Leandri, aburi de cafea la nisip și „comori dernier cri”

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

Dacă poezia ce împrumută și titlu volumului bilingv Parfum de insulă/Parfum d’île (Editura BrumarR, Timișoara, MMXVIII) ne poartă, nostalgic, la Ada-Kaleh, îmbiindu-ne să prizăm un amestec inconfundabil de iasomie („îmblânzită de soarele verii danubiene”), leandri, aburi de cafea la nisip, fum de narghilea și miros de smirnă, piesa epico-lirică zăpezi nopți zile se naște dintr-un impuls biografic, ce își propune să recupereze gustul „nicicând regăsit” nu al madlenei cu infuzie de tei, ci… al iepurelui cu prune. Incursiunea în copilărie și în adolescență, adică în vremurile când zăpada era „pe săturate”, scoate la iveală – „din tolba moșului” – rezerve de suflet depuse, pe rând, într-un cont afectiv personal, din care să poată extrage, cu dobândă, viitorul adult. Căutând compensații în trecut, poeta își amintește de păpușa de cârpă azvârlită pe acoperișul casei, de cartea cumpărată cu banii de la sorcovit, de tatăl care o trecea în brațe peste podul Drincei. Deși nu lipsește emoția, aceasta e strunită, estompată de fascinația ficțiunii. Poeta e o sentimentală ce nu cade în sentimentalism: „și fulg de nea împingând aerul / cu mișcări mlădioase din încheietura mâinii / ca și cum aș fi plămădit o pâine imaginară”.
Un registru total diferit ne întâmpină în poezia în tendințe, având ca obiect frenezia consumului („shopping cât mai mult shopping”), convertită, pentru o seamă de indivizi contemporani, în supremă satisfacție. Iluzia că fericirea echivalează cu cantitatea de bunuri aflate în proprietate e dublată de viziunea conform căreia, prin achiziționarea anumitor produse („mobilă stil”, „genți de piele vuitton” ș.a.m.d.) se cumpără, de fapt, râvnite distincții între clase și categorii sociale: „Cu teancuri de chitanțe rămân / dublate de o undă de parfum amestecat / cu o notă ascunsă de stimă de sine”. În cele din urmă, vânătoarea de „comori dernier cri”, ambalate, obligatoriu, în „pungi cu firmă la vedere”, nu se datorează unor necesități de ordin pragmatic/utilitar, ci trădează o eficacitate de natură simbolică: îndeplinește rolul de a păstra o anumită rânduială în societate, de a-i păzi precarul echilibru.
Avem de-a face aici cu o subtilă identificare între l’être și le bien-être, gradul valoric maxim putând fi atins doar prin posesia (grabnică, imediată) a unor lucruri cât mai prețioase, mai trendy, mai greu accesibile. „Ce contează la urma urmei e / imaginea de mine de tine / valorizantă desigur”… Altfel spus: individul postmodern se străduiește să-și confecționeze o imagine în conformitate cu expectativele pieței, rentabilă adică, ba chiar sofisticată, neobedientă, circumstanțială. Cu cât e mai văduvit de substanță, cu atât pune mai mult preț pe look, pe masca purtată când iese pe scenă/în lume. Să fie văzut, să fie la modă – iată o clară dimensiune a autosuficienței, iată opțiunea pentru „adeziunea la sine” (Marcel Gauchet). Și atât. Cum altfel dacă (a se vedea oglindire) nici raza de soare, la o privire de suprafață, „nu face nicio distincție / între / piatra șlefuită aur metal comun”, mulțumindu-se, precum Narcis, cu „oglindirea de sine”?
Regăsim o atare atitudine și în poezia santa suzanna, unde „protagonista” – „o doamnă cu obrazul / sculptat de timp”, e vrăjită ea însăși de imaginea/furnirul cu care se adresează lumii: nimic altceva decât „bluza ei roșie / de mătase” și „mărgelele de aceeași culoare”. Culoare de protecție pentru epiderma… vulnerabilă. Nu lipsesc, desigur, vitalismul, dezinvoltura, comportamentul juvenil („Se mișcă perfect / în ritmul dansului / cu picioarele ei îngroșate de ani / în sandale negre / de toate zilele”) – forme de adaptare, acestea, la societatea în care trăim/funcționăm, poate și firave tentative de trăire cu intensitate a prezentului, a clipei. Măruntă și efemeră cum este.
Inconsistența insului postmodern frecventează și textul în marolles nu, elaborat în stil ironic, ce dezvăluie, pare-ni-se, o anumită orientare estetică a Emanuelei Bușoi (cel puțin în volumul de față): refuzul pasului pe loc, al prelucrării obsesive a unor mituri, teme și motive deja așezate, poate desuete („Pescuiești în van chilipiruri / printre tigăi de inox, farfurii și cești de porțelan / încă nesparte / […] de unde atâtea lulele fără mateloți / ruginite pe alocuri de soarele sudului”), în favoarea primenirii lor cu dimensiuni descoperite în realitatea contemporană, ispititoare („Vrei pipe mai acătării, cu ascensorul urcă / scotocește în Petit Sablon, / pe tine te așteptau pe tine / frumos rânduite pe catifeaua viorie-viorie”) și, la rândul ei, perisabilă („Mulțumește-te, ia un colier swarovski / sută la sută din vorbe garantat de vânzătorul ambulant”). În planul de suprafață – aceleași bunuri de care ne tot înconjurăm, între care ne ajustăm existența de toate zilele. Nicidecum portițe de salvare, cum ne place să credem, un fel de izbăviri aici și acum, ci forme seducător-agresive de nouă înrobire.
Preferința pentru realitatea de care vorbeam o deconspiră și primenirea uneltelor ce instrumentează fixarea ei în text: ludicul (falnic hexatedru), teribilismele grafice (prima lecție), umorul, ironia, transmisiunea directă, hibridizarea limbajelor, complicitatea cu lectorul, livrescul, neîncrederea în metanarațiuni, eliberarea (cu unele excepții) de corsetul semnelor de punctuație. Precis mai sunt și altele 😊.
În textul pe chat, de pildă, vocea auctorială (văduvită acum de puteri demiurgice) autentifică realitatea în construcție prin apelul la alte instanțe „narative”. Poeta-profesoară (de franceză) inserează în discurs frânturi de conversații între elevii fostei clase a XII-a H, în preajma întâlnirii de douăzeci de ani („y compris diriga și profa de francă”), aparent fără legătură între ele și, cu siguranță, nude, necenzurate.
Poezia gaură neagră gaură albă, o posibilă artă poetică, debutează cu un element livresc, preluat din depozitul cultural autohton: „Limpede ca Ozana ce frumos curgătoare / mi-e verbul / cu el mă strecor din gaură de vierme / în gaură de vierme / tot atâtea poduri de trecere / suspendate în spațiu / dinspre un univers / spre altul / paralel”.
În măsline verzi, trimiterile se fac la figuri ale universalității (Xantipa, cu limba ei „de viperă”; Socrate, cel care „cu ochii închiși / cântărește greutatea în aur / a adevărului”), așa cum se procedează și în poezia eu eram kitty, așezată în finalul volumului („Nu, nu eram Anna Karenina / eram Kitty, gâtuită de emoție și spaimă” sau: „Emma, c’est moi, zicea Flaubert”).
Textul atâtea capete e un melanj amețitor de nume tari, îmbrăcate, fals-demitizant, în povești mai mult sau mai puțin upto date. Autoarea jonglează dezinvolt – și ne ademenește – cu un background cultural consistent, aducându-le înaintea noastră pe Teodora, Diane de Poitiers, doamna de Pompadour, prima Ecaterină (și lista poate continua). Avem de-a face, e limpede, inclusiv cu o invitație la colaborare, la complicitate, lectorului oferindu-i-se – atât în poezia de față, cât și în alte creații – ocazia de a fi părtaș la facerea noii lumi. Parteneriatul implică, în egală măsură, disponibilitatea de a se juca [„Reine Claude / reine-claude / (renclod)” – alte veri], de a se înfrupta dintr-o paletă generoasă de registre lingvistice (clișee; cuvinte și expresii din limbile franceză, engleză, latină; elemente de argou etc.), de a dialoga dezinhibat, sprinten pe teme dintre cele mai diverse.
Tot în manieră postmodernă e revizuită noțiunea de Celălalt, a Străinului („Pe țigani / pe evrei / pe arabi / i-am acceptat întotdeauna fără / cea mai mică urmă de resentiment / încercând să-i cunosc cu toate că / esența neamului fiecăruia / nu o pot nici măcar intui” – autoportret sau: „același dor ne mistuie / pe ruguri diferite” – din comuna primitivă) și e recosmetizată raportarea la divinitate („Acoperișul lumii / e plin / de zei uituci / și năuci” – zbor întors).
Vechile dihotomii, sintetizate de teoreticieni în cunoscuta formulă ori/ori și purtate prin literatură încă de la începuturile ei („efectul de basm” – ca să împrumutăm sintagma propusă de Costache Olăreanu) se împacă acum nesilit, în spațiul poemului, reflectând o schimbare de perspectivă implicit asupra existenței (concentrată în relativul și/și): „Suntem noi / aceiași și mereu altfel alții / dintotdeauna / spărgători de pietre și / în căutare de graal / stăpâni de sclavi și / sclavi de zei / când vii / când statui / pulbere de stele / demult absente în recente prezențe” – dincolo de noi.
Poetă rafinată, ce știe să se plimbe cu grație prin oferta culturală din mai multe spații geografice, Emanuela Bușoi ne îmbie să o însoțim într-un voiaj seducător, cu profit – credem – de ambele părți. În sensul bun al cuvântului. Win-win.

Delia Muntean

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *