A FOST SFINŢITĂ CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

 

 

Simple consideraţii despre

Sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului

 

A fost, fără îndoială, nu numai un eveniment, ci o zi sfântă (25 noiembrie 2018), mult aşteptată de întregul popor creştin. Sfinţirea ei parţială (a altarului şi a catapetesmei) a demonstrat ceea ce era de demonstrat: românii iubesc, fără ipocrizie, tot ce e făcut de mâna omului şi dedicat dumnezeirii. Faptele bune sunt plăcute lui Dumnezeu. Meritul organizării acestei sfinţiri aparţine patriarhului nostru, P.F. Daniel Ciobotea, şi a membrilor Sfântului Sinod. Câteva consideraţii se cuvin:

  1. ISU a amendat Patriarhia Română şi constructorul Catedralei chiar în preziua sfinţirii parcă înadins să întineze acest eveniment istoric. Ca şi în alte cazuri, acest organism absolut necesar ISU, parcă stă în porumb şi aşteaptă greşeala spre a amenda. Ei nu ştiu ce înseamnă prevenţia? Cum se explică tot mai numeroasele incendii din întreaga ţară?
  2. Catedrala are prevăzute 3000 de scaune pentru enoiriaşi. Este un fapt îmbucurător. Bisericuţele noastre de lemn nu permiteau aşezarea scaunelor decât pe lateral, în jurul pereţilor.
  3. În completare la ce-am scris în numărul anterior despre Catedrală, menţionez meritele deosebite ale vicarilor patriarhali din timpul patriarhului Teoctist şi anume: I.P.S. Teofan, P.S. Vicenţiu şi P.S. Ciprian. Şi, nu în ultimul rând, al primarului general interimar Murgeanu, care, după plecarea înaintaşului său de tristă amintire, el a aprobat ultima locaţie a construcţiei. A mai fost o variantă de amplasare tot în jurul Parlamentului, dar înspre Piaţa Izvor, unde românii au scandat „Unitate, Unitate!” în timpul vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea (cu rădăcini transilvane). Din cauza instalaţiilor subterane, acolo nu se poate construi nimic.
  4. Dacă N. Iorga vorbea de „Bizanţ după Bizanţ”, putem acum vorbi de Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol mutată spiritual în Catedrala noastră naţională.
  5. Patriarhul ecumenic Bartolomeu I este un prieten al Bisericii noastre, demonstrate şi cu alte cazuri. În Istanbul există, pe lângă Biserica Vlaherne (fondată de păstorii vlahi), Biserica „Sf. Muceniţă Paraschevi”, ctitorită de C. Brâncoveanu, aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului şi administrată de Patriarhia Română (preot Sergiu Marcel Vlad). Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, condusă de regretatul acad. Victor Crăciun, a organizat pelerinaje de Sfânta Marie Mare; în această biserică, pe zidurile căreia au fost aşezate plăci memoriale pentru Brâncoveanu şi Antim Ivireanul, după Sf. Liturghie, se desfăşura un simpozion ştiinţific omagial. Patriarhul ecumenic a fost prezent şi a participat efectiv la tot ceremonialul. De altfel, Patriarhul Ecumenic i-a acordat patriarhului de vrednică pomenire, Teoctist, titlul de „locţiitor al Cezareei Capadociei”.
  6. Organizarea întregului ceremonial a fost ireproşabil, acelaşi calificativ şi pentru jandarmerie şi poliţie, huliţi la mitingul „diasporei” din 10 august 2018.
  7. Cred că era binevoită prezenţa şi a reprezentanţilor celorlalte biserici sau culte (catolică, greco-catolică, neoprotestanţi etc., chiar şi cultul musulman) spre a dovedi frăţietatea şi toleranţa recunoscută a Bisericii noastre şi a poporului român, cu atât mai mult cu cât Papa Ioan Paul al II-lea (Sfântul Paul cel Mare) a fost primul papă care a intrat într-o biserică ortodoxă şi a donat o sumă pentru construirea acestei Catedrale.
  8. Preşedintele României, Iohannis, a lipsit şi de la acest eveniment (şi în Parlament la comemorarea celor 99 de ani de la Unirea cea Mare), cu o scuză: participarea la o reuniune UE. Dar, când a lipsit de la reuniunea UE când se discuta aceeaşi problemă – (Brexit-ul) pentru a merge să se plimbe, ca simpli turişti, cu soţia la Pompei, avea o scuză? Lipsa sa de acum e un pretext. Şi a mai comis un gest interpretabil: l-a decorat în preajba Sfinţirii Catedralei pe monseniorul Ioan Robu, mitropolitul catolic carismatic, o personalitate marcantă a vieţii creştine contemporane, cu merite incontestabile. Nu acelaşi gest l-a făcut şi cu P.F. Daniel şi patriarhul ecumenic Bartolomeu I, primiţi la Cotroceni. E un afront?!
  9. Câteva observaţii se cuvin făcute şi comentatorilor de la diverse posturi de televiziune:
  10. a) mozaicul folosit pentru catapeteasmă nu este italian, ci de la Ruschita, spre a dovedi nouă înşine că se poate construi monumetal în România, de la concepţie până la realizare, numai cu inteligenţă românească, materiale şi constructori români (ca la Casa Poporului).
  11. b) Domnitorul Carol n-a scris despre dorobanţii noştri întorşi din Războiul de Neatrârnare, ci Emnescu. Ca rege, el n-a vrut să construiască o catedrală pentru ortodocşi, ci o catedrală catolică. În acest sens, cuvântul lui Eminescu a fost decisiv, demonstrând că nu se justifică o asemenea catedrală, neexistând suficienţi catolici în Bucureşti, ci doar unui străin „al cărui scop atârnă de o putere străină şi nu are datoria de a se supune legilor ţării” („Timpul”, nr. 112, 20 mai 1883), iar „interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri”(Ibidem). Polemica durează peste 10 zile, timp în care Eminescu a sesizat intenţia politică a Ungariei, sprijinită tacit de Papa, care va duce la colonizarea ţării („îndărătul înfiinţării mitropoliei catolice este mâna politicei orientale a Austriei” – „Timpul”, nr. 124, 5 iunie 1883). Bine informat, Eminescu dovedeşte că mitropolitul austro-ungar propus este agent austriac şi că „primeşte din Viena o însemnată subvenţiune anonimă” („Timpul”, nr. 118, 29 mai 1883). Îl avertizează subtil pe „ Carol Îngăduitorul”, cum îl numeşte el: „Românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului” („Timpul”, nr. 112, 20 mai 1883). Spre cinstea sa, Carol I a cedat în faţa demonstraţiei eminesciene, dar poetul a fost, din păcate, tot mai izolat, aproape de o „moarte civilă”. ( Pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2000).

Această afirmaţie publică despre încercarea domnitorului / regelui Carol I de a crea o Catedrală este o grosolană dezinformare şi manipulare. S-a vorbit şi de încercarea lui Ferdinand în acest sens. Dovada? Au fost elogiaţi regii României (deşi Mihai a colaborat cu satana cu chip de Stalin, de unde a primit cadou un avion, cu învingătorii sovietici timp de 3 ani, deşi aceştia erau anticreştini), dar comentatorii n-au spus nimic despre jertfa domnitorilor români, apreciaţi de Vatican ca apărători ai creştinităţii, „atleţii lui Iisus” (Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Sfânt), ca ziditori de biserici şi mânăstiri (precum Matei Basarab, Vasil Lupu etc.) sau martiri, în sensul cel mai adânc al cuvântului, cum a fost C. Brâncoveanu, cei patru copii ai săi, setnicul Ianache, execuţie rarisimă prin brutalitate şi sadism, la care au asistat ambasadorii ţărilor creştine, sau al lui Grigore Ghica III care a preferat moartea decât să cedeze Bucovina în 1775.

Indiscutabil, am fost privilegiaţii martori ai unui act istoric de importanţă nu numai naţională, ci şi creştină, pentru toţi românii din jurul României sau din diaspora. Alături de vizita Papei Ioan Paul al II-lea (7-9 mai 1999) a fost cel mai important moment după 1990 cu atât mai mult cu cât el a fost sfinţit în Anul Centenar, fiind şi cea mai măreaţă şi pioasă construcţie din acest an pentru Marea Unire. Eroii noştri, căzuţi în lupta pentru ţară, care-şi dorm somnul de veci în prea multele locuri din Europa, au şi ei în sfârşit, altarul lor, unde-şi pot găsi pacea sufletească.

Catedrala Mântuirii Neamului este o catedrală naţională – cum a numit-o P.F. Daniel – realizată de Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhii săi, care este, la rândul său, o biserică naţională, cum a demonstrat acelaşi Eminescu. Sperăm să-i mântuiască şi pe cei rătăciţi care propăvăduiesc (şi acţionează ca atare), ura, dezbinarea, dispreţul, violenţa, intoleranţa, renunţarea la familia tradiţională biblică. Amin!

                                                                                                                                                         @Tudor Nedelcea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *