” (la care Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, s-a angajat să contribuie în memoria predecesorului său). Oraș cu vechime considerabilă, cu o sistematizare europeană (făcută de… rusul Kiseleff), cu un aport cultural și de civilizație la nivel național deosebit, cu valori umane indiscutabile, Drobeta Turnu Severin este îndreptățit să aibă un asemenea Palat al Culturii.

P.S. După tragedia de la „Colectiv” (ce nume sinistru, amintește de colectivizarea bolșevică a României), ISU se manifestă ca mici „dumnezei”. Ce-au făcut înainte de această tragedie? Au auzit de prevenție? Victimele de la „Colectiv” sunt considerate eroi, astfel două stații de metrou, „Independența” sau „Mărășești” vor primi (la propunerea Primăriei generale a Capitalei) numele „Colectiv”. Sunt înlocuite două denumiri care amintesc de Războiul de Independență din 1877-1878 și de Primul Război Mondial, unde românii (unii morți, alții mutilați) s-au comportat ca niște eroi pentru Țară. Ei sunt adevărații eroi.

 

Eugenia Rada IONIŢĂ

Nu întâmplător

Nu întâmplător

mesajul imperiului toamnei lovea

în cristalul zilei.

Ah, ce liniştit trecerea nuferilor

îngropa urma căprioarelor şi

numai ploaia liliacului făcea târg la zâmbetele ireale ale ierbii.

 

Doar un cuvânt

Măreaţa poezie a cuprins

Valuri de bărbaţi şi de femei;

Să scot pălăria, mă plec,

Uite, ce frumos trece regina!

Contrastul nu este totuna,

Un tăvălug ce turteşte rugina.

Să scot pălăria, mă plec,

Uite, ce frumos trece regina!

Mai toarnă-n pahar,

În cinstea marilor zile,

Poezia e o doamnă!

Să scot pălăria, mă plec,

Uite ce frumos trece regina!

 

Emanuela BUŞOI

Cercul profesorilor dispăruţi

În anul de răscruce 1917 zece profesori ai Liceului Traian l-au simţit pe ocupantul german în carne şi oase. Sergescu a fost ridicat chiar în timpul orei de clasă când cu creta pe tabla neagră nota o teoremă. Cu ochiul lui de sticlă – pe cel bun l-a pierdut în copilărie în urma unui joc cu bulgări de zăpadă – i-a fixat pe năvălitori sub priviri nedumerite de şcolari. Represlii din ordin înalt i-au condus pe George Oprescu Petre Sergescu I.Şt. Paulian şi pe alţi 27 într-un lagăr din Tismana mai întâi de acolo unii au pornit spre Golemo-Konare din munţii Traciei iar ceilalţi au trecut prin temniţele şi lagărele Szeghedinului surghiuniţi în Pusta Rumeliei orientale. „Am ce am dat” vor fi spus matematicianul viitor profesor universitar la Cluj şi Bucureşti cavaler de onoare al Legiunii franceze tribunul muzical al Corului Doina creatorul de şcoală de artă colecţionar şi membru al mai multor academii europene. Pe pereţii înalţi ai liceului de o parte şi alta a scării principale două table de onoare menţionează 40 de elevi morţi în războiul de reîntregire Dr. Saidac Nicu Cernăianu Matei Vasilescu Puiu Lepri fama Lycaei Traiani nume de oameni, nume de străzi.

 

Florian COPCEA

I.G. Bibicescu inclus în primul dicționar enciclopedic românesc apărut în 1898

„Avatarurile” întâmpinate de Dim R. Rosetti în realizarea ineditului ,,Dictionar al Contimporanilor din România” nu au avut darul să-l pună în situația de a renunța la idee. După mărturisirea sa, lucrarea, care se anunța destul de utilă pentru cultura română, avea să fie începută în anul 1896, și finalizată în 1898, și nu după șase luni, cum își propusese inițiatorul ei. Deși acesta avea să trimită periodic, în presa vremii, ,,apeluri” asupra intenției sale, nu a reușit să stârnească interesul doar la 10% dintre personalitățile vizate de bibliograf. Nu ne-am propus în acest material să analizăm cauzele pentru care solicitările lui Dim R.Rosetti au fost ignorate, ci doar să semnalăm câteva dintre greutățile cărturarului în alcătuirea primului dicționar enciclopedic românesc al unor însemnați oameni ai timpului, fie ei din România sau din alte părți ale lumii. Dar cine a fost Dim(trie) R. Rosseti? Descoperim răspunsul la pagina 162 a propriului său Dicționar: ,,Ziarist, născut în Bucuresci la 17 Aprilie I85o, fiul lui Radu Rosetti. A urmat în París cursurile liceului Louis-le-Grand, fara a le termina, și apoi doui ani la școala «des sciences politiques et administratives». Întors în țară la 1876 dupa ce a ocupat cat va timp functiuni administrative, a intrat la redactia ziarului Românul. Sub pseudonimul Max, a mal’ colaborat la ziarele: La Boite aux lettres, l’Independance roumaine, Epoca, Timpul și Constituționalul. A scris pentru teatru: Uite popa, nu e popa, comedie, Vicleimul, Șabăr-Mahăr, Zeflemelele, Nazat, reviste umoristice, aceste douè din urma in colaborare cu I. Negruzzi, Un leu și un lot, și Moștenire de la răposata, localizate dupe repertoriul lut Labiche, și toate jucate pe scenele teatrelor din Bucuresci. La 1888 a fost numit membru în comitetul Teatrelor, functiune onorifică pe care o ocupă pâne in prezent. A tiparit un volum la Cronice (1886), Trotoarul Bucuresciului (1897), Povețe către Săteni (188o), Dicționarul contimporanilor din România (1898). A reprezentat în Camera de la 1888-1890, colegiul al 3-a de Teleorman”. Conform mărturisirilor consemnate în Predoslovirea dicționarului, Dim R. Rosetti nu s-a putut orienta după nici o altă lucrare în limba română din care să preia date biografice și informați despre operele sau faptele celor pe care, până la urmă, i-a antologat, din simplul motiv că acestea nu existau… Nici scotocirea colecțiilor ziarelor, a bibliotecilor și arhivelor, în majoritatea cazurilor, nu i-a fost de nici un folos. 10 Până la urmă a descoperit ,,Conspect asupra literaturei romane”, scris de Vasile Gr. Popu, dar nici acesta nu l-a ,,ghidat” prea mult în temerara sa întreprindere, fiindcă, din păcate, ,,era publicat acum douiä-zeci i doui de aril și nu se ocupă de cat despre publiciști”. ,,Desnadajduit, avea să scrie el, dar hotarat sa joc de vreme ce intrasem in horă, am intreprins citirea tuturor ziarelor noastre, spre a stoarce dintr’insele vre-o biografie. M’am luptat cu slovele chirilice, am citit zi cu zi fie-care articol de fond din colectiile ziarelor pentru că pe la 1850 și chiar mai incoace, in primul Bucuresci, gaseai de toate. Articolul incepea cu o ecspunere a politicei externe, apoi tot intr’însul se vorbea mai la vale despre moartea lui Campineanu sau a lui Väcärescu, mai departe se istoriseau izbândele lui Garibaldi și articolul inchea cu o dare de seama despre scumpirea zarzavaturilor. Ca sa gasesc ceva, trebuea sä citesc tot. Mare lucru n’am gasit, dar am dobandit convingerea ca de la 1850 pana in prezent, presa noasträ a câștigat mult, cel putin in arta de a imparti materia. Nimic în bibliotecă, aproape nimic in ziare; ‘mi rämäneau analele parlamentare. Ca un adevòrat câine de vânătoare in urmärirea prăzei, am pus mana pe tablourile pensionarilor Statului din trecut și alegându’mi acolo numele fruntașilor, am alergat la izvor, cercetând proectele de legi făcute cand li s’au votat pensiile sau recompensele nationale. Asa între altele voi istorisi rezultatul la care am ajuns nadajduind ca voi gasi amănunte asupra vietei lui Vasile Sturdza. Legea si proectul erau cu desavérsire laconice; dar am constatat că M. Kogalniceanu luase cuvântul în Camera spre a susține proectul. Deschid Monitorul Oficial. Luase într’adevòr cuvântul M. Kogălniceanu, spre a grai cam astfel: „Domnilor, nadajduesc că nu este nevoe sä mai sustiu meritele lui V. Sturdza și că toți ye veți grăbi a vota proectul”. Atat și nimic mai mult. S’a gräbit și cu drept cuvânt toată Adunarea să voteze proectul, de și am convingerea ca mulți deputați nu stiau mai multe despre V. Sturdza de cât licențiatul meu despre doctorul Davila. M’aș opri aici, de teamă să nu deviu prea monoton, dar trebue să mai adaog un exemplu. La Ministerul de rezbel nu mi-a fost cu putință să găsesc starea civila și foaea de serviciu a oficerilor morți in timpul rezbelului Independenței. Nădăjdueam ca acești eroi sunt înscriși într’o carte de aur. Nu sunt trecuți nicăeri. Am reconstituit singur viata lor, servindu-me de Anuarul armatei din 1876 și de cartea D-lui Th. Văcărescu: Luptele Romanilor. Toate acestea le-am spus pentru ca să’mi fie ertat daca in asemenea conditiuni Dicționarul Contimporanilor din Romania e departe de perfectiune, pentru ca sa’mi fie ertat daca pe unii din fruntașii țărei i-am dat poate ca 11 nascuți înainte de vreme, despre unii n’am vorbit de loc, despre alții am vorbit prea puțin, și pe unii i’am îngropat prea térziu. Am pus cel puțin temelia Dicționarului. De acum înainte, să’mi dea iubitorii de adevèr ajutor și Dumnezeu zile ca să pot îndrepta greșelele într’o ediție viitoare”. (Am respectat întocmai ortografia autorului și nu am intervenit în topica frazei sau grafica textului tocmai pentru a păstra autenticitatea și savoarea limbii române utilizată în vremea respectivă). Dicționarul Contimporanilor, o încercare serioasă, dar laconică, de recuperare a valorilor naționale și universale, de o importanță capitală atât pentru istoria, cât și pentru literatura română. El ne furnizează, pe lângă elementele biografice, informații literare și factologice despre unele personalități naționale universal ale epocii, selectate, e drept, fără vreun criteriu, lucru ce le conferă statut de veritabile documente. Lucrarea, prima de acest tip în România acelor ani, vine să umple un gol de informație general-intelectuală privind fenomenele culturale și de altă natură din Europa, în genere. Găsim amănunte interesante în paginile sale, despre scriitori și oameni politici mehedințeni, despre zeul nostru tutelar – Mihai Eminescu (p.70), despre Tudor Vladimirescu (p.195), la aceștia din urmă, curios, Dim R. Rosetti propunândune alte date de naștere decât cele reale. La pagina 29 a Dicționarului Contimporanilor, apărut la Editura Lito-Tipografiei ,,Populara” din Bucuresci descoperim aceste comentarii despre I.G.Bibicescu: ,,Ziarist, nascut in Bucuresci, unde a făcut studiile sale. A fost mult timp redactor și apoi prim-redactor al ziarului Românul apoi al Telegrafului sub directiunea d-lui I. Fundescu. Despărțindu-se de dénsul, a intemeiat singur ziarul Telegraful Român, care insa n’a aparut de cat scurt timp. I. Bibicescu a fost consilier comunal, ajutor de primar și deputat, sub guvernul liberal înainte de 1888, și consilier comunal dupe alegerile de la 1895. A publicat: Mișcarea populatiunei in România de la 1871 la 1878 (1880). Cát suferă țăranii (1892). Câteva cuvinte asupra conventiunelor comerciale (1884). Poesii populare din Transilvania, culese și adnotate (1898)”. Observăm în textul lui Dim Rosetti că localitatea de naștere a ilustrului cărturar și om de cultură I.G.Bibicescu nu corespunde adevărului. Acesta s-a născut la Cerneți, județul Mehedinți, la 8 noiembrie 1848.Faptul că în Dicționarul contimporanilor nu apare această dată, iar la locul nașterii este menționat București, demonstrează că istoricul literar a preluat sau a inventat câteva repere biografice false, de fapt el avertizându-ne asupra acestui fapt. ,,Inadvertențele” identificate susțin, în primul rând, ipo- 12 teza că I.G.Bibicescu nu i-a furnizat nici o dată despre el. Să-l fi desconsiderat într-atâta I.G. Bibicescu pe Dim R.Rosetti încât să nu-l fi luat în seamă, sau nu-l interesa lucrarea acestuia? E greu de răspuns, deocamdată, la această întrebare. Ținând cont de munca sisifică ce o presupunea alcătuirea unui dicționar, nu o să-l acuzăm pe Dim R. Rosetti de superficialitate, chiar dacă situații similare se întâlnesc și la alte personalități întâlnite acolo. Cert este că el a pus temelia primului dicționar românesc ,,al Contimporanilor”, contribuind astfel la valorizarea unor repere culturale naționale și europene spre a dovedi lumii că ,,istoria de documentare” (G. Călinescu, Principii de estetică, București, 1968), a devenit strict indispensabilă dezvoltării civilizației românești. Includerea lui I.G.Bibicescu în Dicționarul contimporanilor confirmă că autorul, Dim R. Rosetti, și-a îndreptat, totuși, admirația și către ,,binefăcătorul generației sale”, ,,un român luminat”, cum va rămâne pentru posteritate întemeietorul templului culturii române care este Biblioteca Județeană ,,I.G.Bibicescu” din municipiul Drobeta Turnu Severin.

Mihaela BUŞOI

Ultimii ani de viaţă ai marelui lingvist Emil Benveniste, anii tăcerii

În epoca în care Emil Benveniste îşi ţinea Ultimele cursuri (Derniers cours), „statul poliţienesc”, marxismul doctrinar şi regimurile comuniste păreau a fi eterne. În Varşovia, în Italia, în Cehoslovacia, în republicile baltice, pe atunci sovietice, semiologia era sinonimă cu „libertatea de a gândi”. La Paris (în cadrul secţiei de semiologie a Laboratorului de antropologie socială de la Collège de France, revista Communications sau publicaţiile lui Emil Benveniste, Roland Barthes, Algirdas Greimas etc) s-a născut ideea de a reuni toate curentele mondiale într-un singur for lingvistic. Sub autoritatea lui Roman Jakobson, Simpozionul internaţional de semiotică, creat în 1968 a constituit bazele Asociaţiei Internaţionale de semiotică (AIS) al cărui preşedinte a fost Emil Benveniste. În acest context, mărturia Juliei Kristeva despre ultimii ani de viaţă ai marelui lingvist, (născut în anul 1902, în oraşul Alep din Siria, mort în 1976 la Paris), în paginile unui articol, pe cât de dens, pe atât de emoţionant, intitulat Emile Benveniste, un linguiste qui ne dit ni ne cache, mais signifie care a constituit şi prefaţa la volumul Emil Benveniste, Dernières leçons, Collège de France (1968-1969), Seuil, 2012, rămâne un document de primă importanţă. 13 Tânăra studentă bulgară, beneficiind de o bursă a guvernului francez, Julia Kristeva, a fost însărcinată cu secretariatul ştiinţific al publicaţiei „Cercetări semiotice” a Social Science Information (Unesco), mai întâi, apoi a AIS. Acest concurs de împrejurări, precum şi lectura volumului I al Problemelor de lingvistică generală i-a oferit marii cercetătoare în devenire oportunitatea de a înnoda o legătură personală excepţională cu Emile Benveniste. Întâlnirile din biroul ”sacru”, aşa cum îl vedea tânăra timidă de atunci, cu marele savant care părea să deţină cheia secretelor „lumilor imemoriale” indo-europene şi iraniene. Un cabinet de lucru destul de întunecat, îşi aminteşte Kristeva, cu cărţi ce tapiţau de sus până jos pereţii şi se împrăştiau pretutindeni pe jos, vechi fonduri de bibliotecă, al căror parfum se amestecau cu vaporii de ceai ce se alăturau biscuiţilor uscaţi de care nicunul nu se atingea niciodată. Vorbeau despre cărţi de lingvistică, iar în cursul uneia din întâlniri, Emil Benveniste i-a recomandat lectura unei cărţi semnată de Madeleine Birdeau despre limbajul în brahmanismul clasic, exprimându-şi cu această ocazie – el cel care cunoştea bine sanscrita, hitita, tokariana, indiana, iraniana, toate limbile indo-europene, iar după vârsta de cinzeci de ani, s-a aplecat şi asupra limbilor amerindiene – regretul că Harris şi Chomsky au fundamentat o sintaxă generală fără să ţină seama de diversitatea limbilor. (E regretabil să nu cunoşti decât o singură limbă”, scrisese el unui lingvist renumit). Adesea răspundea întrebărilor Juliei prin cuvinte lapidările, uşor provocatoare. « Înţelegeţi că nu mă interesez decât de lucruri mici. De verbul „a fi”, de exemplu». Sau, în loc de răspuns, deschidea textul sanscrit al celebrei Rigveda pentru ai traduce direct în franceză pasaje întregi. După câteva observaţii semantice sau gramaticale la această mare colecţie de imnuri ale Indiei antice, cu un ton aluziv şi puţin ironic (la adresa lui Aragon, bunăora), se întreba retoric: «Credeţi, doamnă că femeia este viitorul bărbatului?» Alteori, atunci când Kristeva, care tocmai descoperise cu uimire „senfianţa” în „călătoria sufletului spre Dumnezeu” sau teoriile medievale despre „modi significandi”, îl întreba ce crede despre aceste lucruri, lingvistul îi răspundea: «Citiţi mult pentru vârsta dumneavoastră. Se mai citeşte în Bulgaria şi în Europa de Est, nu-i aşa? Ştiţi că „citati”, rădăcina slavă pentru „a citi” vine din sensul „a da socoteală” (compter) şi „a respecta”, de asemenea.» Cu mâhnire îşi aminteşte Kristeva de ultima conversaţie la sfârşit de noiembrie sau la început de decembrie 1969. Numai ce primise cartea ei, Semeiotiké, cercetare pentru o semianaliză, şi, binevoitor, spera să termine lec- 14 tura şi să-i vorbească în detaliu, înaintea vacanţei de iarnă. Dar, în curând, a intervenit şocul: anunţarea accidentului vascular, paralizia, afazia. Administraţia Colegiului Franţei, colegii lingvistului s-au ocupat de toate formalităţile. Sora savantului, Carmelita, plină de devotament şi delicateţe l-a însoţit zi de zi până la sfârşitul acestuia, în condiţii mizerabile. Situaţia era deplorabilă potrivit părerii Juliei Kristeva. Bolnavul era internat într-un salon comun, unde erau primiţi zilnic apropiaţi şi colegi. Kristeva şi alţii au reuşit să-l aducă pe marele specialist în afazie, François Lhermitte în vederea expertizării şi al reeducării. Acesta ia cerut să deseneze o casă, dar, din păcate, bolnavul n-a avut nicio reacţie. Înspăimântată că expertiza se va încheia în scurt timp, Kristeva la rugat ea însăşi să deseneze, lucru pe care Emile Benveniste l-a făcut. Pentru că savantul a neglijat să cotizeze în vederea asigurării cheltuielilor de sănătate, colegii săi s-au văzut în imposibilitatea de a-i găsi un loc mai bun într-o instituţie privată. Au încercat să contribuie la o cotizaţie de regularizare retroactivă, dar s-au lovit de diverse dificultăţi administrative, aşa încât Benveniste a fost nevoit să se spitalizeze de nouă ori în cei şapte ani, cât a durat boala. Kristeva şi-a exprimat marele regret că, din diverse considerente de ordin personal, nu l-a însoţit pe savant în şedinţele de reeducare, ţinând cont de afecţiunea pe care Benveniste i-o purta. Kristeva a fost întotdeauna convinsă că din punct de vedere intelectual, Benveniste a fost, în ciuda paraliziei şi a afaziei, prezent. Astfel, într-o zi, l-a rugat să-i facă o dedicaţie pe prima carte a savantului, găsită de ea la un anticar oriental, The Persian Religion According to the Chief. Greek Textes (1929). Cu un scris tremurător, cu litere mari de tipar a scris numele E. BENVENISTE, adăugând o dată 23-9-1971, pe care a corectat-o în 24-9- 1971. Concluzia Krtistevei era că rămânea prezent în actul interlocutor şi păstra noţiunea de timp cronologic. L-a bucurat numărul special din Langages despre „Epistemologia lingvistică” dedicat lui. Un alt prilej de satisfacţie l-a constituit apariţia celui de-al doilea volum al Problemelor de lingvistică generală la editura Gallimard. În 1975, o culegere cu titlul Limbă, discurs, societate. Pentru Emile Benveniste apărută la editura Seuil şi consacrată savantului a fost primită cu plăcere. În 1975, Carmelia Benveniste a informat-o pe Julia Kristeva că profesorul cerea imperativ să-l vadă. Într-una din vizite, la spitalul din Créteil – era al nouălea spital în şase ani – cu multă timiditate i-a ”scris” pe bluza pe care o 15 purta nişte semne indescifrabile. În cele din urmă, Kristeva i-a întins o foaie de hârtie şi un pix. Atunci, tot cu litere mari de tipar, a notat THEO, un cuvânt aparent fără sens. Un mesaj, pe care, înainte de a se stinge, Benveniste a dorit să fie introdus într-un corp de articol, pare să descifreze taina acestui THEO. «Oricare ar fi „semantica” discursului nostru (aşa cum îl comunicăm în existenţele noastre temporale, diversitatea limbilor noastre şi limba ea însăşi dau naştere acestei „capacităţi semiotice”, al cărei „inpronunţabil” grafism /YHWH/, pe care profesorul a întreprins să-l analizeze cu uneltele onto-teologiei greceşti /THEO/ (şi mulţumită consecinţelor ei ştiinţifice) în întâlnirea dintre ”limbajele interioare” ale subiectivităţilor noastre».

 

Anastasia APETRI, clasa a X-a, C. N. „Traian”

Creion galben

Sub privirea fetei se desfășura o coală albă cu linii negre trasate frumos, pe toată suprafața ei. A luat creionul galben în mână și a început să coloreze o petală a florii din colțul din dreapta jos al paginii din noua ei carte de colorat. A început, așa cum își amintea că făcea în copilărie, de la contur spre interior, iar privirea i-a zburat de pe coala care începea ușor să scape de monotonia nonculorilor, pe degetele ei strânse în jurul creionului. Era fascinată de unghiurile în care i se îndoiau acestea și de încrețiturile formate pe suprafața pielii ei deschise. Apoi erau unghiile. Le pictase în toate culorile și își exersase antitalentul la desen pe ele cu o jumătate de oră în urmă, atunci când a apucat-o dorul de copilărie și și-a propus să coloreze. Acea amintire a făcut-o să își mute din nou privirea asupra a ce făceau degetele ei cu creionul galben. A constatat cu dezamăgire că era un dezastru: depășise mai rău decât un copil care abia învață să țină un instrument de scris în mână. A simțit cum sprâncenele i s-au apropiat formând niște cute la baza frunții odată cu atingerea concluziei dureroase: își pierduse antrenamentul. A oftat și era gata să plimbe iar creionului galben pe foaie pentru următoarea petală care avea să beneficieze de mai multă atenție, când un zgomot firav a vibrat prin atmosfera liniștită a casei și timpul a înghețat. Nu a mai putut mișca creionul, căci acesta rămăsese blocat în aer. A dat să se ridice de pe scaun, dar pantalonii nu i se dezlipeau de acesta. A înghețat-o un val rece de panică și a simțit apoi cum i se formează transpirația pe piele. A înghițit în sec și a început să se adune. Cu 16 siguranță înnebunise, dar putea acest gând să o încălzească? A închis ochii și a tras cu putere aer în piept. Atunci acel zgomot firav s-a repetat, fiind urmat de zdrăngănitul făcut de creionul ei galben care s-a trântit de birou. Privea înlemnită creionul care stătea acolo inofensiv, dorea să îl apuce și să își continue opera. L-a luat cu grijă de pe biroul alb și s-a ridicat repede în picioare. Atât a apucat să facă înainte ca zgomotul acela insolit să se repete și creionul să rămână din nou blocat în aer. Pulsul i s-a accelerat iar și a încercat să meargă, dar de această dată șosetele i se lipiseră de covor. Din fericire, pe acestea le putea da jos fără prea multă bătaie de cap. Nu avea idee ce ar fi trebuit să facă într-o astfel de situație. S-a repezit spre ușa de la intrare, dar aceasta nu se clintea. S-a chinuit ce sa chinuit să o deschidă, până când a auzit iar acel sunet urmat de bufnitura creionului pe covor și ușa s-a deschis lăsând-o să se prăbușească afară. Deja simțea pe cineva sau ceva se jucânduse cu ea. A dat fuga la ea în cameră și a ridicat creionul de pe jos pentru a-l pune înapoi în suport, dar până să ajungă ea la suport, ghiciți ce? Din nou zgomotul și din nou creionul rămâne suspendat. Uitase ușa deschisă, așa că de această dată a putut ieși pentru a constata cu stupoare că totul era înghețat. Păsările se împotmoliseră în aer precum creionul galben, pisicile din parcare se opriseră în sfârșit din ciondăneală, iar un vecin fusese prins chiar în timpul strănutului. Dintre toate însă, cea mai ciudată era liniștea aceea, liniștea aceea spartă doar de ecoul respirației ei. Deodată, pe când admira peisajul înfricoșător, au început să se audă niște pași ce păreau a fi ai unui om de statură mică, poate un copil. A fost însă uimită la auzul unei voci de bărbat însoțite de apariția unui pitic verde: − Bună! În sfârșit am reușit să te aduc aici fără bariere precum pantalonii sau ușa! Bine ai venit! Era în stare de șoc, dar a reușit să scoată un „Bună” după care, odată ce l-a primit, creatura a continuat cu acea voce bizar de groasă: Poate te întrebi de ce te-am ales pe tine… Adina, căci așa o chema pe protagonista noastră, devenea din ce în ce mai rațională și începea să se încrunte, acest lucru făcându-l pe pitic să se oprească pentru a o studia. − Am greșit cu ceva? spune el bâlbâinduse ușor, lucru care a făcut-o și mai confuză. Într-un final, după o perioadă de tăcere, piticul a înțeles cât de multe înțelegea ea din tot ce se întâmpla. A fluierat cu acel zgomot straniu care oprea timpul și care în acea liniște chinuitoare era insuportabil, iar din văzduh a coborât un covor galben zburător. Piticul a urcat „la bord” și i-a făcut semn fetei să treacă în spatele lui. 17 Ea a șovăit puțin, dar și-a dat repede seama că nu prea avea de ales. Adinei nu i-a fost însă ușor să se așeze pe un covor mișcător, iar odată pusă pe el, senzația a fost una foarte ciudată, se simțea în pericol și se abținea să nu aibă un atac de panică. − Ține-te de mine! a strigat piticul peste umăr, iar odată ce mâinile ei s-au agățat de talia creaturii, covorul s-a pornit ca din tun spre nori. Vântul o ciupea de față și simțea că începea să se înece cu aerul, însă aceste senzații nu au durat mult pentru că atunci când au ajuns peste cele mai înalte clădiri din oraș, covorul a încetinit, lăsându-o pe Adina să audă vocea groasă a piticului: − Cristinel Galben este numele meu și sunt un spiriduș al timpului. „Hmm… Spiriduș deci, nu pitic.” Se gândea în timp ce Cristinel s-a răsucit cu fața la ea pentru a continua: − Noi, spiridușii timpului, reglăm probleme minore, dar care dezvoltate ar crea mari dezechilibre în viețile locuitorilor simpli ai planetei. Evident, avem mereu grijă ca intervențiile noastre să nu fie observate și nu acționăm fără a primi ordine clare de la verii noștri care văd variante ale viitorului. În timp ce Cristinel vorbea, Adina îi studia cu atenție chipul care se dovedea incredibil de frumos, chiar dacă pielea lui avea o nuanță de verde primăvăratic. Avea ochii mari, cu irisul verde strălucitor, care împreună cu pupila nu mai lăsau loc pentru sclerotică. Genele galbene erau lungi și foarte dese, iar sprâncenele spiridușului aveau o formă arcuită perfectă, de o culoare verde lămâi. Cristinel avea pomeții pronunțați, dar nu exagerați, iar părul de aceeași culoare cu sprâncenele îi atârna drept pe lângă chip până la bărbie, o șuviță mai rebelă tot intrându-i în gură în timp ce își mișca buzele pufoase. − Poate te întrebi acum de ce te-am adus cu mine aici. Te urmăresc de ceva timp și mi sa părut că ai fi o primă ființă umană destul de bună, ca să fac cunoștință cu ea. La auzul acestor cuvinte, fata s-a încruntat puțin și a dat ușor să se retragă până să își amintească faptul destul de important că se afla la zeci de metri deasupra pământului. − Stai calmă, am să îți explic. Odată ce atinge un anume număr de sarcini îndeplinite, fiecare spiriduș are dreptul să își aleagă o viețuitoare de rând a planetei și să îi dezvăluie secretele noastre, cu condiția ca aceasta să păstreze secretul. De aceea, majoritatea își aleg animale. Acestea nu pot crea revolte și nu este în interesul lor să ne strice comunitatea, pe când oamenii… Ei bine, să zicem că sunt mai curioși și tind să se laude cu noile informații pe care la au. Eu însă sunt mai ambițios și iubesc provocările, așadar am zis că ar fi minunat să interacționez cu un om. 18 − Ce drăguț! se aude vocea ei, mult mai subțire decât a lui. Ai decis să ai încredere în mine riscând… Ce anume riști? Fața aceea frumoasă, luminată de îndată ce Adina a vorbit, a lăsat un zâmbet înainte ca noul ei prieten să îi răspundă: − Să îmi pierd locul de muncă în cel mai rău caz, sau să mi se ia toate gradele în cel mai bun caz. Dar asta nu contează. Vrei să dăm o tură? o întreabă zâmbind și arătând spre covor. Adina a dat din cap aprobator, acesta fiind semnul care a dat startul celui mai frumos timp petrecut de ea în întreaga sa viață. Cristinel a plimbat-o prin întreaga lume și ea a văzut toate frumusețile planetei noastre în timp ce lumea întreagă era înghețată în timp, mai puțin alți câțiva spiriduși peste care am dat, dar care nu erau la fel de frumoși ca al Adinei. Când fata a început să dea semne că ar fi obosită, Cristinel parcă a simțit și a dus-o acasă. Atunci ea și-a dat seama că aventura ei se terminase și îi părea rău. Cristinel era o companie minunată și era sigură că îi va lipsi. − Te voi mai vedea vreodată? l-a întrebat cu vocea tremurândă, fiindu-i frică de răspuns. − Nu este imposibil, buna mea prietenă. Aș putea profita de următoare ocazie în care unul din ceilalți spiriduși vor opri timpul pentru a-l petrece cu alesul lor, iar dacă acest lucru nu va funcționa… să știi că eu voi fi mereu lângă tine când programul îmi va permite. Pa, draga mea! − Pa, Cristinel! Acestea fiind spuse, fata a rămas singură în fața casei ei, iar odată cu zgomotul prăbușirii creionului galben pe covor, timpul a revenit împreună cu gălăgia lumii. Dar a alungat amintirea aventurii cu spiridușul timpului din capul Adinei, aceasta rămânând bulversată o vreme în cadrul ușii, pentru ca apoi să intre în casă cu sentimentul că a pierdut ceva. Fata nu și-a mai amintit niciodată de Cristinel, iar acesta a eșuat în a mai ajunge la ea când timpul era oprit, astfel încât și ea să îl poată vedea. Spiridușului îi părea rău că fata nu mai știa de existența lui deoarece Mai-Marii spiridușilor hotărâseră că dezvăluirea pe care că el i-o făcuse despre marele secret al timpului, o făcea pe Adina prea periculoasă. Până la urmă, acest mare secret era simplu: Timpul omul l-a înfăptuit,/ Iar dacă omul, prin metode de neînchipuit/ Ar renunța la a-l folosi,/ Atunci timpul ar pieri. Dar Cristinel era de părere că nu ar fi afectat pe nimeni dacă ei i-ar fi scăpat acest secret, mai ales că destul de mulți oameni erau deja conștienți de acel lucru. Cu toate acestea, săracul spiriduș nu mai putea face nimic mai mult decât să o vegheze pe prietena lui în somn, fără ca ea să știe că el este acolo și să își continuie viața lui de spiriduș al timpului reparând greșeli ireparabile în limita timpului.

 

Andreea BOBOCEA, clasa a VIII-a, C. N. „Traian”

Stările sufletului

Încă nu îmi vine să cred ce repede au zburat câteva decenii din viața mea. Acum locuiesc singură, într-o casă destul de mare pentru o bătrânică. Dimineață fiind, m-am așezat în fotoliul masiv, dar confortabil, din verandă și miam îndreptat privirea melancolică spre gardul despicat, la jocul copiilor de vizavi; admirândule bucuria jocului cu micile picături de ploaie căzute din mohorâtul cer, îmi aminteam jocurile cu fratele meu . O adiere de vânt mi-a cuprins firavul corp, ceea ce m-a făcut să observ că pornise o furtună; aceasta m-a determinat să intru în casă. Privind în gol prin geamul întredeschis auzeam, auzeam cum ploaia lovea cu putere solul. Aceasta se intensifica din ce în ce mai tare de la o secundă la alta, de la minut la minut. Bătea, bătea precum inima mea în piept la gândul clipelor neuitate din adolescența mea, de care sa fiu sinceră îmi este destul de dor .Îmi este dor să visez, acum starea aceasta de visare nu ar putea fi realizată pentru că numaidecât aș reveni la realitate. Am făcut câtva pași până în fața oglinzii și m-am privit cu atenție. Acum văd doar o bătrână căruntă, înainte vedeam o tânără înaltă, cu părul arămiu, prin care se putea zări câteva fire aurii. Acum părul meu a împrumutat culoarea argintului, iar singurul lucru neschimbat a rămas privirea; am aceiași ochi albaștri, asemănători cu valurile oceanului, care îți analizau orice expresie și te pătrundeau la fiecare cuvânt rostit, făcându-te să te întrebi ce se află, ce este cu adevărat în spatele ochilor mei. Aceeași oglindă în care mă priveam în fiecare parte a vieții, de fiecare dată văzând altceva, observând pe zi ce trece toate schimbările de-a lungul existenței mele. Urc cu greutate scările, din pricina bolii pe care o dobândesc, bătrânețea, urc treaptă cu treaptă. Îmi amintesc cum săream pe ele în fiecare dimineață de Crăciun pentru a vedea cadourile de sub bradul împodobit de fiecare dată în Ajun cu rudele și familia; toate aceste obiceiuri au început să dispară de la an la an, din cauza maturizării mele. Ajung în capătul scărilor de unde puteam să îmi văd ușa camerei, aceeași ușă care la fel ca și mine s-a schimbat de-a lungul timpului, de la expoziția de desene la etichete precum ” nu intra”; acum este o banală ușă din lemn, umbra celei care îmi închidea camera, care mă izola de lumea de afară când aveam momente grele, când plângeam. Intrând îmi concentrez privirea asupra pervazului lat al geamului, unde obișnu- 20 iam să îmi savurez ceaiul în lumina răsfrângerilor roșiatice din zorii zilei . Privind biblioteca îmi amintesc cât iubeam să citesc și cum valsam între dramă și dragoste, uneori crimă. Cărțile acestea, cărțile pe care am plâns, care m-au făcut să râd, care m-au inspirat în fiecare dimineață sau seară să scriu și eu, să îmi exprim și eu gândurile despre lume, despre viață, despre tot ce mă înconjoară. Caut printre sertare vechi din lemn și găsesc cutia prăfuita cu fotografii, fotografiile pe care mama le-a imortalizat până în clipa în care Dumnezeu a luat-o în curtea raiului și a așezat-o alături de tatăl meu. Dar totuși, ce sunt fotografiile? Poate pentru unii sunt bucăți de hârtie, pentru mine sunt singurele chei ce mă readuc în trecut. Printre ele am văzut poze cu mine ținându-mi ursulețul de mână în fața bradului, sau de prin excursii, poze în care zâmbetul meu era nelipsit. Privind de la stânga la dreapta fotografiile am ajuns să regret… Regret clipele ce au trecut, regret că au trecut prea repede . Acum văd chiar și în fotografii o schimbare …. Off! Îmi e dor să simt acele versuri citite în cărțile de dragoste sau în poeziile de Eminescu! Acum am uitat să iubesc, poate pentru că am rămas singură în acest joc al vieții, pentru că toți ceilalți au pierdut în fața doamnei negre cu coasa ce i-a luat cu ea…Îmi e dor chiar și de acel ”el”, acea persoană care mă domolea cu iubire și care totuși mă făcea să sufăr la o singură vorbă. Gândindu-mă la noi, îmi amintesc cum valsam printre lacrimi și zâmbete, tot împreună puteam atinge norii pufoși ai văzduhului, dar ne și puteam stinge în focurile iadului. Era ca o hrană pentru sufletul meu, mă domolea cu iubirea lui, deși, în același timp, era o fire foarte misterioasă… Și totuși, în călătoria mea prin viață am constatat că averea cea mai de preț nu e reprezentată de bani, ci de familie, și că viața e ultima pe care ar trebui să o pierdem, deoarece e prima pe care am căpătat-o . Spunându-mi toate acestea, observ prin strâmtul spațiu lăsat de draperie, că luna se instalase pe cerul înnorat și că își chemase cu ea micuțele prietene mai strălucitoare ca niciodată. Decid să dorm… Oricât aș vrea să mai stau trează, să îmi amintesc ce a fost, am obosit . Și adorm, adorm cu speranța că mâine mă voi trezi, mă voi trezi să îmi amintesc că sunt oglinda a tot ce a fost, dar îmi e și frică de toată această filozofie a vieții, care este mult prea matură pentru mine …

 

Cristina DRĂGOI, clasa a X-a, C. N. „Traian”

 

În noaptea aceea…

Bărăganul … Câmpia cunoscută pentru solul ei negru și bogat în humus a devenit prin anii ’50 Siberia românească pentru toți cei care au fost considerați de către regimul comunist “dușmani”. Acțiunea a început prin relocarea forțată în Câmpia Bărăganului a populației aflate pe o rază de 25 de kilometri la granița cu Iugoslavia, din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito. Odată efectuat acest “transfer de amploare de dislocare”, s-a continuat prin condamnarea la muncă silită a cetățenilor socotiți de regim ca fiind nesiguri. Acum ceva timp stăteam cu bunica mea la un ceai, la povești. O rugasem să îmi povestească despre viața la țară, iar printre multe întâmplări hazlii, mi-a zis cum într-o dimineață viața ei s-a schimbat radical. La 18 iunie 1951, de Rusalii, la ora 12 noaptea, o comisie bătea neîntrerupt la poartă. Bunica urma să afle că își va petrece următorii – nu știa câți- ani din viață, într-un loc necunoscut. Maie, căci așa îmi place mie să îi spun, a adunat tot ce a putut din casă, timp în care mama și sora ei discutau cu comisia. Imediat ce comisia a plecat, a ajuns o camionetă, în care sau încărcat lucrurile strânse de ele într-un timp așa de scurt. Camioneta le-a lăsat la marginea satului, de unde împreună cu alte 29 de familii, aveau să plece spre o destinație necunoscută. Între timp, străbunicul meu își dorea să se întoarcă în sat; fiind învățător, plecase de acasă cu treabă. Armata care înconjurase satul Devesel nu l-a lăsat să intre. Astfel, străbunica mea, împreună cu cele două fiice de 15, respectiv 19 ani, au plecat cu celelalte familii, în căruțe cu boi, spre Șimian. La Șimian îi aștepta un tren de animale. S-au urcat cam două familii într-un vagon și și-au continuat călatoria. Drumul lor a durat două săptămâni, deoarece erau nevoiți să oprească trenul de fiecare dată când un altul mai rapid trebuia să treacă. Într-un final au ajuns la Călărași, în Câmpia Bărăganului. De acolo niște căruțe cu cai, iau dus cinci kilometri pe un drum aflat la stânga unui lan de porumb și al unuia de grâu. Spațiul fiecărei familii era delimitat de câte două movilițe de pământ; Maie era pe lanul de grâu. Au rămas acolo, fără apă, fără mâncare, fără nimic. În noaptea aceea și-au făcut un așternut din paie de grâu și au dormit sub cerul liber. Ziua următoare au primit niște apă și au fost anunțați că 22 trebuie să înceapă să își ridice case, deoarece urma să își petreacă acolo mult timp. Oamenii și-au adunat puterile și au început să sape o groapă în care să amestece pământ, apă și paie pentru chirpici, chirpici din care urma să își construiască o cameră și o bucătărie. Mai târziu au primit două uși și două geamuri pentru „casa” lor. Astfel toți și-au început viața din nou. Doi ani mai târziu, după ce a încercat de mai multe ori să îsi dea demisia, străbunicul meu a reușit să plece și el în Bărăgan, pentru a se reuni cu soția și fiicele lui. În data de 26 martie 1956, cinci ani mai târziu, miliția a venit cu ordinul de eliberare a deportaților, iar toți oamenii s-au întors la ceea ce fusese odinioară „acasă ”. Din nefericire, familia mea nu și-a primit imediat casa înapoi. După nenumărate încercări la primăria Devesel, primăria Vânju-Mare și într-un final la minister, au avut voie să intre în casa ce le aparținea. Gospodăria frumoasă și ordonată din urmă cu cinci ani era acum plină de mizerie, cu geamuri și uși stricate și foarte deteriorate. Reacomodarea și mai ales reintegrarea a fost dificilă. După doi ani de la întoarcere, străbunicul a putut să se angajeze din nou în învățământ, însă pentru a se pune pe picioare au mai avut nevoie de timp. Ei au reușit. De fiecare dată când mă gândesc la povestea lor, știu că și eu pot.

 

Alexandra DUMITRU, clasa a X-a, C. N. „Traian”

Un alt fel de poveste

De-a lungul vieții avem multe modele, mulți oameni vin și pleacă. Uneori ne apropiem ușor de străini, iar alteori abia ne mai putem ține prietenii alături. Cu siguranță, lângă noi va rămâne mereu familia, care ne susține în această devenire continuă. Familia este pentru fiecare dintre noi un refugiu, un colț de liniște și de relaxare și mai presus de toate, un izvor nesecat de iubire, înțelegere și răbdare. În cadrul familiei venim pe lume, creștem, ne dezvoltăm și ne înfiripăm la rândul nostru o nouă familie. Copilul este puternic influențat de relațiile cu rudele și își formează personalitatea pe baza acestora: devine o persoană calmă, răbdătoare, cu anumite de aspirații sau dimpotrivă, este călăuzit pe căi mai puțin prielnice. Cu toate că familia joacă un rol foarte important în viața noastră, la vârste fragede, puțini dintre noi se gândesc la trecut, la locurile de unde își trag rădăcinile și la cine au fost cu adevărat străbunicii lor, dar odată cu trecerea timpului, tânărul adolescent începe să se gândească la mica istorie a neamului său. Pentru mine, bunicii nu sunt doar acele persoane care îmi spuneau povești pentru a adormi mai repede, îmi pregăteau bunătățile preferate și construiau împreună cu mine castele de nisip. Ei au ocupat și ocupă un loc special în sufletul meu și, mai mult, ei sunt cei care m-au introdus pentru prima dată în lumea apusă a trecutului nostru. Nu de puține ori mă gândesc cu nostalgie la momentele prețioase petrecute în fața șemi- 24 neului, care degaja o căldură moleșitoare, împreună cu bunicii, cărora le apăruseră de câțiva ani primele fire de păr alb. Șemineul avea o însemnătate aparte pentru noi; era locul unde se spuneau cele mai multe povești. În toamna următoare aveam să încep clasa întâi și eram, bineînțeles, mai interesată de poveștile cu prințese și feciori de împărați care se luptau pe cai albi pentru a câștiga mâna tinerei domnițe. Istorisirea de atunci îmi atrăsese atenția tocmai datorită caracterului său medieval. Dar povestea spusă în acea seară de ianuarie era diferită de cele precedente, întrucât nu începea cu ,,A fost odată…’’, și astfel am aflat despre experiența de viață a străbunicului meu. S-a născut pe 23 ianuarie 1918 (data sa de naștere coincidea cu cea a viitorului președinte) într-o zonă mai muntoasă a Mehedințiului, satul Nevăț. Chiar dacă acum împrejurimile sunt pustii, în copilăria lui, aerul curat și pădurile dese atrăgeau mulți locuitori. Era strâns legat de locurile natale, dar la doar 23 de ani a fost nevoit să se despartă de ele, de familia sa, de soția însărcinată și să plece pe front. Avea deja pregătire militară și știa ce presupunea războiul. A luptat cu vitejie pentru patria sa și nu s-a gândit niciodată să renunțe. Pentru a-și mai alina dorul și în speranța că ar fi putut trimite vreodată scrisori celor de acasă, a păstrat chiar și un jurnal, în care consemna, din când în când, anumite date. A suferit mult în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar era un om puternic și a continuat să lupte. Ghinionul a făcut să fie luat prizonier în peninsula Crimeea. Din nefericire, carnețelul tocit cu pagini umede i-a fost confiscat, iar mărturiile au fost pierdute. După șapte ani în care a fost supus la multe atrocități, a fost eliberat și lăsat să se întoarcă acasă. Drumul lung și istovitor l-a secat ca de puteri. Era însă mai motivat ca niciodată să își întâlnească familia. A ajuns la vechea lui casă și a fost întâmpinat de o persoană pe care nu o mai văzuse niciodată, dar cu care simțea că avea deja o conexiune specială-fiul lui. Băiatul slăbuț, cu părul negru și ochii căprui a fost nespus de bucuros să îl întâlnească. După câteva îmbrățișări lungi, străbunicul meu a primit o veste cumplită: soția sa murise cu câțiva ani în urmă, în timpul războiului, din cauza unei boli necruțătoare. A fost foarte afectat și i-a fost greu să își reconstruiască viața, dar era conștient că băiatul lui avea nevoie de un viitor mai bun. A început cu reabilitarea casei și cu achiziționarea unor noi animale, întrucât toate le fuseseră luate pentru a le oferi mâncare soldaților. După câțiva ani, a întâlnit-o pe străbunica mea, cu care s-a căsătorit și împreună au mai avut doi copii, pe bunicul meu și pe sora acestuia. 25 Străbunicii mei își doreau ca cei doi copii ai lor să evolueze și știau că acest lucru era posibil doar dacă mergeau la școală. Cum nu era nicio astfel de instituție în apropiere, cei doi au decis să deschidă singuri una. Au adus un învățător dintr-un sat vecin și au amenajat o cămăruță din casa lor pe post de sală de clasă. Astfel străbunicul meu a devenit un om apreciat. I-a încurajat pe mulți dintre vecinii săi să își lase copiii la școala improvizată, se ocupa și cu munca fizică, citea multe cărți, își sfătuia adesea vecinii, care aveau mare încredere în raționamentul său, cu privire la diferite probleme și chiar redacta anumite documente, întrucât scrisul lui era foarte frumos. Familia nu înseamnă doar prezent, ci și trecut, respectiv viitor. Trebuie să prețuim și să respectăm relațiile ce se stabilesc între membrii familiei, întrucât ele reflectă întru totul personalitatea noastră și să nu uităm că la granița dintre istorie și prezent zac o multitudine de amintiri păstrate încă vii, care ne ajută să ducem o paralelă între ceea ce am fost și ceea ce suntem.

Ancuța ROMAN, clasa a VIII-a, C. N. „Traian”

Orologiul fără ore

Cine m-a pus

Să număr secunde,

Minute,

Trăind o fantezie a copilăriei

Unde orologiul n-are ore?

Înaintez în întuneric,

Lăsând în spate pe cei dragi

Tot cu degetele tremurându-mi

Număr cum sfâșiat de timp eu sunt.

Dar acum?

Acum, mă găsesc îmbrățișând negura,

Negura sufletului…

Negura de aceeași culoare, neschimbătoare.

Același negru,

Mă-nvăluie-n ceața sa,

Tot la fel de întunecată,

Tot la fel de închisă, ca și mintea mea.

Cine m-a pus Să mă pierd, să mă îndepărtez?

Ajung, în ore înotând, Tot un om șters.

 

Miruna ȘOȘEA,  clasa a X-a, C. N. „Traian”

Unde istoria mare se întâlnește cu istoria mică

Din generație în generație, familiile au simțit nevoia să transmită în continuare istoria pe care o au în spate, originea sângelui care le curge prin vene. Așa că, mi-am pus și eu întrebarea: Oare unde îmi sunt mie înfipte rădăcinile, oare sângele meu ce istorie grăiește? Cum puteam altfel să aflu răspunsul, decât mergând la casa bunicii mele ca să descopăr povestea ce stă în spatele meu? Bunica mea, cea mereu răbdătoare, cea care m-a învăluit întotdeauna cu blândețea și bunătatea ei, m-a privit cu ochii ei calzi, fericită că în sfârșit cineva îi pusese această întrebare. Ea și-a îndreptat privirea către tabloul ce zăcea înrămat de ani buni în același loc, de parcă încerca să spună tuturor că el este cel mai vechi și prețios obiect din casă. Și avea dreptate. Acel tablou misterios era de fapt un document de cetățenie română acordat stră-străbunicului meu de către însuși marele rege Carol I. Pe numele său, Ioseph Schwetz, stră-străbunicul meu a fost un farmacist de origine germană, care acum aproape un secol și jumătate, în anul 1889, a devenit cetățean român. El s-a stabilit împreună cu familia sa în RâmnicuSărat și a fost nevoit să înceapă totul de la zero, nelăsându-se nicio clipă descurajat. Poate că unii nu ar vedea acest lucru ca fiind ceva special, dar pentru mine este, deoarece am considerat întotdeauna că regele Carol I a fost cea mai importantă personalitate a istoriei moderne. El este cel de numele căruia se leagă independența României, redresarea economiei și construcția în Munții Carpați a Castelului Peleș, bijuterie arhitecturală a secolului XX. Ideea că strămoșii mei au avut prilejul să intre în contact cu regele României, mă face să mă simt mândră. Așadar, scurta mea vizită la casa bunicii m-a ajutat să găsesc răspunsul la întrebarea ce mă frământa. Chiar dacă de-a lungul timpului multe s-au schimbat, știu sigur că o fărâmă din mine este sânge de nemțoaică.

 

Cristian Adrian VOICU, clasa a VII-a, C. N. „Traian”

D-apoi cum să nu fie, dac-a fost!

Mereu îl aud pe bunicul meu, atunci când povestește cu mult drag despre oamenii locului, care au trăit cândva pe-aici, spunând că nu știe cum să-i catalogheze: norocoși sau blestemați. Am trăit și trăim într-o zonă superbă, cu munți nu prea înalți, înveliți cu o mantie de păduri aproape nesfârșită și tăiați de o mulțime de râuri și pâraie. Nici Dunărea nu s-a lăsat mai prejos, trecând și ea hotărâtă și triumfătoare, în drumul ei spre mare. Zonă de graniță între două mari imperii, unde venea furtuna de la nemți, unde întotdeauna faci ce trebuie, și nu ce vrei, care n-au stat niciodată prea mult pe-aici. Nici turcii nu s-au lăsat. Au fost și ei în raiduri succesive, aducând cu ei parcă toate păcatele Balcanilor. Toți și-au lăsat amprenta aici. Le vedem aproape la tot pasul, fortificații, monumente, obiceiuri. Până și eu am sânge de turc, unul fugit din garnizoana din Ada-Kaleh, de grec (fost preot pe muntele Athos), iar neamțul, un grănicer care a lăsat armata, a trecut granița și s-a căsătorit cu o străbunică de-a mea. Ce amestecătură! Dar nu e rău deloc; sunt român, ortodox , se pare că sunt isteț și, cum îi place mamei să zică, ,, frumușel foc ”. Doamne-ajută! Sper că voi avea și un pic de noroc în viață, trebuie să cred în asta, doar suntem în Balcani! Nu? Atestată documentar în jurul anilor 1600, localitatea Cireșu era locuită numai de străjeri (grăniceri) și familiile lor. Deci, principala lor grijă era aceea de a păzi granițele și a da mai departe veștile prin semnalele lor specifice. Erau bine așezați și foarte greu de găsit, între munți și apărați de pădurile ce păreau fără de sfârșit, și totodată foarte bogate ( animale, pește, fructe etc.) și bine organizate. Au avut școli de foarte mult timp în urmă, toate generațiile au mers la școală obligatoriu, pentru copiii lor educația era pe primul loc. La fel și religia. Aceste lucruri nu erau privite ca o joacă, era un lucru foarte serios. Despre ultimii 100 de ani ce să vă povestesc? Sunt atât de multe de spus, iar eu sunt cam mic, nu înțeleg multe lucruri… Începem cu ,,Marele Război” (1916-1918). Una dintre bătălii s-a dat pe teritoriul localității, unde nemții au făcut totul praf în calea lor. Și acum se văd tranșeele, cazematele, în care mai găsim câte un glonț sau o baionetă ruginită atunci când se fac arături pentru culturi. Au murit foarte mulți, lăsând în urma lor copii orfani, văduve, foarte multă suferință și numele lor pe monumentele care ne umplu sufletul de tristețe chiar și acum. Primar al localității era și străstrăbunicul meu, Burcu Gheorghe. El a supravie- 28 țuit măcelului, dar fratele lui nu. Celălalt străstrăbunic, Trăilescu Dumitru, are numele scris pe monument. Fiul său, fratele străbunicii mele, Trăilescu Gheorghe, a ajuns ambasador al României, fiind o mare onoare pentru familie. Moș Gheorghe Burcu, cum obișnuiește bunicul să-i spună, a fost primar multă vreme și a avut onoarea să-i primească atât la primărie, cât și acasă, unde au servit masa pe însuși Regele Carol al II-lea împreună cu fiul său, Mihai, care avea doar câțiva ani. Au trecut să viziteze peștera Topolnița, să cunoască locurile, oamenii, necazurile cu care se confruntau aceștia… Unii bătrâni încă își mai amintesc o altă tragedie a secolului XX, un alt război mondial, al IIlea. Altă tragedie și alte nume s-au alăturat pe monumentul din centrul satului. Altă generație a plătit cu prețul vieții pentru libertate și independență. Străbunicii mei s-au întors și ei, după 11 ani, în care au ajuns până în Cotul Donului, iar mai apoi până în Tatra. Câte nenorociri or fi văzut pe acolo și prin câte au trecut, și tot n-au fost de ajuns! Au venit rușii și au făcut prăpăd…totul s-a dat peste cap. Familii arestate și torturate. Le-a fost luat totul, inclusiv copiii, și au fost deportați departe, în Bărăgan. Când s-au întors, după 7 ani, nu mai aveau nimic. Au găsit copiii pe la rude, alții nu s-au mai întors. Alte nume pe alt monument… Multă vreme nici nu era voie să se discute despre ei, că cică erau dușmani ai poporului și trădători. Vă închipuiți cam ce simțeau oamenii aceea… n-au făcut altceva decât să muncească și să-și facă datoria față de țară. Bunicii mei materni, Burcu Ion și Gliceria au construit și ei o casă (mai frumușică), a fost naționalizată, cică erau chiaburi. Bunica era unul dintre copiii care au rămas la rude după arestarea părinților. Au primit casa înapoi după revoluție ( au trecut 35 de ani), dar nu și restul terenurilor. Ultimele generații au părăsit ușor, ușor satele, îndreptându-se spre orașe sau chiar alte țări, pentru condiții și un trai mai bun. Printre ei se numără și mama, astfel eu m-am născut în oraș. Dar pentru mama, acasă, locul inimii ei, este tot acolo, la Cireșu. Mergem acolo aproape în fiecare vineri, după școală, unde, din păcate, ne mai așteaptă doar bunicul, el a mai rămas împreună cu câțiva bătrâni și cu amintirile lor. Iubesc acel loc, cu tot ceea ce reprezintă el, oameni, case, munți, păduri, lunci…Acolo ne vom întoarce mereu ca să creăm și noi, cei din generația mea, următoarele amintiri, fapte și continuitate pentru încă 100 ani. 29 CUPRINS Tudor NEDELCEA …………………………………. 3 Teodor Costescu și Palatul său cultural ……. 3 Eugenia Rada IONIŢĂ ……………………………. 7 Nu întâmplător ………………………………………. 7 Doar un cuvânt ………………………………………. 7 Emanuela BUŞOI ……………………………………. 8 Cercul profesorilor dispăruţi ……………………. 8 Florian COPCEA …………………………………….. 9 I.G. Bibicescu inclus în primul dicționar enciclopedic românesc apărut în 1898 ……… 9 Mihaela BUŞOI ……………………………………… 12 Ultimii ani de viaţă ai marelui lingvist Emil Benveniste, anii tăcerii ………………….. 12 Anastasia APETRI ………………………………… 15 Creion galben ………………………………………. 15 Andreea BOBOCEA ………………………………. 19 Stările sufletului …………………………………… 19 Cristina DRĂGOI ………………………………….. 21 În noaptea aceea… ……………………………….. 21 Alexandra DUMITRU ……………………………. 23 Un alt fel de poveste …………………………….. 23 Ancuța ROMAN ……………………………………. 25 Orologiul fără ore ………………………………… 25 Miruna ȘOȘEA ……………………………………… 26 Unde istoria mare se întâlnește cu istoria mică …………………………………………………… 26 Cristian Adrian VOICU …………………………. 27 D-apoi cum să nu fie, dac-a fost! ……………. 27

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *