Prof. univ. dr. Vasile BAHNARU: De unde vine limba română?

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

 

      0. Întrebarea din titlul acestui articol departe de a semnifica o banală veleitate a autorului, constituind mai curând o tentativă de clarificare într-o problemă intens discutată în ultimele două-trei decenii în lingvistica română. Urmărind studiile de lingvistică diacronică consacrate în istorei limbii române, se creează impresia că în problema originii limbii noastre românistica cimoaşte un handicap insurmontabil şi periculos, care s-ar putea identifica cu o criză profundă.

Pentru a fi cât mai expliciţi posibil, am să readuc în actualitate studiile mai vechi sau mai recente , în care se promovează ideea că limba română (de altfel, şi celelalte limbi romanice) nu ar fi de origine latină (Costi; Cueşdean 2001, 2006, 2006, 2017, 2012; Doboș, Gheorghe 1992, 1992, 1992, 2001, 2005, 2012), ci ar descinde dintr-o protolimbă, din care şi-ar trage originea şi limba latină. Toate aceste afirmaţii sunt lansate, de regulă, de persoane din alte domenii decât cel al lingvisticii, iar Academia Română, reprezentată de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, şi Academia de Ştiinţe a Moldovei, având în calitate de exponent principal Institutul de Filologie Română „Bogdan P. Hasdeu”, nu îşi expun poziţia, preferând să stea în expectativă. Se creează impresia că lingvistica oficială se consideră superioară în raport cu eforturile unor amator sau diletanţi de a soluţiona problemele cele mai controversate şi mai complicate ale lingvisticii româneşti, din care cauză refuză să le acorde atenţia de rigoare. Mai mult chiar, nici profesorii universitari nu se alertează şi nu-şi exprimă opinia asupra acestei probleme.

Se pare, totuşi, că unicul lingvist care a luat atitudine faţă noile tendinţe promovate de unii specialişti diu alte domenii decât lingvistica a fost acad. Marius Sala, care constata că „nu lipsesc amatorii de lingvistică care, ignorând metodele ştiinţifice, fac afirmaţii greşite, pentru specialişti adevărate erezii, spunând că latina şi daca erau de fapt aceeaşi limbă”(Sala 2012, 4.18).

În pofida acestei situaţii deplorabile, în cele ce urmează vom  tatona problema în cauză în vederea identificării une soluţii acceptabile sau admisibile.

 

       1.0. Aşadar, lingviştii, care consideră limba română ca fiind mama tuturor limbilor europene (Cueșdan 2001, 2006, 2006, 2012; Gheorge 1992, 1992, 2001,2005, 2012; Iscru; Ioniță)  sau chiar indoeuropeana comună (Cueşdean 2001, 2007; Doboș; Gheorghe 1 – 1992, 2 – 2005), prim grai european (Cueşdean 2001, p, 5, 47, 82) au constituit Fundaţia Gândirea și editează revista Getica şi revista Dacia Magazin. Aceştia, beneficiind de anumite principii şi metode de cercetare, se consideră în drept să se declare ca aparținând unui curent inovator pe care l-au intitulat „NOUA ŞCOALĂ DE LINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ”( Costi, p.104). În linii mari, putem admite că este vorba de o o banală şi deliberată opoziţie dintre vechi şi nou, totuşi situaţia este, în opinia noastră, mult mai mai complicată şi mai complexă decât pare la prima vedere şi este rezultatul absenţei unei colaborări veritabile şi avantajoase dintre lingvişti, istorici și arheologi.

      1.1. Pentru a ne edifica în poziţia teoretică a Noii Şcoli Lingvistice Româneşti, să examinăm în continuare esenţa acesteia într-un cadru mai extins, beneficind în demersul nostru atât de rezultatele obţinute de lingvistica modernă, cât şi de investigaţiile istoricilor moderni.

În primul rând, adepţii acestei direcţii de cercetare exclud în mod categoric originea latină a limbii române, etichetând această teorie drept una lipsită de temei şi de bun simţ, întrucât „limba străveche a dacilor era vorbită de o populaţie numeroasă şi răspândită pe un vast teritoriu, în timp ce latina, adică limba vorbită în Latium nu putea fi creditată decât cu o vechime de câteva sute de ani, dacă e să ne luăm, să zicem, după anul de înfiinţare a Romei, 753 î.Hr.”( Ionică, p.33). Indiferent de modul de argumentare „problema adoptării unei limbi străine de către o populaţe în general analfabetă dar organizată într-o societate cu o cultură proprie coerentă şi stabilă, aşa din senin, nu poate fi decât o făcătură, cu alte cuvinte un fals istoric vădit”( Ionică, p.33), întrucât „istoria universală nu cunoaşte nici un caz similar de pieire a limbii unui popor ca urmare a unui război şi a unei stăpâniri parţiale şi vremelnice”( Ionică, p.33-34).

       În al doilea rând, reprezentanţii Noii Şcoli Lingvistice Româneşti califică lingvistica românească tradiţională ca fiind o „dogmă oficială”, atribuindu-i determinative de tipul „dogmatică”, „oficială”, „pocită”( Costi, p.36, 103, 126). În această situaţie, aceşti autori îşi exemplifică opiniile pe baza materialului lexical. Astfel, ei acuză lingviştii români de faptul că aceștia atribuie unui cuvânt oarecare „o origine , o etimologie, care nu poate să fie din limba română, pentru că se exclude participarea românilor la construirea propriilor cuvinte, întrucât se susţine, cu mici variante, teza transplantării limbii latine italice în Dacia şi împestriţarea acesteia cu un noian de vorbe împrumutate de la feluriţi năvălitori care ne-au călcat pământul de-a lungul primului mileniu d.C.”( Costi, p. 126). Modalitatea de interpretare a etimologiei cuvintelor româneşti este taxată drept „raţionament defectuos”, întrucât „dacă un cuvânt românesc seamănă cu unul latinesc, înseamnă că provine din latineşte (ex. apă versus aqua), dacă aduce cu unul din vsl, e din vsl. (milui versus milovati), dacă  seamănă cu unul bulgăresc, e bulgăresc (pleoapă versus pohlipka)”, iar „dacă slova noastră nu seamănă cu niciuna străină, se spune că are origine necunoscută, nicidecum că e strict românesc (Costi, p. 126).

În al treilea rând, neolingvistica românească refuză să recunoască existenţa limbii dacilor, aceasta fiind ctallogată drept „o altă presupunere … că a existat o limbă dacă, diferită de română, ce a dispărut, lăsând eventual urme în româneşte”( Costi, p. 127)

 13 şi ca urmare „originea cuvintelor este supusă unui capriciu, fără vreo explicaţie valabilă”, un exemplu fiind unele „cuvinte clasificate ca fiind de origine necunoscută, în special pe temeiul unei pretinse asemănări cu limba albaneză”. Această posibilitate de interpretare etimologică este respinsă pe motivul că în acest caz „limba latină ar fi stratul, iar limba vorbită de daci –  presupus a fi fost alt neam decât neamul nostru, o evidentă eroare – ar fi fost substratul şi tot ce s-a „adăugat” ar fi adstratul, formulă savantă care ascunde de fapt o fapt o logică bizară”, ipoteză care ar reclama că „vocabularul moştenit ar avea origine duală, adică ar include cuvinte găsite ca având obârşie latină, dar şi pe cele pretins „dacice” (uneori considerate ca făcând parte din substrat) în rândul cuvintelor să le zicem româneşti, fără să se recuoască explicit că ar putea fi vorba de cuvinte româneşti născocite de români”( Costi, p. 127).

În al patrulea rând, sunt combătute cu vehemenţă „falsificările etimologice”, pe baza cărora „limba română este considerată nouă pe scena istoriei şi neproductivă, iar lexicul său este din împrumuturi”,  astfel încât „aşa-zişii donator sunt vecinii care, deşi n-au convieţuit cu românii, le-au dat totuşi cuvinte”(Ionică, p. 36), situaţie explicată prin faptul că lingviştii din secolul al XIX-lea au utilizat  gramatici şi dicţionare elaborate de autori alogeni (Moses Gaster şi H. Tiktin sunt evrei, A, Cihac are ascendemţă cehă). În baza celor afirmate anterior, cum că ideea că limbă română este una debitoare, mai ales limbii ruse, a constituit „conceptul de bază în lingvistica românească de după război şi mai ales în timpul comunismului ai cărei corifei au fost de data aceasta români” , care „au creat o istorie pocită a poporului şi a limbii române, care, cu largul concurs al instituţiilor de specialitate, s-a consolidat şi a devenit o fortăreaţă a confuziei naţionale” (Ionică, p. 36). Totodată,  toate studiile de lingvistică şi de istorie s-au publicat „sub ochiul vigilent al unei cenzuri care apăra o dogmă rigidă”, „noţiunea de adevăr ştiinţific a fost distorsionată până la absurd şi aparatul de propagandă şi-a făcut din plin datoria, atât pe plan local, cât şi pe plan european, difuzând false teorii ce privesc aspecte esenţiale ale culturii româneşti în universităţi, edituri şi academii”, această politică antiromânească a avut urmări de proporţii inimaginabile,  „molipsind intelectualitatea  şi deformând cunoştinţele despre noi înşine a tuturor celor care au trecut prin şcolile secundare şi universităţi”( Costi, p. 103).

În fine, ca urmare a căderii Cortinei de Fier în 1989, „cercetătorii şi savanţii care nu-şi putuseră publica lucrările, au reuşit a-şi face cunoscute eforturile”, în timp ce „instituţiile culturale ale statului  au rămas … prinse în vechea inerţie, pentru că schimbarea vremurilor nu a adus şi schimbarea mentalităţilor”, deşi „contradicţiile ce se iveau din aplicarea dogmelor oficiale şi neconcordanţele cu descoperirile arheologice erau însă prea evidente ca să nu se nască întrebări”, dat fiind că „argumentele bazate pe ipoteze false şi premize şubrede nu stau în picioare  în faţa logicii”( Costi, p. 103).

      1.2. După prezentarea succintă a poziţiei reprezentanţilor Noii Şcoli Lingvistice Româneşt, este necesar să examinăm soluţiile propuse de adepţii acestei şcoli.

În primul rând, este respinsă, în mod incontestabil, orice referire la o limbă dacă, la o limbă latină vulgară, barbară sau la orice altă limbă din perioada străveche, reprezentanţii acestei şcoli recunoscând existenţa, alături de latină, numai a limbii române, fără a o califica străromână, protoromână, română veche etc., identificând-o cu indoeuropeana sau cu indoeuropeana comună(Gheorghe, I – 1992, 2 -2005). Astfel, în opinia acestora limba primordială a Europei a fot limba română, care din acest punct de vedere ar fi mai veche şi avea o ciirculaţie mult mai extinsă decât limba latină. În felul acesta, protoromâna ar fi aceeaşi limbă indoeuropeană. Întru suţinerea acestui punct de vedere, neogramaticii români identifică o serie de coincidenţe lexico-semantie din română şi limba hindi, pe baza analizei lexicului textelor vedice: kamra – cameră, cārd – cardă, kirāya  – chirie, kharbūzā– harbuz, chāy – ceai, daktar- doctor, tavā –tavă, dānt/ dint – dinte, dādā – dadă, dushman – duşman, nānā – nană, nām – nume, nāv – navă, pājāma – pijamă,peshab- pişat, bāzār – bazar, bābā – babă, musāfir – musafir, maidān – maidan, mausï – mătuşă, laimp – lampă, viduvā – văduvă, shakkar –zahăr, shaitān – satan, sant – sfânt, sābun –săpun, sārāj –  soare, kitnā – cât, tu – tu, aha – aha, oh – oh etc.(Gheorghe, 2016, p. 83-84).  În continuare, acelaşi autorul se aventurează să afirme că „aceste cuvinte au ajuns în India, cel mai probabil, … în mileniul II î, e.n. când turcii nu existau ca identitate proprie”( Gheorghe, 2016, p. 85), unele dintre aceste cuvinte regăsindu-se „în persană duşman, musafir, maidan”, în timp ce „în turcă, aceste cuvinte n-au existat niciodată, dar când turcii au adoptat persana ca limbă a statului turc au început şi turcii să le folosească, dar pentru că vorbeau persana care le-a luat din română” Gheorghe, 2016,  p. 85).   . Totodată, „cuvântul duşman se regăseşte în greacă de foarte multe ori la Homer, Herodot, Euripide, Eschil, Sofocle, Platon (23Ibidem, p. 85-86). Evident, chiar dacă admitem că unitățile lexicale de tipul bazar, dușman, maidan, musafir etc. au existat și în străromână, acest lucru nu exclude posibilitatea ca, ulterior, limba turcă să le consolideze  doar poziția lor în română, făr a avea pretenția de donator de cuvinte pentru limba noastră.

În al doile rând, este aspru criticată statistica realizată asupra lexicului românesc. Astdel, citând opinia lui Alexandru Graur care a elaborat o statistică conform cărei lexicul românesc principal conţine circa 58% de cuvinte latine şi peste 21% de cuvinte slave(Graur). Dumitru Ionică constată că „pe cale logcă, restul de 21% ar aparţine celorlalte influenţe ale popoarelor vecine sau cu care am avut contact(Ionică, p. 38) şi se interesează cui datorează limba română circa 40%, manifestându-şi surprinderea cum popoarele năvălitoare, „care au venit peste autohtonii din spaţiul carpato-dunărean cărora le-au jefuit bunurile şi le-au lăsat în shimb cuvintele”( Ionică, p. 38), au reușit să influențeze în astfel de măsură lexicul românesc. Examinându-se împrumutrile maghiare în română, se constată că „datoria către maghiari înregistrată de dicţionare au clarificat-o între timp maghiarii înşişi” şi se citează un cercetător maghiar, Ferenc Bakos, care a identificat 2133 de cuvinte din limba română prezentate în dicţionare ca fiind de origine maghiară, deşi sunt „de fapt şi pe de-a-ntregul româneşti”, iar alţi lingvişti maghiari acceptă ca fiind de origine română peste 6000 de cuvinte atestate în graiurile populare maghiare (Ionică, p. 39).

În al treilea rând, originalitatea şi străvechimea limbii române se demonstrează pe baza  existenţei procedeului de reduplicare a unor silabe simple (tata, mama, nene, lele, nana, baba, bebe etc.), fapt ce facilitează memorarea, în timp ce „nici o altă limbă nu cunoaşte acest procedeu şi orice asemănări cu limba noastră trădează influenţa din română”( Ionică p. 43). Această afirmaţie, deși categorică, pare a fi acceptabilă, dacă facem abstracţie de existenţa reduplicării în alte limbi (conf. rus.  мама „mamă”, баба „babă”, bulg. mama „mamă”, baba „bunică”, nana „nană”).

În al patrulea rând, adepţii acestei şcoli consideră că limba română, ca limbă străveche a Europei şi Asiei, la început„şi-a procurat elemente simple prin onomatopee, asemănător cu modul de a se clădi al lumii materiale, din elemente chimice”( Gheorghe, 2 – 2005, p. 29-30). În consecinţă, „limba română, aşa-zisa indo-europeană comună, este formată din rădăcini genuine, primordiale, care nu se pot modifica, datorită scurtimii şi expresivităţii lor, cât va fi lumea”, aceste „rădăcini genuine” fiind „atât de stabile, fără adaos de balast intelectual, încât nu este de aşteptat vreo modificare a lor, mai ales că ele răspund legii celui mai mic efort”( Cueşdean, 2006, p.4, 9). În felul acesta se constată că „civilizaţia străveche europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”, cu  acest prilej identificându-se „corespondenţe cu sumeriana , în special la nivel de rădăcini fundamentale, cum ar fi su pentru mână (în rom. su-mete, su-fleca, su-gruma, sub-su-o-ară, supune, su-veică), lu pentru om (rom. lu-me, că-lu-găr, lu-cră-tor) (Cueşdean, 2006, p.106), de unde rezultă „că vechimea cuvintelor noastre depăşeşte 5.000 de ani, luând ca temei de plecare datarea de specialişti a textelor sumeriene”(Costi, p. 107). Având în vedere că civilizaţia spaţiului străvechi românesc are o vechime de peste 7.500 de ani, în timp ce Roma s-a născut abia în anul 753 Î.C., deci este de dată mult mai recentă, se refuză a se accepta „anterioritatea latinei clasice faţă de româna ţărănească”, idee „infirmată de probe arheologice şi analize lingvistice”, dat fiind că „în latină apar cuvinte stinghere , existând fără să fie parte din dintr-o familie de cuvinte”, exemplu concludent servind, în opinia neogramaticilor noştri, „cuvântul latin ingurgitare”, care, în mod logic, se cere a fi derivat „de la rădăcina gur, care se regăseşte ca atare doar în română, gur-a”( Costi, p. 111).

În al cincilea rând, reprezentanții neogramaticii româneşti afirmă, fără drept de apel, că în general „claritatea limbii române se reflectă şi prin existenţa silabelor”, în timp ce franceza, olandeza, germana, engleza etc. nu apelează „la silabisire, atunci când se încearcă explicarea rostirii corecte a unui cuvânt”, ci recurg la repetarea cuvântului, „fie şi de câteva ori”( Costi, p. 122).

În al şaselea rând, se declară cu statut de adevăr absolut că „toate limbile romanice trădează acelaşi filon getic”, iar afirmaţia că limbile romanice ar fi „pierdut în cursul evoluţiei complexitatea flexionară a latinei este infirmată de coerenţa cu care simplitatea gramaticală domneşte pe tot vastul teritoriu romanic”, ce se întide din Balcani şi Carpaţi până la Oceanul Atlantic, situaţia menţinându-se până la invazia slavă „care a împlântat un pumnal în inima Romaniei”( Ionică, p. 39).

În fine, Noua Şcoală Lingvistică Românească se declară adeptul unor teorii despre originea limbajului uman, cunoscute în lingvistica generală cu denumirile de teoria onomatopeilor şi teoria strigătelor de muncă. Astfel, reprezentanţii acestei şcoli constată că „Româna are peste 900 de cuvinte din vocabularul principal care sunt monosilabice, demonstrând o preocupare organică,  internă pentru uşurinţa maximă în comunicare şi memorizare(Costi, p.107), toate acestea fiind aproape în exclusivitate de origine onomatopeică. Luând drept punct de pornire ideea că „cele mai multe cuvinte româneşti au origine onomatopeică”, Lucian Cueşdean a atestat 265 de onomatopee în DEX, „care prin compunere dau naştere la peste 2.000 de cuvinte”( Costi, p.108).  Evident, în acest context pare a fi deosebit de categorică declaraţia că „varietatea şi bogăţia cu care se produc cuvinte din onomatopeele care stau la baza vocabularului românesc denotă o capacitate de abstractizare şi o imaginaţie poetică neregăsită în vreo altă limbă europeană” şi că „avem aici încă o probă de originalitate care exclude orice provenienţă străină”, întrucât „limba noastră s-a clădit organic dinăuntru, prin ea însăşi, din vremuri imemoriale”( Costi, p.131). Lucian G. Costi explică originea onomatopeică a unor unităţi lexicale româneşti analizând „câteva cuvinte, un verb, un adverb şi un substativ: a bocăni, bocnă şi bocanc, care, conform DLRM, nu au nici o legătură etimologică între ele. Pentru  a bocăni, DLRM trimite corect la onomatopeea boc, în timp ce bocnă  nu beneficiază de ninio origine, dar DLRM crede că bocanc vine din mag. bakancs!”( Costi, p.133). În continuare autorul afirmă că „ceea ce este comun acestor cuvinte cu sensuri diferite este grupul de sunete boc” şi în cazul în care „luăm separat acest grup de sunete, înţelesul lui este dat de onomatopeea boc, o reproducere a zgomotului produs de lovirea între două obiecte tari”, din care cauză se ajunge la concluzia că „verbul a bocăni are un înţeles clar: acela de a produce un zgomot asemănător cu boc(Costi, p.133-134). Totodată, verbul a bocăni este format conform modelului derivativ onomatopee + suf. –ăni: a croncăni, a trăncăni, a ciocăni, a ţăcăni, a păcăni, a zdrăngăni, a zăngăni etc. Substantivul bocnă de asemenea este pus în relaţie cu onomatopeea boc, având semnificaţia de „duritate mare; foarte tare”, care la lovire aminteşte „zgomotul produs de lovituri repetate ale ciocanului, ale toporului etc”, ca în îngheţat bocnă. În fine, substantivul bocanc  se explică în mod similar, dat fiind că bocancul este o încălţăminte care produce un zgomot asemănător cu cel produs de onomatopeea boc( Марр).

      1.3. Esenţa teoriei Noii Şcoli Lngvistice Româneşti va fi analizată ceva mai jos, de aceea aici vom examina verdidicitatea originii onomatopeice a limbii în genere şi a celei române în parte, ca şi a originii limbajului uman în general. Astfel, în mod conştient sau inconştient, direct sau indirect, adepții acestei școli adoptă unele prezumţii din N. I. Marr, creatorul noii teorii despre limbă sau al teoriei iafetice, care era comparat, în timpul vieţii, cu Copernic, Darwin, Mendeleev, iar mai târziu, după moarte,  era etichetat ca şarlatan, escroc şi vulgatizator al ştiinţei. Pentru a satisface rigorile ideologiei bolşevice, N. Marr lansează ideea că limbile, deşi s-au format în mod independent, au evoluat şi vor evolua condorm unor legi unice, chiar dacă evoluează în ritm diferit. Limlbajul sonor,  care a apărut în societatea primitivă, era constituit imiţial din patru elemente: sol, ber, ion, roş, având caracterul unor „strigăte difuze”. Treptat, din combinarea acestor elemente au început a se forma cuvintele şi grmatica. Limbile parcurg aceleaşi etape de evoluţie, determinate de nivelul dezvoltării social-economice. La o anumită etapă orice limbă se caracterizează printr-o anumită structură fonetică şi gramaticală. Mai mult, indiferent de poziţia lor geografică, limbile dispun de o afinitate materială (În problema interpretării şi criticii teorieilu N.Marr a se vedea: L’Hermitte René; Алпатов, 1991, 1992, 1993).

Opinia lui Marr era în contradicţie categorică în rapor cu toate teoriile lingvistice existente şi în raport cu  materialul lingvistic acumulat. Totodată, nimeni nu a putut demonstra existenţa celor patru elemente sau a „exploziilor lingvistice” în perioadele cruciale de dezvoltare a limbilor. Astfel, Marr punea în relaţie cuvântul german Hund „câine”  şi hundert „sută”, deşi în realitate acestea au etimologii diferite, inventând următoarea „legitate de evoluţie”: câine — totemul „câine”— membrii unui neam— mulţime de oameni— mulţime— sută. Din aceste considerente el îşi permitea să compare fr. rouge, „roşu” сu rus. красный „roşu”, reducând aceste cuvinte la elementul primar roş, de la care el credea că vin şi denumirile de popoare – ruşii, etruscii, pelasgii etc. Aceste exerciţii erau nişte banale invenţii ale imaginaţiei şi erau elaborate din considerente ideologice(Costi, p.104).

De altfel, N.I. Marr, la elaborarea teoriei iafetice, a pornit de la ideea că limbile caucaziene şi-ar trage originea de la cel de-al treile fiu al lui Noe – Iafet, raţionamentul fiid următorul: odată ce există limbile samito-hamitice (araba, ebraica şi neoebraica, amharica sau amhara, malteza etc.), provenind de la fii lui Noe – Sem şi Ham, este raţional să existe şi limbi care îşi trag originea de la Iafet.

Am făcut uz de expunere a opiniei lui N.I. Marr pentru a demonstra imperfecţiunea şi lipsa de temeinicie, fie şi paţială, a teoriei Noii Şcoli Lingvistice Româneşti care admite formarea mai multor cuvinte de la unele complexe sonore luate în mod accidental, ca su „mână” din su-mete, su-fleca, su-gruma, sub-su-o-ară, supune, su-veică sau lu „om” din lu-me, că-lu-găr, lu-cră-tor.

Acestei constatări critice le-am enumerat în pofida faptului că reprezentanţii acestei şcoli declară cu emfază că „această mişcare intelectuală reuşeşte să construiască un sistem coerent de cunoaştere a limbii române”, rezulltatele ei fiind comparate cu „o mare revoluţie lingvistică românească şi nu numai”, ceea ce a condus la stabilirea unei concordanţe „între datele istorice, arheologice şi cele de limbă”( Costi, p.104).

      1.4. Concluzia generală în raport cu teoria despre originea ne-latină a limbii române, deşi se bazează pe materiale lexicale concludente, ea nu are o bază teoretică bine argumentată, iar exemplele analizate nu întotdeauna sunt edificatoare. Mai mult, cei mai mulţi reprezentaţi ai acestei noi orientări lingvistice, deşi sunt bine intenţionaţi, nu dispun de studii lingvistice universitare, din care cauză unele ipoteze lansate de aceştia sunt profund marcate de diletantism şi amatorism.

De altfel, o idee similară a lansat istoricul din Republica Moldova, Andrei Groza, care susţine că „Limba rumână a stat la temelia celorlalte limbi europene, strărumânii fiind strămoşii tuturor neamurilor europene şi nu numai”( Groza, p. 26) şi că „… pe întreg teritoriul cuprins între Dunăre, Nil şi Eufrat, din cele mai vechi timpuri a locuit un singur neam, care vorbea o singură limbă – rumână”( Groza, p. 27). Chiar dacă intenţia autorului a fost determinată de scopuri nobile, realizarea ei practică este departe de a fi acceptată, întrucât afirmaţiile sunt lipsite de probe elementare, când se declară că „Analiza izvoarelor scrise în vechime, inclusiv  a Bibliei, ne dovedeşte că toate comunităţile de oameni la începuturi au vorbit limba rumână. Printre acestea sunt şi cele ale sumerienilor, acadienilor şi babilonienilor, care cu cel puţin 6 mii de ani până la era noastră s-au coborât din teritoriile din nord-est, dinspre Marea Neagră şi Marea Mediterană, şi au format în regiunea Mesopotamiei de Jos primele formaţiuni statale”( Groza, p. 19) sau că „… Strărumâinii au fost cei care au pus temelia civilizaţiei umane, populând imensul teritoriu cuprins între Dunăre, Tigru şi Nil, deci şi cel al Greciei de azi … din limba rumână s-au desprins şi s-au dezvoltat celelalte limbi europene şi nu numai”( Groza, p. 25). Mai mult decât atât, se suţine, fără probe concludente că „o mare parte a limbilor europene contemporane (franceza, italiana, spaniola ş.a.) s-au constituit, s-au format, … în baza limbii populare nescrise, limbii rumâne, şi nu latine aşa cum se crede până în present” şi că „o altă parte de limbi: germana, suedeza, engleza, poloneza, rusa, turca, armeana ş.a. su fost create tot treptat, inventate tot treptat, tot în această perioadă, tot în baza limbii rumâne”( Groza, p. 14).

Evident, coincidenţa unui număr insignifiant de cuvinte din protoromână cu unle cuvinte din limbile vechi sau moderne nu constituie un motiv plauzibil pentru a considera limbile respective ca fiind derivate ale limbii române.

Totuși, pe lângă probele de natură istorică și lingvistică în favoarea opiniei despre imposibilitatea romanizări Daciei, mai ales că romanii au ocupat doar 1/3 din teritoriul acesteia, servește faptul că administrația și armata romană nu au putut romaniza Dacia în întregime, de altfel nici partea integrată în componența Romei, în perioada antichității, când lipsea radioulul, televiziunea, mass-media în genere, fără să mai amintim de Internet.

      1.5. Fără a se declara adept al Noii Şcoli Lingvistice Româneti, Mihai Vinereanu, de altfel unicul lingvist cu studii filologice sau unul din puţinii şi unicul deţinător al titlului de doctor în lingvistică, aderă, prin studiile sale, la această Şcoală. Nu este vorba de o aderare declarată, această concluzie fiind formulată ca urmare a analizei sudiului introductiv Argument al lui Mihai Vinereanu din Dicţionarul etimologic al limbii române. Pe baza cercetărilor de indo-europenistică (Bucureşti, 2009), inclusiv a dicţionarului.

Ideea magistrală a studiului lui Mihai Vinereanu se reduce la concluzia că „limba română este, în principiu, urmaşa limbii traco-dace care, de-a lungul timpului, a suferit diverse influenţe din partea limbior cu care a venit în contact, iar asemănările cu latina provin, în mare parte, din fondul comun traco-italo-celtic”( Vinereanu, 2009, p. 11).

Punând la bază principiile metodologiei cimparativ-istorice ale indo-europenisticii, autorul ajunge la concluzia că „făcând calculul, constatăm că un procent de cca 58% reprezintă fondul pre-latin sau traco-dac al limbii romane. … La acest fond se poate adăuga şi majoritatea elementelor lexicale de natură imitativă cu o vechime considerabilă, care au echivalente în multe alte limbi indo-europene. Astfel, multe dintre cuvintele rămase cu origine incertă provin, probabil, din acelaşi fond pre-latin, aşa că apreciem că fondul autohton ar ajunge la cca 65% (Vinereanu, 2009, p. 10). În acest context, M. Vinereanu lansează opinia că „elementele cu adevărat latine reprezintă, în cea mai mare parte, lexicul legat de biserica creştină, precum şi de o serie de elemente generale de civilizaţie”, iar „multe din elementele aşa-zis latine nu sunt, de fapt, de origine latină, ci reprezintă un fond comun”, acestea fiind în marea lor majoritate „cuvinte care nu se împrumută de la o limbă la alta, printre care se includ şi cele din categoriile gramaticale închise cum sunt prepoziţiile, conjuncţiile şi adverbele”.În urma acestor raţionamente se ajunge la concluzia că „elementele traco-dace din limba română depăşesc 70% din lexicul tradiţional”( Vinereanu, 2009, p. 12)2, deşi autorul se referă aici numai la cuvintele-titlu din dicţionar, fără să ţină cont de cuvintele derivate. În fine, autorul conchide că elementele autohtone „se ridică la peste 84-85% dintr-un total de cca 25000 de cuvinte, dacă se iau în calcul şi derivaţii”( Vinereanu, 2009, p. 12).

Mihai Vinereanu oferă probe istorice şi lingvistice concludente despre imposibilitatea romanizării Daciei de Imperiul Roman, susţinând astfel ipoteza originii traco-dace a poporului şi a limbii române. În primul rând, este vorba de termenul redus (160 de ani) de stăpânire romană asupra Daciei, în timp ce în Gallia dominaţia romană a durat peste 500 de ani. În al doilea rând, în Dacia, romanii au stăpânit o arie geografică restrânsă, cca 1/5 din regatul dacic şi ca urmare „un număr mare de geto-daci au trăit în afara provinciei romane Dacia”. În al treeilea rând, Dacia este ultima provincie europeană cucerită de Imperiul Roman şi prima din care romanii s-au retras. În al patrulea rând, „în decursul celor 160 de ani de stăpânire romană la nordul Dunării, situaţia politico-administrativă în această provincie a fost întotdeauna nesigură din cauza invaziilor dacilor liberi şi ale altor popoare migratoare, cu preponderenţă goţii, fapt dovedit din plin de scrierile istorice din vremea respectivă”( Vinereanu, 2009, p. 13). În al cincilea rând, „istoricii şi lingviştii români sunt de acord cu faptul că la anul 271, din Dacia s-au retras autorităţile şi o bună parte din populaţia oraşelor vorbitoare de limbă latină, iar populaţia rurală şi o parte din populaţia oraşelor a rămas pe loc”, fapt probat de descoperirile arheologicee şi de logica existenţei umane comform căreia puţinii daci vorbitori de latină „nu au putut romaniza restul populaţiei nevorbitoare de latină din fosta provincie romană şi, cu atât mai puţin, pe cei din afara ei, cu mult mai numeroşi”( Vinereanu, 2009, p. 14) şi ca urmare „… vorbitorii de latină care au mai rămas după retragerea lui Aurelian s-au topit în masa de vorbitori de limbă dacă”( Vinereanu, 2009, p. 15).

      1.6.  Adepţii originii latine a limbii române din prezent, în pofida evidenţelor şi probelor ştiinţifice, continuă să insiste asupra acestei idei anacronice. Astfel, se afirmă, fără drept la apel, că „în limba română, după criteriul originii, cele mai numeroase sunt cuvintele moştenite din latină: din cele 2581 de unităţi ale vocabularului reprezentativ al limbii române…, 782 au etimon latin (moştenite pe cale directă), iar 38 au provenit pe cale savantă şi sunt tot de origine latină”( Sala, 1988, p. 80-112; Butiurca, p. 11).  De această dată se face abstracţie de faptul că româna dispune de„un anumit lexic de bază cu toate limbile indo-europene, în funcţie de timpul care s-a scurs de la separarea lor de trunchiul indo-european”( Vinereanu, 2010, p. 11). Aşadar, asistăm la o percepţie total distorsionată a originii limbii şi a poporului român, fără a se face ceva esenţial pentru depăşirea acestei situaţii critice.

Cu toate acestea, în urma cercetărilor din ultimii ani s-a constatat că elementele comune cu latina, fără a lua în considerare neologismele, „nu depăşesc 13%, cele slave reprezintă cam 8%, cele turceşti 4,5% , greceşti 3%, maghiare 1,5% şi germane  1%”( Vinereanu, 2010, p. 10), din care cauza unica concluzie ce urmează să fie formulată ar fi recunoaşterea originii geto-dacice a limbii române, fapt ce ar permite să se renunţe în dicţionare la menţiuni de tipul etimologie incertă sau etimologie necunoscută.  De altfel, examinând soluţiile etimologice propuse de cele mai multe dicţionare etimologice şi explicative constatăm cu stupoare că „limba română este o mixtură bizară care, deşi are la bază o oarecare structură romanică, tot o mixtură rămâne” (Vinereanu, 2010, p. 10), iar concluzia cercetătorilor străini ar putea fi că ea nu prezintă vreun interes ştiinţific deosebit.

În același timp, întru susținerea teoriei despre originea latină a limbii române se aduce drept probă edificatoare faptul că sistemul morfologic al limbii române este asemănător cu cel al limbii latine, dar acest fapt nu afectează ipoteza despre originea ei traco-dacă, „întrucât acelaşi gen de corespondenţe le regăsim în greacă, sanscrită, în limbile baltice şi chiar în cele slave, limbi indo-europene care au, de asemenea, o morfologie bogată(Vinereanu, 2010, p. 11-12).

      1.7. Pe de altă parte, întru susținerea originii latine a limbii noastre se consideră ca fiind concludentă absenţa documentelor privind limba geto-dacilor, probele scrise în limba geto-dacă fiind, de cele mai multe ori, interpretate tezist „în funcţie de conjunctura social-politică sau pur si simplu superficial”( Vinereanu, 2010, p. 9). Totodată se creează impresia că s-a acordat prea mare atenție importanței inscripţiilor latine din Dacia, întrucât exitenţa acestora nu este o probă concludentă a romanizării geto-dacilor. Astfel, majoritatea cercetărorilor consideră că limba inscripţiilor preprezintă „limba oficială” sau „limba de prestigiu (prestige language), fapt bine cunoscut cercetătorilor care studiază societăţile bilingve” , iar această limbă era cunoscută înspecial populației urbane, în special persoanelor din clasele avute și comercianților, în timp ce majoritatea populației rurale din 1/5 din Dacia stăpânită de Imperiul Roman nu cunoștea limba latină și, ca urmare, „inscripţiile nu oferă informaţii certe cu privire la limba vorbită într-o anumită regiune, la un moment dat”( Vinereanu, 2010, p. 15).

      În pofida faptului că lingvistica oficială din România neagă existența scrisului în limba geto-dacilor, există o serie de argumente că această limbă a dispus de o scriere proprie. Astfel, adepții Noii Școli Lingvistice Românești susțin în unanimitate că limba dacilor este limba română arhaică. În această ordine de idei sunt concludente Tăbliţele de la Tărtăria, una dintre acestea reprezentând „o formă de scriere pictografică, asemănătoare cu cea de sorginte sumeriană – din El Obeid (lângă vechea aşezare Ur), Warka (lângă vechiul oraş sumerian Uruk) şi Djemdet Nasra (în apropierea miticului oraş Kiş), sunt din lut ars, acoperite cu diverse desene şi inscripţii, dovedind o scriere pre-sumeriană ideografică și datând din sec IV-V î.Cr.( Bârsan), iar cercetătorul german, Harald Haarmann, aproximează vărsta „Tăbliţelor de la Tărtăria”, ca fiind în jurul anului 5300 î.Hr. , ceea ce ar însemna că semnele de pe ele ar reprezenta cea mai veche formă de scriere din lume(Detalii asupra acestei problem a se vedea în: Luca; Merlini, Vlassa. Contribuţii…,1976; Vlassa, Neoliticul…1976). Chiar dacă reprezentanții Academiei Române eticehează Tăblițele de Tărtăria drept  falsuri istorice, arheologice și lingvistice, experţi din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia le consideră autentice și au stabilit că, tăbliţele ar reprezenta un sistem de scriere, care făcea parte dintr-o cultură puternică, din zona balcanică. Mai mult, aceste tăblițe se dovedesc a fi cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din lume, iar celelalte – scrierile egipteană, Harappa şi cea sumeriană – datează toate din jurul datei de 3200-3500 î.Hr.( Vlassa, 1962, p. 23-30).  De altfel, ideea că Tăbliţe de la Tărtăria ar fi un fals este combătură de artefactele arheologice descoperite în Vadu Rău (Fărcaşa, jud. Neamţ), Cucuteni (jud. Iași), Duruitoarea Veche (Republica Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc., toate artefactele de aici fiind asemănătoare sau chiar aproape identice celor dela Tărtăria (Gimbutas,1985, 1991; Haarmann, 2008; Merlini, 2004). În această ordine de idei este concludentă opinia cunoscutei profesoare Marija Gimbutas, de la Universitatea americană din Los Angeles, care a precizat că: „În mileniul al VII-lea Î.Cr. în Carpați era o civilizație puternică, prima și singură în Europa…o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă”( Gimbutas, 1989), calificând poporul român drept urmaș al poporului geto-dacilor, tot așa cum au procedat colegii ei din România.

Fiind considerate drept modele de scriere daco-getică, Tăbliţele de la Sinaia reprezintă un set de artefacte arheologice controversate. Acestea sunt tăbliţe din plumb scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, cu alfabetul grecesc (cu câteva litere adiţionale), textele fiind însoţite uneori şi de imagini. Se presupune că ar fi o cronică a dacilor – menţionează nume de regi daci şi toponime dacice. Cea mai mare parte a istoricilor şi lingviştilor oficiali le consideră în general falsuri moderne. În această ordine de idei, cercetând aceste piese, Aurora Peţan afirmă că valoarea lor „excepţională consta în faptul că ele reprezentau „identitatea” neamului dac. Căderea lor în mâinile duşmanilor şi distrugerea lor ar fi echivalat cu anularea întregii istorii consemnate în aceste plăci, cu ştergerea din memorie a acestui neam şi a faptelor şi tradiţiilor sale”( Peţan). În fine, urmează să reținem că cea mai mare parte a cercetătorilor actuali ai Tăblițelor de la Sinaia sunt de părerea că acestea reprezintă un valoros monument de limbă geto-dacă, din care provine limba română(Bucurescu; Nicolaescu; Peţan; Romalo; Roxin, 2018; Vârtosu; Velcescu).

Tot în acest context este necesar să menționăm și un studiu al unui cercetător rus, Aleksei Umnov-Denisov, care, în urma cercetării Tăblițelor de la Sinaia, nu și-a exprimat niciun dubiu asupra autenticității acestora și le consideră că reprezintă o istorie a traco-geto-dacilor. În opinia lingvistului rus,  Tăblițele de la Sinaia sunt scrise într-o limbă străveche din care descinde limba română, scrierea constituind în ansamblu o mică istorie a lumii în care personajul principal îl constituie „vechii români”(Умнов-Денисов).

În raport cu aceste descoperiri, apare problema prezenței scrisului la daci. Evident, putem admite, în baza acestor inscripții vechi, că, într-o perioadă mai veche, în aceste zone au existat sisteme de scriere  — autohtone ori importate, drept probă concludentă servind blițele de la Tărtăria și Tăblițele de la Sinaia. În acest context, este necesar să amintim și descoperirea arheologică de la Sarmizegetusa Regia, constând dintr-un vas ştanţat cu inscripţia Decebal vs Per Scorilo, scrisă în limba dacilor cu litere latine și care e tradusă prin: Decebal fiul lui Scorilo.

Ideea că limba română nu este descendentă a limbii latine este susșinută și de Papa Ioan Paul al II-lea, care, în timpul vizitei sale în România natală din zilele de 7-9 mai 1999, la finalul unui discurs a insistat să menționeze:  „Domnul să binecuvânteze România, să binecuvânteze Poporul său, leagăn al civilizației Europei!”.Să reținem că toate discursurile Papei Ioan Paul al II-lea au avut loc în limba română, continuatoare a limbii primordiale a geților. Astfel, Papa Ioan Paul al II-lea a confirmat că limba română nu este o limbă latină și că poporul român nu este un popor latin sau roman. De asemenea, reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea, tot cu ocazia  vizitei sale din anul 1999, a declarat că România este  „Grădina Maicii Domnului”. În această ordine de idei, se pune întrebarea: ce ştiu cei de la Vatican despre noi, iar noi habar nu cunoaștem?( Emilian ).

Este demn de a menționa aici și opinia lui Miceal Ledwith, fost confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene, car a făcut recent, într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai, declarând: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”( Emilian). Cu alte cuvinte, în opinia lui Miceal Ledwith, latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum, adică nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească,.iar românii sunt daci, vlahi, traci, nu romani. În felul acesta, teoria conform căreia romanii au cucerit o parte din Dacia, iar dacii, inclusiv cei din teritoriile necucerite de Roma, şi-au abandonat limba strămoşilor lor şi au început să vorbească latina e falsă. Conform declaraţiei lui Ledwith, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori: vorbeau deja limba din care se născuse chiar latina. Din această perspectivă, românii apar drept unul şi acelaşi popor cu dacii, continuatorii direcţi şi legitimi ai acestora. Mai mult, ar rezulta că şi romanii ar fi fost neam tracic(Emilian). Să reținem că Miceal Ledwith este o personalitate irlandeză care nu are interese personale în România.

Întru susținerea ideii că limba română și poprul român nu descind din romani, ci din geto-daci, vin și cercetările de gentică. Astfel, un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a demonstrat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă. Studiul, realizat de dr. Georgeta Cardoş și de dr. Alexander Rodeald, specialiști în genetică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg (Germania), se bazează pe analiza ţesuturilor osoase recoltate din peste 20 de situri arheologice din România, de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor care au trăit aici cu 5.000 de ani în urmă. Datele genetice obţinute au fost comparate cu cele ale românilor de astăzi. Concluzia a fost că între actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe teritoriul acestei ţări cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică, iar fondul de bază dovedeşte continuitatea şi legătura strânsă cu populaţia străveche, adică cu dacii, ramura nord-dunăreană a marelui neam tracic(Cardoș, Rodewald. A se vedea și: Corneanu C. Gabriel, Corneanu Mihaela). Studiul în cauză a bulversat comunitatea științifică din România. Concluzia care se impune se reduce la următoarele: nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre dintre urmaşii traco-geto-dacilor. Prin urmare, „acest studiu de paleogenetică are o importanţă uriaşă în stabilirea adevărului istoric, cu toate că concluziile lui sunt extrem de folositoare interesului naţional, instituţiile statului român şi forurile academice şi universiatare româneşti care au căderea să îl cerceteze, îl ignoră cu o impardonabilă indiferenţă!”( Roxin, 2012).

       Nu vom include în categoria scrierilor geto-dacice, așa-numitul Codicele Rohonczi sau Rohonczy (datat ca fiind elaborat în secolele XI-XII și păstrat la Biblioteca Academiei Ungare) din motivul că acesta este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător și din motivul că hârtia e datată în secolul XVI (hârtie italiană cu filigran fabricată în perioada anilor 1529-1540). Chiar dacă s-a declarat că acest manuscris este scris în latina „danubiană” vulgata cu un „alfabet dac” și că reprezintă o „cronică românească din secolele XII-XIII, scrisă în limba română arhaică cu alfabe geto-dac”( Deac; Enăchiuc; Pecican; Ungureanu), toruși originalitatea acestuia continuă să fie discutabilă (Deac).

2.0. Deși neogramaticii noştri consideră că teoria lor lingvistică a contribuit la instituirea unei anumite concordanţe „ între datele istorice, arheologice şi cele de limbă”, realitatea necesită încă elaborarea unor studii fundamentale interdisciplnare, o importanţă deosebită revenindu-i în acest demers ştiinşific valorificării critice a cercetărilor de istorie.

Așadar, dacă ne întrebăm ce limbă vorbeau, de fapt, dacii şi de ce nu foloseau scrierea, problema rămâne discutabilă încă în lingvistica modernă. Chiar dacă limba română dispune de sute de cuvinte mai puţin ştiute pe care ni le-au lăsat moştenire strămoşii noştri. În această ordine de idei amintim că savanții au demonstrat că aproape 200 de cuvinte din limba română îşi au originea în limba dacilor,iar această opinie este susținută de cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă care au studiat limbile arhaice. În baza absenței unei cantități suficiente de documente scrise în limba dacilor, s-a emis ideea că dacii nu foloseau scrierea, concluzie formulată de lingvistica tradițională, iar cele mai multe teorii, mai vechi sau mai noi, despre limba și scrisul dacic, au un caracter controversat, în special când vine vorba despre anterioritatea limbi geto-dacilor în raport cu limba latină și despre originile geto-dacice ale civilizației europene (Stefanosky).

În vederea excluderii acestor incertitudini și controverse,  ne propunem să examinăm în continuare argumentele istorice și arheologice care confirmă originea geto-dacă a limbii române și existența scrisului la daci. Avem profunda convingere că în această ordine de idei, o importanţă aparte are volumul lui Nicolae Densuşianu Dacia preistorică (Bucureşti: Editura Meridiane, 1986, 735 p.), operă de o valoare ştiinţifică incontestabilă, desconsiderată sau chiar voit ignorată în întregime de lingviştii români.

Conform opiniei lui N. Densușianu, geto-dacii sunt succesorii pelasgilor în Balcani, pelasgii fiind un trib pastoral răspândit „peste partea cea mai mare a Asiei de apus, a Europ ei și a Africii de nord”( Densuşianu). De altfel, încă în antichitate pelsagii erau identificați cu hiperboreii, concludentă în această ordine de idei fiind afirmația lui Apollonius din Rhodos care ne spune textual: „hiperboreenii sunt Pelasgi locuind în nordul Thraciei”( Lovinescu).Conform opiniei istoricilor dar şi conform cercetărilor de istorie și de arheologie, separarea ginţii pelasge în două familii mari etnice a fost cunoscută şi celor vechi: „după Hesiod, genealogia latinilor şi arimilor este următoarea: Circe, sora regelui Aiete din Colchis, avuse cu Ulysse doi fii: pe Agrius (Rusticus, Ţăranul), numit de Plutarch Romanus, şi pe Latinus. Două nume, ce reprezentau două familii mari şi două dialecte principale ale aceluiaşi popor”( Densuşianu, p. 717. A se veea și: Bucur). Rămâne să admitem că limba geto-dacă, că și cea română, este continuatoarea dialectului care derivă de la Romanus, de aici ajungând în graiul geto-dacilor, în care a devenit rumân.

De altfel, urmează să acceptăm că substativul și adjectivul român a pătruns în limba dacilor din dilectul roman, vorbit de Romanus și succesorii săi. Prin urmare, limba dacilor nu a putut să împrumute cuvântul respectiv din latină, odată ce îl avea din dialectul lui Romanus, limba geto-dacilor fiind un grai roman. Totodată, ar fi necesar să avem în vedere că atât dialectul roman, cât și cel latin, inclusiv graiurile acestora, erau aproape identice și foarte aproape de limba latină, încât acestea erau etichetate de cărturarii romani drept limbă latină barbară sau vulgară. În același timp, notăm că limba română și-a păstrat și denumirea străveche (forma străveche fiind limbă rumână). În fine, este absolut necesar să menționăm că, după Herodot, thracii erau de aceeaşi naţionalitate cu geţii, iar după Strabon, limba thracilor era identică cu a geţilor.

2.1. În sprijinul ideii că limba dacilor este un grai al limbii lui Romanus, este necesar să amintim că „autorii romani considerau ca limbă barbară idiomurile populaţiunilor de rasă pelasgă din Africa, Hispania, Gallia, Germania de nord, Rheţia, Dacia, Sarmaţia meridională, Thracia, Macedonia”( Densuşianu, p. 674). Prin urmare, în viziunea autorilor romani triburile din Balcani, inclusiv dacii, vorbeau o limbă barbară, cu caracteristici vulgare sau rustice. Dialectele roman și latin „ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg” sunt, de altfel, succesoare ale limbii prisce, care era astfel identică cu limba barbară veche(Densuşianu, p. 676).  Așadar, cea mai veche limbă latină, ne spune Isidor, a fost numită de unii autori şi lingua prisca, adică limbă bătrână, iar Festus ne informează că Priscii Latini au fost aceia care au existat înainte de întemeierea Romei(Densuşianu, p, 675, 676). Astfel, limba latină latină a Impreiului roman și romanii în genere îşi au originea în „creuzetul din Carpaţi”, de unde, cu mult timp în urmă, strămoşii lor au plecat spre Peninsula Italică. În această privință Herodot menționa că „întâii locuitori ai Italiei au fost pelasgii, veniţi din nordul Dunării, adică din zona Daciei”, iar „limba folosită de triburile care au coborât din nordul Dunării (ausonii, ligurii, umbrii, sabinii, veneţii, istrii, iapigii, siculii ş.a.) în Peninsula Italică pe la 5.000-4.000 î.Hr., nu era (încă) o „limbă romană”, ci limba pelasgă traco-dacă, numită mai apoi aici latina prisca”( Densuşianu,  706 ).

Limbile sau dialectele, vorbite de toate triburile tracice, inclusiv de romani (latini), de geto- daci, de iliri, care locuiau teritoriul ce se întindea din vestul Asiei şi ajungea până dincolo de La Manche, erau atât de apropiate între ele, încât erau numite, în raport cu limba latină literară, de oamenii de cultură din Imperiul Roman: latină barbară, latină vulgară, limbă latină rustică etc. De altfel, în opinia mai multor istorici și lingviști, o deosebită importanţă pentru istoria limbii române prezintă „tipul acestei limbi barbare, care este unul şi acelaşi, începând din munţii cei mai depărtaţi ai Asiei centrale şi până la Oceanu Atlantic. În plus, și tradițiile biblice afirmă că, în timpurile primitive, a existat pe întreagă suprafaţa pămâtului o singură limbă uzuală. Tot astfel au constatat şi studiile fillogice moderne că în toate provinciile imperiului roman a existat numai una şi aceeaşi limbă latină rustică, adică „noţiunea latina vulgară sau barbară urmează să fie extinsă asupra limbii vorbite de toate triburile tracice, inclusiv de geto-daci”(Bucur).

Este demnă de atenție originea substantivului vlah, care vine vine din geto-dacul blac și s-a menținut până în timpurile homerice: valah, vlah, Valahia, ca şi Lex Valachorum sau Jus Valachie”( Densuşianu, p. 706).

      2.2. Pentru istoria limbii române prezintă o deosebită importanţă limba geţilor şi a dacilor înainte de cucerirea romană. Menționăm că cele mai multe notiţe despre caracterul limbii barbare a geto-dacilor le-am moștenit din poemele lu Ovidiu, scrise în exilul său de la Tomis. Astfel, în Ponticele şi în Tristele sale, Ovidiu insistă adeseori asupra modului de vorbire al geţilor şi al sarmaţilor, subliniind că a învățat limba acestora atât de bine, încât adeseori îşi atribuie chiar titlul de poet dac şi sarmat. Într-un răvaș adresat amiculu său Carus, Ovidiu scria: „Şi nici nu trebuie să te miri, dacă vei afla defecte în poeziile ce le fac, şi care sunt aproape opera unui poet get. Şi oh! Mi-e ruşine, am scris o poemă în limba getică şi am construit în metrele noastre cuvintele barbare; dar felicită-mă, poema le-a plăcut şi am început să am un nume de poet între geţii aceştia neumani” și în continuare susținea: „După ce am citit geţilor această poemă,  scrisă nu în limba patriei mele, şi am ajuns la ultima pagină, toţi îşi mişcară capetele, tolbele lor pline de săgeţi răsunară şi un murmur lung ieşi din gurile lor; iar unul dintre ei îmi zise: „Tu, fiindcă scrii lucrurile acestea despre împăratul, trebuie să te întorci tot în împărăţia lui”, iar în altă elegie, Ovidiu scrie: „Mi se pare că eu însumi am uitat limba latină şi am învăţat să vorbesc ca geţii şi sarmaţii 89.  În opini\ lui Ovidiu, geţii aveau o mare putere de asimilare: „Dacă cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în ţara aceasta, vă asigurez că şi el ar fi devenit get”( Densuşianu, p. 677).

Așadar, constatăm o mare asemănare între limba geţilor şi limba latină, limba geţilor fiind, în opinia  lui Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară sau rustică latină, pe care o vorbeau popoarele barbare de atunci: locuitorii din Bosporul cimeric, geții, hiperboreii, colehii, dacii, gallii de lângă Rhodan şi iberii din peninsula de apus.

2.3. O deosebită importnaţă pentru lingviști prezintă faptul că limba dacilor era înţeleasă de romani, tot așa cum limba latină era înțeleasă de daci, fără a fi nevoie de translator. În această ordine de idei prezintă interes două basoreliefuri de pe columna lui Traian. Primul basorelief ne înfăţişează momentul cel mai important din primul răzbboi: trei regi ai dacilor, urmaţi de o imensă delegație se prezintă înaintea împăratului spre a declara în formă solemnă supuşenia lor; toţi depun armele lor jos pe pământ; unii cad în genunchi, întinzând mâinile lor către tribunalul împăratului și rugându-l pentru pace; alţii stau cu mâinile împreunate înainte, ori la spate în modul cum sunt reprezentați pe monumentele antice prizonierii de război. Ce merită să reținem din această scenă este faptul că dacii se adresează împăratului de-a dreptul, fără mijlocirea vreunui interpret oarecare. Cel de-al doilea basorelief se ilustrează în mod şi mai clar prin următorul pasaj  din Dio Cassiu, care a scris că după terminarea primului război, Traian primise pe câţiva reprezentanţi ai dacilor la senat, ca să confirme pacea: „Ambasadorii lui Decebal fură introduşi în senat, unde, după ce depuseseră armele, împreunară mâinile lor după modul captivilor, rostiră oarecare cuvinte, precum şi rugarea ce o făceau, apoi consimţiră la pace şi îşi ridicară armele de pe jos”. Așadar, delegația dacă își rosti declarația înaintea senatului în limba dacă, pe care desigur că o pricepeau mulţi dintre semnatori, mai ales aceea care ocupase funcţiuni înainte în provinciile limitrofe¸şi erau deprinşi cu limba poporală. Mai mult, nu se poate admite  ca senatul roman să fi considerat ca valabile nişte promisiuni de supunere, rostite într- o limbă pe care nu o pricepe(Ase vedea przentarea scenelor în: Densuşianu, p. 677- 678).

În fine, putem afirma cu toate certitudinea că limba dacilor nu era o limbă latină normată, codificată, ci un grai sau un dialect roman, dar nu latin, adică o limbă rustică, barbară sau vulgară înțeleasă cu facilitate de senatorii romani, reprezentând, în principiu toate dialectele sau graiurile, inclusiv limba latină și limba geto-deacilor, care descind din străvechea limbă a tracilor.

      2.4. N. Densuşianu înseriază mai multe cuvinte care ar fi de origine din latina barbară, inclusiv din limba dacă: apă „apă”, ar „câmp de semănături”, ababa „mamă”, ababus „tată”, abbae „tată”, albeum „albie”, apsorhus „apşoară”, Atulum „Olt”, baba „bătrână”, bela „oaie”, braca „nădragi”, branca „picior din faţă; mână”, brathu „brad”, bruda  „brudă, brudină; pod plutitor”, Brundulus „prund”, bouc „bou”, caballus „cal folosit în agricultură”, campana „cumpănă”, camus „ham”, cana „coş pentru pâine, fructe, flori; ulcior”, cavo, cavus „cal”, cebanus „varietate de caş”, cebanus ovium „păstor”, celere „călarie; căvalerie”, celeres „călăraş”, ceres „cir”, ceret „pădure de cer, ceret”, cerus „cer”, cocosates „cocoşat”, coliba „colivă”, copte  „varietate de plăcintă; coaptă”, corbus „corb”, cotulus  „cot”, coxa „coapsă”, dava „loc fortifiat”, Damnaustra  şi Dumnaustra „Doamna noastră”, Damna „doamnă”, daspletis „despletit”, delos „deal”, denicales sau denecalse „serviciu divin nocturn în săptămâna patimilor; denie”, dia „zi”, doga „doagă”, Domnus şi Domna ”Domn, Doamnă”, Domnaedius şi Dominaedius  „Dumnezeu”, drocila„drăcilă” sau „drăcie” – „plantă spinoasă”, dromos „drum”, druides sau druidae „druşcă”, dana sau dabna „dâmb”, dusmanes „duşman”, epa „iapă”, ergastulum „grajd”, fata, fatae „fată”,  fratia „frăţie; neam”, flora „floare”, formos „formă”, galena „oxid de fier; galiţă”, galgulus „grangur”, garganus „gorgan, tumul”, gaurus „gaură; cavernă „groapă”, gaya „gaiţă; uliu”, Gerrhus  „Ger”, glesum „glaşă; glajă¸sticlă de lampă”, glasoma „limbă; glas”, gomona „adunare; gomon”, grunium „grui”, gurae „gură; strâmtoare”, gustare „a gusta, a îmbuca”, hedera „iederă”, lancea „lance”, lotro „lotru”, lepus „iepure”, lessum „leşin”, liber „prunc născut de curând”, maia „bunică”, malaius „mălai”, malum „mal”, mamma „mamă”, manducare, „a mânca”, manicelus  „muncel”, marga „margă; pământ argilos şi gras”, medusa „mătuşă”, mel„miere”, minta „mentă”, minthe „munte”, mosulos „moş”, mossun „moşină, moşie”, nablum „nai”, napastus (dies) „năpastă”, ocolon „ocol”, opas „opaiţ”, orbus „orb”, ostasos „ostaş”, palilia „pălălaie”, piperi „piper”, popa „popă, preot”, rix „rege”, rosta „rostei”, rhypae  „râpă”, sacurem „secure”, sagum „zeghe”, ser „fier”, sphinx „sfânt”, sir „soare”, sutex „judeţ”, tabae „tabie, redută”, taliatura „tăietură”, tata „tată”, ursus „urs”, zaratha „sărată”, zeranii „ţărani” etc.( Densuşianu, p. 680-706).

Evident, toate aceste cuvinte sunt foarte vechi și nu sunt doar cuvinte uzuale, trecute din graiul viu al barbarilor în limba grecească şi de acolo în limba egipteană, încă înainte de timpurile homerice, ci și unele numiri de popoare, de ţinuturi, de munţi, râuri şi oraşe din timpuri extrem de depărtate.

·          2.5.  Același N. Densușianu a identificat particularităţile de limbă caracteristice dialectului vulgar roman barbar în raport cu limba latină literară. Acestea se reduc la următoarele:

a) Proteza unui a la începutul mai multor cuvinte, mai ales la cele care începeau cu sunetul r. Acest fenomen este propriu şi  pentru limba aromână modernă: afiresc „firesc”, agonesc „gonesc”, alipesc „lipesc”, alătrat „lătrat”, alăudat „lăudat”, arău „răutate, nenorocire”, aricoari „răcoare”, arâs „râs”, arâu „râu”, aromân „roman” , ariş „roşu”, arug „rug”, aspart „spart”, aumbră „umbră”, avânat „vânat”, ababa „babă”.

Acelaşi a prepus s-a mai păstrat şi în unele cuvinte românești de la Carpaţi şi Dunărea de jos: abiruire „biruire”, aboare „boare”, abubă „bubă”, achindie „chindie”, acioaie „cioaie”, acufund „cufund”, alăută „lăută”, armâncă „româncă”.

b) Din terminaţiile cuvintelelot se eliminau consonantele finale m şi s, iar uneori şi vocala precedentă u; de asemenea se elimina silaba finală re de la infinitivele verbelor; în fine, a crescut mult frecvența de utilizare a sunetului r.

De altfel, consonanta m de la finele cuvintelor, afirmă Quntilian, era şi în limba latină o  literă „care se exprima foarte puţin”.

În privința lui s final, Cicero scrie: „În timpurile vechi se considera ca un mod elegant de vorbire de a lăsa afară pe s din silaba finală, astăzi, însă, pentru noi, o astfel de vorbire este ţărănească, ordinară”.

c) Trecerea lui n în r (rotacizarea) este un fenomen specific pentru tot arealul latinei barbare și în geto-dacă (româna veche) acest fenomen era viabil, probă concludentă servind Codicele Voroneţean din sec. al XVI-lea, citat şi de Nicolae Densuşianu : a adura „a aduna”, ariră „arină”, bătrării „bătrânii”, a cunteri „a cunteni”, curucă „cunună”, dumerică „duminică”, gerure „genune”, giure „giune”, iremă „inimă”, iremire „inemie”, lumură „lumină”, luri „luni”, menciuri „ minciuni”, neţirut „neţinut”, oameri „oameni”, rugiră „rugină”, rusul „nusul, însul”, spureţi „spunţi”, striirii „străinii”, turerecu „întuneric”, urul „unul” etc.

Din această limbă barbară, cu n trecut la r, s-au mai păstrat până astăzi, în limba română, unele cuvinte vechi de tipul: arin „anin”, irimă „inimă”, mărunt „minut”, muşuroi „muşunoi”, raţă „nuţă”, rerunchi „renunchi”, scrin „senin”, verin „venin”.

Substituirea lui n intervocalic cu r nu este, aşadar, un rotacism specific românesc sau al limbii române din evul mediu, cum se credea înainte, ci este o particularitate fonetică moştenită din vechiul dialect al limbii vulgare. Treptat însă rotacismul lui n intervocalic a dispărut aproape cu totul, nu numai în părţile de apus ale Europei, dar şi în teritoriul Daciei.

Dacă ne întrbăm acum:care este explicarea acestui fenomen ligvistic din punct de vedere istoric, constatăm că în dialectul arimic sau rotacizat s-a produs, la un moment dat, un amestec puternic cu dialectul nerotacizat sau latin barbar.

d) Originea articolului postpus lu(l), le m. şi a(la) fem., în limba română, este mult mai veche decât s-a crezit până astăzi. Încă Quintilian a constatat că „modul nostru de vorbire, noster serma n-are trebuinţă de articol”. În acest caz, oratorul roman avea în vedere limba latină litarară  (noster sermo), dar în niciun caz limba limba populară rustică, în care de altfel identificăm urme numeroase şi importante de întrebuinţare a articolului postpozitiv lus, la, lum sing., li, lae (le), la pl.

Pe teritoriul Italiei, cuvintele terminate în lus, la, lum apar cu deosebire în limba rustică. Astfel, Cato cel Bătrân, născut pe la 234 î.e.n, în Tusculum, care-şi cultiva singur moşia sa de pe teritoriul subinilor și care lucra de dimineaţă până seara în rând cu ţăranii şi cu sclavii săi, întrebuinţează în tractatul Ecconomia rurală mai multe forme curioase de cvinte terminate în lus, la, lum, de regulă numiri de instrumente agricole, şi alte cuvinte din limba ţărănească cum sunt: asserculus, corbula, craticula, clavulus, convolvulus, cliculus, faculus, faniculus, focniculum, felicula, falcula, incerniculum, modiolus, orcula, proculus, ramulus, rutabulum, sarculum, situlus, sirpicula, sucula, scopula, surculus, scutula, serpulum.

Gramaticii latini interpretau aceste forme ca diminutive , în timp ce în limba rustică  cuvintele terminate în lu(s), la, lu(m) nu erau diminutive, ci substantive ordinare. Prin urmare, numirile instrumentelor agricole, cu terminaţiile lus, la, lum, nu exprimau ideea că instrumentele și obiecte respective, de care se foloseau ţăranii lui Cato, erau mici, slabe, graţioase ori delicate. Să reținem că utilizarea articolului postpozitiv lu, la în numirile personale şi locale din Italia a rămas în uz până târziu în sec. al XI-lea. Totodată, în idiomul de pe teritoriul Thraciei, substantivele feminine articulate formau genitivul singula în lae, ce corespunde formei românești cu lei din prezent.

Pentru a evita lipsă de claritate în cuvinte şi în expresiuni, autorii romani erau adeseori puși în situaţia să înlocuiască lipsa articolului definit prn pronumele demonstrativ ille, pe care îl puneau ca un fel de atribut determinativ. Astfel Cicero, maiestrul cel mai mare al elocvenţei, ca să dea mai multă precie şi forţă cuvintelor sale, folosește foarte frecvent pronumele demonstrativ ille, dându-i totodată şi funcţia de articol(Problema specificului fonetic, lexical şi gramatical  limbii geto-dace sau barbare în raport cu limba latină este prezentată detaliat în: Densuşianu, p. 717-729.

e) Prezența în limba dacilor și a în cea a tracilor (și lipsa din limba latină) a sunetelor (ă, î, ţ, č), a rotacismului și a articolului postpus, fenomene considerate de Bogdan P. Hasdeu ca fiind o moştenire tracă în limba dacilor și cea română (Constantinescu, p.103).

f) Printre caracteristicile fonetice descedente din substratul geto-dacic se numără (în opinia lui B.P. Hasdeu): trecerea lui a neaccentuat la ă; a lui o la u; ea accentuat la e; transformarea lui s în ş în anumite condiţii; schimbarea lui l intervocalic în r; evoluţia lui qu în p; a lui ct în pt etc.(Poghirc, p. 171).

g) Din domeniul gramaticii se crede că ar proveni din substrat (adică inclusiv din geto-dacă):

– confuzia genitivului cu dativul,

– numeralul sută şi formarea cardinalelr de la unu la nouăsprezece cu prepoziţia spre,

–  formaea viitorului cu verbul a voi, articolul postpus etc;

– reluarea sau repetarea pronumlui în acuzativ;

– folosirea conjunctivului în locul infinitivului etc.(Poghirc, p. 171).

2.6. O importanță deosebită prezintă lexicul identificat ca fiind autohton. Un număr relativ mare de lingviști români consideră ca autohton cuvintele: ac olo, acum, a băga, baltă, bară „mlaştină”, brânci, a brânci, brânză, brâu, broască, bucată, bucur, buză, cătun, codru, copac, copil, covată, a cruţa, dobă, gata, groapă, grumaz, guşă, leş, a leşina, mal, maldac, nană, pârâu, a sosi, stăpân, urdă, vatră, vergură.

De regulă, când vine vorba de particularitățile specifice ale limbii geto-dacilor, această idee este argumentată pe baza materialului lexical. De altminteri, o primă preocupare a lui Hasdeu a fost de a descoperi noi elemente lexicale autohtone, în acest scop el a supus unei cercetări amănunţite lexicul românesc de origine necunoscută sau îndoielnică, comparându-l cu al limbilor învecinate, în primul rând cu albaneza, iar apoi şi cu alte limbi indo-europene, având în vedere mai ales ceea ce s-a păstrat de la limbile antice din Balcani. În opinia lui Hasdeu ar fi de origine dacă următoarele cuvinte: abeş, abur, a ademeni, aghiuţă, aidoma, ală „monstru, balaur”, alac, aldan, argea, baci, băl, bălan, bălaur, bară, barză, băsău, başardină, bască, batal, bordei, bortă, brad, brânză, broancă, bunget, burghiu, burtucă, burtuş, cioară, cioban, ciocârlie, ciomag, codru, cujbă, culbec, doină, dulău, genune, ghiob, ghiuj, gâde, a gâdili, hojma, iazmă, iele, jilţ, mal, mălai, maldac, mămăligă, mazăre, melc, mire, mosoc, moţ, năsărâmbă, ortoman, raţă, ravac, rânză, stăpân, stejar, stână, şiră, şopârlă, traistă, tulei, ţundră, ţurcă, urdă, vatră, zârnă,  zimbru.( Hasdeu, 2013).

Mai târziu, lingviştii (în special, Ovid Densusianu) au acceptat foarte puţine dintre etimologiile propuse de Hasdeu, în afara cazurilor în care paralelismul cu albaneza îi obligă să le considere ca tracice.

Pentru a ne forma o imagine generală despre stratul autohton al limbii române, prezentăm în continuare cuvintele de origine autohtonă identificate de diferiți lingviști.

Bogdan P. Hasdeu a demonstrat că sunt de origine geto-dacă, alături de cuvintele enumerate mai sus, enumera și următoarele unități lexicale: Abrud, Argeş, azugă, barbă-cot, cioc, deh, dezbauc, don, a gâdeli, Mehadia,  râmfă, Sarmizegerusa.

Lingvistul clujean Ioan I.Russu a identificat următoarele cuvinte de origine geto-dacă: abur, a acăţa, a adia, amurg, a anina, aprig, argea, baci, baieră, baligă, baltă, barză, bască, balaur, a băga, băiat, beregată, boare, bordei, brad, brânduşă, brânză, brâu, brusture, a bucura, buiestru, bunget, burlan, burtă, butuc, butură, buză, caier, caţă, căciulă, căpuşă, căpută, cătun, cârlan, cârlig, copac, copil, creţ, a cruţa, a curma, curpăn, cursă, custură, Durari, daş, a dărâma, a deretica, a descăţa, a descurca, a desghina, a dezbăra, dop, droaie, fărâmă, gard, gata, gălbează, genune, gheară, ghes, ghimpe, ghionoaie, ghioc, gorun, grapă, gresie, groapă, grui, grumaz, grunz, a se gudura, guşă, a încurca, a înghina,  a însurzi, a înseila, a întrema, leagăn, a lepăda, lespede, a leşina, mal, măceş, Mădari, măgură, mărcat, mătură, mânz, melc, mieru, mire, mistreţ, a mişca, morman, moş, mugure, munună, murg, muşat, năpârcă, niţel, noian, păstaie, pânză, pârâu, prunc, pururea, a răbda, rânză, reazem, a ridica, sarbăd, sâmbure, a scăpăra, scrum, a scula, a scurma, spânz, stărnut, sterp, străghiată, strepede, strugure, strungă, a sugruma, a suguşa, şale, şiră, şopârlă, şoric, şut, tare, ţap, ţarc, ţarină, ţăruş, a uita, Undrea, a urca, urcior, urdă, a urdina, urdoare, a vătăma, a vătui, viezure, viscol, zară, zăr, a zburda, zestre, zgardă, a zgârâia, zgârmă (Russu, p.201-204).

În viziunea lui Grigore Brâncuşi, dacice sunt cuvintele ce urmează: abur, argea, Argeş, baci, baligă, baltă, barză, bască, balaur, Bârsei (bârsan), Bucegi, a bucura, căciulă, cătun, copac, copil, fluier, gard, gata, ghimpe, ghionoaie, ghiuj, grapă, gresie, groapă, grumaz, guşă, jumătate, mal, mire, măgar, măgură, mărat, mânz, moş, mugure, murg, năpârcă, noian, pârâu, pupăză, raţă, rânză, sarbăd, sâmbre, a scăpăra, scrum, strugure, strungă, şopâflă, ţap, vatră, viezure, zară, zgardă (A se vedea: Brâncuşi. Cercetări …, 2009; Brâncuşi. Concordanțe… , 2009; Brâncuşi, 2004).

Problema originii nelatine, autohtone a unui număr important de cuvinte din limba română l-a preocupat și pe Ariton Vraciu care considera autohtone următoareleunități: abeş. abur, ademană „dar, mită”, argea, a arunca, baci, barză, balaur, bâr, brânză, bunget, cioară, cioc, vraciu, doină, dulău, ghiuj, hojma, jilţ, melc, mire, rânză, stăpân, stejar, stână, şopârlă, urdă, vatră, zârnă, zimbru100.( Vraciu)

Nu vom insista asupra corectitudinii intepretării etimologice a cuvintelor considerate ca fiind de origine dacică în opinia savanților Bogdan P. Hasdeu, Ioan I. Russu, Grigore Brâncuși și Ariotn Vraciu, întrucât soluția poate fi descoperită în dicționarul etimologic al lui Mihai Vinereanu.

      2.7. Studiul originii dacice a unor categorii de unități lexicale a început odată cu cercetările inițiate de Bogdan Petriceicu Haşdeu și continuate în perioad modernă de Grigore Brâncuși, Ioan Iosif Rusu, Ariton Vraciu etc. Astfel, conform rezultatelor obținute de lingviștii și istoricii noștri, limba română dispune de 160-200  de cuvinte care provin din fondul geto-dacic, deşi urmele certe ale limbii folosite în vremea strămoşilor noştri nu s-au păstrat, unii savanți le recunosc ori le contestă. Identificarea acestor cuvinte ca fiind folosite de populaţiile antice băştinaşe de pe actualul teritoriu al României s-a realizat pe baza criteriului eliminatoriu. Acest criteriu se reduce la următoarele: pentru a fi considerate autohtone, urmează a se demonstra că respectivele cuvintele nu descind din niciuna din limbile cu care limba română a fost în relații (latina, greaca, slava, turca, maghiara). În continuare acest criteriu se aplică la cuvintele care au corespondente în limba albaneză, limbă care are origini commune cu cea a tracilor. Prin urmare, cuvintele autohtone sau arhaice constituie în lingvistica română trei categorii distincte:1) cuvinte autohtone identificate de Bogdan P. Haşdeu în „Etymologicum Magnum Romaniae”, 2) cuvinte autohtone de origine indo-europeană cu corespondente în albaneză, 3) cutarea istvinte autohtone de origine indo-europeană fără corespondent în albaneză (La acest subiect, a se vedea: Guţă).

.      Prin urmare, este necesară o reintepretare a noțiunilor din lingvistica oficială, așa încât în strat să fie incluse unitățile lexicale de origine traco-geto-dacă, în substrat – cuvintele de origine indo-eropeană, în adstrat cuvintele de origine greacă și latină, iar în superstrat – cuvintele de origine slavă veche, neogreacă, maghiară etc.

3.0. Pentru a ne edifica în problema originii poporului român și a limbii române, vom face uz în continuare de documentarea istorică. Se cunoaște că în 753 î.Hr. la Roma se constituie nucleul din care, ulterior, după 509 î.Hr., odată cu detronarea ultimului rege etrusc, Lucius Tarquinius Superbus, se va dezvolta viitorul imperiu. Etruscii, care se numeau pe ei înșiși Raseni, populaţie ariană originară din Asia Mică, purtători ai unei culturi superioare altor italioţi contemporani lor, s-au organizat într-o confederaţie formată din 12 republici. Ei aparţin, după Enciclopedia Britanică, tribului trac al frigienilor. Din Iliada lui Homer aflăm că frigienii, lidienii şi tracii au participat ca aliaţi ai troienilor în lupta împotriva aheilor în celebrul război al Troiei (sec. XII î.Hr.), fapt ce ar indica existența unor relații de rudenie între acceste neamuri. Au venit întâi din Frygia–Lidia ca troieni, conduşi de Tyrrhenus, şi apoi, în două etape, de Eneas. Legendele îl numesc pe tracul Eneas, luptător la Troia, ca întemeietor mitic al Romei. Eneas întemeiează oraşul Lavinium, fiul său, Ascanius, cetatea Alba-Longa, iar Romulus, alt urmaş al său, va fonda, mai târziu, Roma (Analiza detaliată a acestui process a se vedea în: Bucur).

Apelând la rezultatele obținute în domeniul istoriei, mitologiei, arheologiei, lingvisticii şi geneticii, în prezent sunt analizate diverse teorii privind istoria limbilor europene, inclusiv a limbii române, în acest scop se încearcă identificarea unei armonii, a unei „concelieri” între teoriile existente, mai vechi sau mai noi, pe baze istorice şi arheologice, cu datele recente ale lingvisticii şi, mai ales, ale arheologiei genetice.

În primul rând, este necesar să recunoaștem că geto-dacii și romanii au descendenţă comună, iar limba lor de asemenea are multe particularități comune, așa încât ei puteau comunica liber și se înțelegeau fără interpret. Astfel, romanii fiind continuatori ai etruscilor, aceștia din urmă „au apărut în Italia în jurul anului 1000 î.e.n şi au venit aici din Lydia şi Frigia. Frigienii, originari din Macedonia şi Tracia, erau înrudiţi cu dacii şi geţii (românii de astăzi), care vorbeau aceeaşi limbă”( Roman). Originea danubiano-carpatică a etruscilor este susținută  de etnologul iranian Zacarias Mayani care îi situează în regiunea dsnubiano-carpatică şi care își argumentează ideea pe materialul arheologic descoperit în Dacia, în Italia, Egipt şi Etruria: ceramica neagră danubiană(Apud: Cristian, p. 17).  Ideea că etruscii au venit în Italia  din Carpaţi în timpuri străvechi, fiind numiți „scoborâtori prin toată Dacia Burebistană”, este susținută și de sumerologul rus Anatoli Kifişin(Ciornei).  Tot în această ordine de idei, Mihai Vinereanu  constată că „popoarele italice sunt, de fapt, fie de origine traco-iliră, fie de origine celtică”, căci strămoşii italicilor au venit în mai multe valuri dinspre Balcani, de pe cursul mijlociu (pe la 1.500 î. Hr.) şi superior (pe la 1.300 î. Hr.) al Dunării(Vinereanu, 2010, p. 8).

3.1. Apelând la multiple argumente etimologice, istorico-arheologice, culturale, mitice şi religioase, Maria Ciornei este de părerea că „etruscii îşi au originea în Carpaţi, mai exact în Carpaţii Apuseni, coborâtori de pe malurile Tisei cu care se învecinează”; în Antichitate, etruscii erau numiţi tusci, iar ţara lor se numea Tuscia, denumire provenită de la numele străvechi al râului Tisa, menţionat şi în documente din sec. al XI-lea ca Thyscia, citit Tuscia. În baza acestui fapt M. Ciornei conchide: „în Apuseni în antichitate, lângă apa Tuscia, trăia o populaţie pelasgă, dacică şi anume agatârşii, care nu sunt alţii decât tuscii stabiliţi în munţi”( Ciornei). Tocmai în baza acestor argumente, Maria Ciornei consideră că populaţia proto-dacă este are o origine carpato-danubiană și are în comun cu latinii limbă comună limba – latină prisca, proprie unei populaţii pelasge, din care își trag originea limba latină și limba dacă. Tot acolo, autoarea relatează: „am găsit o însemnare a lui Aulus Gellus „în Noctes Atticae”, în care se aminteşte de un avocat – desigur suntem în perioada târzie romană, când etruscii erau complet asimilaţi de romani – care „vorbea o latină atât de arhaizantă, încât toată lumea râdea de el, de parcă vorbea în ETRUSCĂ, ori galică”( Ciornei). Prin urmare, lingvistica şi istoria confirmă mitul despre rolul elementului pelasgo-trac în fondarea Romei şi în geneza romanilor.

Examinând etapele istorice de constituire a limbii române, Gheorghe Bucur distinge patru etape principale de evoluţie pentru limba română: 1) pelasga carpato-dunărean-balcanică (pentru proto-indo-europeană sau ante-proto-indo-europeană) în epoca stră-străveche, ca străbuna îndepărtată în timp, primordială, a românei; 2) pelasga carpato-dunăreană (indo-europeana primitivă sau comună ori primară) în perioada neolitică; 3) limba traco-geto-dacă în Antichitate şi 4) româna în contemporaneitate, etapele identificate constituind în principiu istoria originii și constituirii limbii române (Bucur).

3.2. Fără a se preocupa în mod special de originea limbii române și fără a lua în discuție procesul „romanizări, Nicolae Iorga a stabilit două adevăruri, pentru prima dată afirmate cu toată certitudinea, cu privire la vechimea şi locul unde a început a-şi lua naştere poporul român: atât procesul de formare al limbii române, cât și acela al vieţii de stat românesc, datează din primul secol d. I Cr. – deci înainte de cucerirea Daciei de Traian – şi s-a trecut în Balcani, în Moesia Inferior, mai ales în Scythia Minor, care trebuie proclamată ca primul leagăn al neamului nostru(Bucur).

Prin urmare, materialul de limbă prezentat anterior vine să demonstreze cu probe lingvistice irefutabile că limba română nu este descendenta limbii latine, ea fiind continuatoarea limbii daco-geților care avea multe similitudini lexicale și gramaticale cu limba latină.

4.0. Așadar, în poblema originii limbii române și a vocabularului ei s-au conturat două direcții contrare, divergente: prima susține cu obstinație originea exclusiv latină a limbii române, iar cea de-a doua o contestă pe cea dintâi, identificând diverse modalități de soluționare a acestei probleme. Direcția despre originea exclusiv latină a limbii române aparține reprezentanţilor din Şcoala ardeleană, opinie care a ajuns, mai târziu, la paroxism, în viziunea latinomanilor, care se sforțau să demonstreze, cu orice preț, puritatea latină a limbii române, iar cea de-a doua direcție, reprezentată mai ales de savanți străini, iar în spațiul românesc de A. Cihac dar şi de alţii, exagera importanţa elementelor străine în așa măsură, încât componenta latină a limbii române se estompa sau chiar se dilua în multitudinea  diverselor influenţe străine. Prin urmare, cercetările de istorie a limbii române exagerau din diferite motive fie importanța elementului latin în procesul de constituire a imbii române, fie importanța influențelor străine asupra limbii române.
Poziția adepților Școlii ardelene este explicabilă, fiind o replică la constituirea renumitei Unio trium nattionum, și ca urmare, românii, majoritari în Transilvania, au ajuns a fi nerecunoscuți, în propria ţară, ca națiune, toate drepturile civile revenindu-le unor neamuri străine. În aceste condiții, „înflăcăraţii patrioţi ai Şcolii ardelene căutau să demonstreze vechimea neamului nostru pe aceste meleaguri şi descendenţa lui dintr–un popor cu o istorie şi civilizaţie ilustră – romanii” (Poghirc, p. 166-167). Poziția celei de-a doua direcții este inexplicabilă, întrucât, punând accentul pe influenţele străine, era eclipsat aportul limbii latine, inclusiv al românei, în constituirea limbii noastre.

4.1. Dacă ne permitem o succintă incursiune în istorie, constatăm că problema originii limbii române a fost soluționată, fie și în mod simplist, unilateral, din cauza lipsei unor studii speciale de filologie și istorie, încă de cronicarii noștri (Grigore Urche, Miron Costin) și de primul nostru enciclopedist – Dimtrie Cantemir.

Astfel, Grigore Ureche,  în capitolul „Pentru limba noastră moldovenească” din „Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de  de la Dragoş-vodă pănă la Aron-vodă”,  scrie: „Aşişderea şi limba noastră din multe limbi ieste adunată şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcară că de la Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate. Cum spune şi la predosloviia letopiseţului celui moldovenescu de toate pre rându: ce fiindu ţara mai de apoi ca la o slobozire, de prinprejur venindu şi descălecându, din limbile lor s-au amestecat a noastră: de la râmleni, cele ce zicem latină, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zic galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte, pater, al nostru, noster, şi altile multe din limba latinească, că de ne-am socoti cu pre amăruntul, toate cuvintile le-am înţeleage. Aşişderea şi de la frânci, noi zicem cal, ei zic caval, de la greci straste, ei zic stafas, de la leşi prag, ei zic prog, de la turci, m-am căsătorit, de la sârbi  cracatiţă şi altile multe din toate limbile, carile nu le putem să le însemnăm toate”( Ureche, p. 25-26), iar Miron Costin este și mai categoric: „trecându pre aicea, pre aceste locuri, Traianu-împăratul şi lăsându slujitori de pază, au apucat o samă de dachi limba râmlenească”( Costin, p. 230) și informează cititorul că „acum mulţi ne zic noao, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Daţiia, însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ş-au schimbatu numele său, ci tot romanus, apoi cu vreme şi îndelungate vacuri romani, apoi rumâni pănă astăzi”( Costin, p. 253). Menționând  că „neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de râmleni, aşe şi graiul totu de la râmleni izvorât”( Costin, p. 264),  Miron Costin își argumentează afirmația constatând că „unde dzice lătineşte: Deus, noi dzicem: Dzău sau Dumnădzău, meus, al mieu, aşijderea, unde ţelum ei, ceriul, homo, omul, fronsu, fruntea, anghelus, îngerul. Iar nice unili cuvinte nu suntu să nu fie protivnice cu lătineşte, sau la început, sau la mijloc sau la fârşit, iar unele stau neclătite, cumu-i barba-barba, luna-luna şi altete ca acestea: vinum-vinul, panis-pâine, manus -mâna, culter-cuţit” ca în fine  să declare: „aşe cum amu dzis, cu vremea ş-au schimbat graiul şi s-au amestecat cu slovenescu, daţescu şi cu alte care le-am pomenit dintru Topeltin. Pe această poveste cură şi aflatul slovelor, cu care şi scrisoarea de la sirbi o au luat-o, amu după a doa descălecătură de Dragoş-vodă aice în ţară şi la munteni Negrul-vodă”( Costin, p. 265).

Problema despre componența etimologică a vocabularului  românesc și în special a substratului geto-dac l-a preocupat și pe Dimitrie Cantemir, care, în această ordine de idei, meționa că „…în limba moldonească se află oarcare cuvinte care nu sunt nici latineşti, nici de la alte limbi de prin prejur, pentru aceia se vede că sunt rămăşiţe de pe la dacii cei vech…”(Cantemir, p. 209). În raport cu predecesorii săi, Dimitrie Cantemir, pentru a demonstra originea latină a limbii  și a poporului român, apelează la diverse argumente de ordin istoric, lingvistic și etnografic. Pornind de  la unitatea de origine a limbii și culturii românilor din cele trei state românești (Muntenia, Ardeal și Țara Moldovei), Dimitrie Cantemir demonstrează continuitatea viețuirii românilor în vechiul teritoriu al Daciei, insistând în mod special asupra religiei creștin-ortodoxe a poporului român. Evident, cele mai multe probleme evidențiate de Dimitrie Cantemir erau cunoscute românilor, acestea fiind prezentate anterior de mitropoliții Varlaam și Dosoftei, cronicarii Ureche, Miron Costin, Neculce. Astfel, el constată că „valahii și ardelenii au același grai ca moldovenii, dar rostirea lor este ceva mai aspră, precum giur, românul jur, Dumnezeu, Dumnezău, acum, acuma, acela, ahăla”(1Cantemir, p. 209). Așadar, el este conștient de originea latină a lexicuui de bază românesc, care în procesul evoluției s-a îmbogățit cu elemente împrumutate din limba popoarelor învecinate (1Cantemir, p. 206-210). În continuare D. Cantemir face următoarea remarcă de valoare istorică foarte mare: „înainte de soborul bisericesc de la Florența (1439), moldovenii foloseau litere latinești, după pilda tuturor celorlalte popoare, a căror limbă încă este alcătuită din limba cea romană”, iar pe vremea lui Alexandru cel Bun, „pentru ca să lipsească aluatul latinilor din biserica moldovenească, ca să ridice prilejul să nu poată ceti amăgiturile lor oamenii cei tineri”, domnul Alexandru cel Bun a fost îndemnat de solii  diadohului Teoctist Bulgarul „ca nu numai pe oamenii cei ce avea cugete străine la credința pravoslavnică, ci încă și literile latine să le lipsească din țara sa și să primească în locul lor pe cele slavone și cu râvna aceasta prea mare și fără de vreme, s-a făcut el urzitoriul cel dintâi al celui dintâi al barbariei întru care se află Moldova acum”(1Cantemir, p. 209-210), iar după excluderea alfabetului latin a urmat eliminarea cuvintelor latine din limbă și substituirea acestora prin cuvinte slavone.  D. Cantemir își manifestă insatisfacția față de asemenea decizie, fiind de părerea că adoptarea alfabetului chirilic a fost o măsură profund greșită, care explică barbaria în care a ajuns Moldova. Cu alte cuvinte barbaria de care vorbea Cantemir este, de fapt, identică cu perioada de dominație a limbii slavone în biserică și cancelariile domnești. Dorința fierbinte a lui D. Cantemir se reducea la eliberarea poporului român din sfera de influență bizantină, slavonă și otomană și ls conexarea acestuia la mediul cultural occidental, acolo unde își are originile sale.

4.2. În problema originii cuvintelor românești a excelat Bogdan P. Hasdeu, primul savant român care a pus bazele științifice de studiere a lexicului. Hasdeu a înțeles că istoria limbii noastre nu poate fi studiată cu succes decât plasând-o  într-un cadru mai larg, indo-european. Cercetând istoria limbii române, B. P. Hasdeu a adus contribuţii deosebit de importante mai ales în problema substratului, care, deși era recunoscută  de câţiva ceretători străini, erar complet neglijată la noi, mai ales problema elementelor autohtone ale limbii române.

În acest context, Bogdan P. Hasdeu identifică existența a două direcții contrare de cercetare. În primul rând, este vorba de Școala Ardeleană. El combate cu vehemență exagerările acesteia, care, pentru a putea să demonstreze puritatea latină a originii noastre, nu numai că se pronunțau pentru exclunderea tuturor cuvintelor străine din limbă, dar, „bazându-se pe frază echivocă din Eutropius, greşit înţeleasă şi apoi folosită înpotriva lor de către adversarii străini, ei afirmau că dacii ar fi fost exterminaţi în întregime de romani, idee evident absurdă şi combătută chiar de savanţii străini obiectivi ai vremii(Poghirc, 167). Astfel, filologul și lingvistul sloven J.B. Kopitar, vorbind despre exagerările latiniștilor ardeleni, spunea că  „aceşti patrioţi fanatici nu voiau să aibă nimic de datorat barbarilor”( Apud: Poghirc, 167). În pofida abuzurilor de interpretare din teoria Școlii Ardelene, B.P.Hasdeu recunoaște meritele acestora: „Primele încercări asupra graiului poporan al românilor, conduse într-un mod ceva mai sistematic, se datoresc unei pleiade de ardeleni: Şincai, Samuil Micu, Petru Maior a căror mărime trebuie măsurată nu prin ceea ce au făcut, ci prin ceea ce voiau să facă: a deştepta naţionalitatea română, a o deştepta cu  o r i c e  p r e ţ”( Hasdeu, 1984, p. 9). În plus, „această şcoală, pe care o justificau împregiurările naşterii sale şi latinitatea cea reală a limbei române, trebuia să cază prin exces”( Hasdeu, 1984, p. 9).

În al doilea rând, este vorba de o altă direcţie unilaterală, „într-un sens exagerat antilatin sau chiar latinofob”, reprezentată „mai cu seamă de Alexandru Cihac în tomul II „Dictionnaire d’étymologie daco-romane”, căci în tomul I el se ţinea cam incolor”( Hasdeu, 1984, p. 9). Bogdan P. Hasdeu, condamnă virulent următoarele opinii ale lui A. Cihac:

– limba română cuprinde de două ori mai multe cuvinte slave decât latine care sunt deopotrivă la număr cu cele turce;

– elementul latin e de origine recentă în limba română;

– în limba română sunt cinci categorii de cuvinte – elemente slavice, turcicești, neogrecești, maghiare şi foarte puţine albaneze, întrucât din albaneză au fost împrumutate foarte puține cuvinte;

– absența totală a unor unități lexicale românești „pe care slavii şi ceiilalţi vecini s-o fi  luat de la români, ci pe toate le-au primit numai românii de la vecini şi mai ales de la slavi, cărora noi le datorăm până şi pe Traian”( Hasdeu, 1984, p. 10).

Bogdan P. Hasdeu este primul lingvist român care a demonstrat supravieţuirea  populaţiei autohtone bazându-se pe izvoare istorice valoroase şi a conafirmat persistenţa elementului daco-getic cu argumente lingvistice, făcând încă de pe atunci legătura deosebit de preţioasă dintre limbile dacă şi lituaniană . Ideea lui avea să câştige încetul cu încetul teren, pe măsura clarificării principiilor şi a acumulării materialului concret demonstrativ. Hasdeu făcea în bună măsură în această privinţă o muncă de pionier (Poghirc, p. 168).

În felul acesta, Bogdan P. Hasdeu este primul care face uz de teoria substratului, formulată mai întâi de G.I. Ascoli şi H. Schuchardt,  pentru a explica formarea limbilor roamanice, şi care apoi a început a fi aplicată şi la alte limbi indo-europene.

Postularea teoretică a substratului pentru limba română era un fapt evident din punct de vedere istoric, întrucât se ştia că limba latină a fost impusă populaţiei din Dacia în urma cuceririi, iar limba română nu este succesoarea limbii latine, ci a limbii latine barbare, vulgare. Tentativa adepților Școlii Ardelene de a exclude elementul ante-roman, prin presupusa exterminare a acestuia, s-a dovedit a fi o absurditate, ca și cea a lui A. Cihac de a diminua potențialul vocabularului de origine latină și a atribui cuvintelor de origine slavă superioratate numerică în limba română.

5.0. În urma analizei studiilor de lingistică, mai vechi și mai recente, am ajuns la concluzia că „limba română s-a închegat în Dacia prin procesul complex care s-a desfăşurat în toate provinciile Imperiului Roman”( Giuglea, p.28). Istoria, arheologia, geografia şi alte discipline axiliare au adunat suficiente fapte pentru a lămuri pe orice om cultivat, la noi sau în străinătate, asupra romanizării Daciei (Giuglea, p.28). În plus, la elementele lexicale moștenite din limba dacilor, au mai fost identificate ca fiind dacice și unele cuvinte care au corespondente de expresie și de conținut în în limba albaneză: măgură, căpuşă, abur, balegă, baltă, barză, bască, bată, brâu, brad, a bucura, buză, zară, fluier, frică, gard, gresie, ghindură, jumătate, ghiuj, guşă, cătun, căciulă, ceafă, copac, copil, curpen, cursă, mal, mămăligă, molid, mătură, pârâu, rânză, strungă, ţap, sâmbure, fărâmă, viezure, făinăîn greaca veche: afin – afină, laur, aprig, argea, arin, boscoană „vrajă” – a bosconi „a face vrăji”,  a amăgi, farmec, cârmoi „cârnat gros”, grunz, luger, lânced, lingoare, niţel, plai, prunc, staur „înţărcuire”, sterp, teacă, teafăr, trăgan, tulpină, zestre;  în vechea germană: a se căina, a cotropi, grind „ridicătură”( Giuglea,p.40-54; p.59-110; p.120-124).

      5.1. Limba traco-dacilor a fost o limbă indo-europeană, dovadă servind culturile neolitice (Cucuteni, Starčevo-Criş, Gumelniţa etc) din regiunea carpato-danubiană şi din Balcani, numite  de Maria Gimbutas proto-thracice (Vinereanu 2010,  p. 19). În acest context, urmează să fie respinsă  teoria despre „influenţa albaneză”, după care tot ce avem tracic în limba română s-ar datora albanezilor, întrucât convețuirea cu aceștia nu se poate demonstra şi pentru că  problema derivării limbii române din limba tracă este „impusă de bunul simţ şi de ambianţa istorică”, teorie pe care, de altfel, o susţine şi albanologul iugoslav Barič, care defineşte limba albaneză ca „un dalect tracic ilirisat”( Vinereanu 2010,  p. 107).  În fine, se demonstrează  că dacii (inclusiv limba acestora) au „o triplă sintesă: de atirşi, adecă sciţi nobili, … de Traci şi de iliri”( Vinereanu 2010,  p. 251). Așadar, „limba română este, în principiu, urmaşa limbii traco-geto-dace care, de-a lungul timpului, a suferit diverse influenţe din partea limbior cu care a venit în contact”, iar similitudile, în special cele lexicale,  „cu latina provin, în mare parte, din fondul comun traco-italo-celtic” (Vinereanu 2010,  p. 11). Să reținem că ipoteza originii traco-dace a poporului şi a limbii române a fost lansată în spațiul românesc, pentru prima oară, de Nicolae Densuşianu, acum aproape 100 de ani.

      5.2. Chiar dacă toate aceste opinii se află în contradicţie categorică cu opinia general acceptată, totuşi, studiile elaborate prin prisma acestei teorii nu sunt lipsite de logică şi contribuie într-o măsură extrem de mare la elucidarea problemei originii limbii române.

       În concluzia celor discutate anterior, am putea declara că limba română nu este o limbă neolatină, ci una neoromanică, întrucât ea nu descinde din limba latină codificată în gramatici și promovată de oamenii de cultură din Impreiul Roman, ci vine din dialectul roman vorbit de triburile indo-europene – tracic, dacic, ilir etc., care vorbeau o limbă rustică, populară, barbară, vulgară etc. și care se singulariza în raport cu limba latină printr-o serie de particularități de natură fonetică, lexicală și gramaticală, limbă din care descind toate lmbile neoromanice. În fine, rămâne să admitem că în perioada antichității și până în secolele XIV-XVII, această limbă se numea rumână, iar denumirea din prezent – lmba română – nu este decât o apropiere de etimonul originar – romanus, ca urmare a influenților Școlii Ardelene și a pașoptiștilot. Mai mult, limba rumână, adică barbară, exista în paralel cu limba latină și avea o arie de răspândire extrem de mare. De altfel, chiar denumirea limbii – limbă română, dar nu latină, vine să confirme ipoteza că limba dacilor era alta decât cea latină codificată. Așadar, insistența cu care se declară că limba noastră și poporul român ar avea o origine distinctă în raport cu limba latin este adevărată doar parțial, întrucât atât poporul, cât și limba noastră nu sunt urmașii direcți ai poporului roman și ai limbii latine, ci ai geto-dacilor, populație antică, înrudită genetic cu populația romană, și care vorbea o limbă indo-europeană de asemenea înrudită cu latina, chiar dacă această limbă se numea rustică, barbară sau vulgară. Folosirea acestei limbi barbare acoperea un teritoriu extrem de întins, începând cu Asia Mică și Balcanii și terminând cu întreaga Europă Occidentală, probă concludentă în această ordine de idei servind rugăciunea Tatăl nostru, scrisă într-un dialect celt al provinciei Wallace din Marea Britanie: Poerinthele nostru cela ce esti en cheri / Svintzascase numele Teu / Vie emperetzia Ta / Facoesa voe Ta en tzer ase si pre poement / Poene noastre tzafoetzioace doe noaoe astezi / Si lase noaoe datoriile noastre, cum si noi se loesoem datornicilor nostri. / Si nu dutze pre noi la ispitire / Tze ne mentueste pre noi de viclianul. Amin”, rugăciune descoperită  de Bogdan Petriceicu Hașdeu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o lucrare a unui istoric britanic (Detalii a se vedea în: Popovici-Ursu,  p. 46-47)

Prin urmare, poziția Noii Școli Lingvistice Românești este doar parțial corectă, în sensul că limba română nu descinde din limba latină, rprezentanții acestei direcții de cercetare exagerează însă în mod impardonabil, declarând că limba dacilor ar fi o cu totul altă limbă decât latina. Este adevărat că limba română, ca și celelalte limbi neoromanice, nu descinde din limba latină codificată în gramatici și vorbită de oamenii de cultură, scriitorii, oratorii și oamenii politici romani, ci descinde din dialectele vorbite în Balcani de populațiile antice, inclusiv de geto-daci, dialecte etichetate de protipendada romană ca fiind barbare, rustice, vulgare.

În fine, aș vrea să atenționez pe toți cei care sunt preocupați de istoria poporului român și a limbii române: în acestă activitate se cere să evităm extremele, întrucât aurea mediocritas, în accepțiunea lui Horațiu, înseamnă „aurita cale de mijloc” – un fel de îndemn la cumpătare, la evitarea exceselor.

Bibliografie

1.     Avram Mioara, Sala Marius. Enciclopedia limbii române. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2001.

2.     Bârsan Cornel. Faimoasele Tăblițe de la Tărtăria și opinia lui Harald Haarmann. // http://istorie-furata.blogspot.com/2013/12/faimoasele-tablite-de-la-tartaria-si.html

3.     Brâncuşi Grigore. Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române. București: Editura Dacica, 2009.

4.. Brâncuşi Grigore. Concordanțe lingvistice româno-albaneze.  București: Editura Dacia, 2009.

5. Brâncuşi Grigore. Istoria cuvintelor. Unitate de limbă și cultură românească. București: Editura Dacica,2004.

6. Bucurescu Adrian. Tainele tăbliţelor de la Sinaia. București: Editura Arhetip, 2005.

7. Bucur Gheorghe. Problema identității limbii române în procesul ei de evoluție din timpuri îndepărtate. // Revistă de lingvistică și cultură românească. Nr 18. Unirea, 2018.

8. Butiurca Doina. Fondul latin şi inovaţia în vocabularul panromanic. // Limba română.  Nr. 4-6, anul XVI, 2006,

9. Cantemir Dimitrie. Descrierea Moldovei. București: Editura Scriptorium,  2009, p.

10. Cardoș Georgeta, Rodewald Alexander. Genomul uman. Cercetări de paleogenetică moleculară la populațiile vechi din Epoca Bronzului și a Fierului de pe teritoriul României – evidențierea relațiilor genetice cu populația românească și alte populații populații europene actuale. București; Editura Teora, 2013.

12. Corneanu C. Gabriel, Corneanu Mihaela.  Molecular biology, human development and art history  – reflections abouthe human genome“monograph (dr. Georgeta Cardoș and prof. dr. Alexander Rodewald) // Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Ştiinţele Naturii. Tom. 30, No. 2/2014 I.

13. Constantinescu Nicolae A. Noua istorie a românilor de N. Iorga. Iaşi: Tipo Moldova, 2011, p.103.

14. Costi Lucian G.. Limba română. Naşterea şi falsurile ei. Taina formării cuvintelor. Recuperarea originilor reale. Bucureşti: Editura Uranus, 2016.

15. Costin Miron. De neamul moldovenilor. //  Miron Costin.  Opere. Chişinău: Editura Litera, 1998, p. 230.

16. Cristian Margareta. Veriga care lipsea – civilizaţia etruscă, un mister // Origini, nr. 8, August 2015, p. 17.

17. Ciornei Maria. Etruscii – dovadă a continuităţii prezenţei pelasgilor din Carpaţi, în istorie. // Dacologia, 26 0ctombrie. 2007, https://dacologica.wordpress.com/

18. Cristian Margareta. Veriga care lipsea – civilizaţia etruscă, un mister // Origini, nr. 8, August 2015, p. 17.

19. Cueşdean Lucian I. Limba română nu se trage de la Roma. Bucureşti: Editura Solif, 2012;

20. Cueşdean Lucian I. Marea enigmă a românilor antici. Bucureşti: Editura Solif, 2007.

21. Cueşdean Lucian I. România, inima vechii Europe. Bucureşti: Editura Solif, 2006;

22. Cueşdean Lucian I. Româna, limba vechii Europe. Bucureşti: Editura Sollif, 2006.

23. Cueşdean Lucian I. Sistemul sumerian al limbii române. Bucureşti: Editura Orfeu 2000, 2001.

24. Deac Augustin. Codex Rohonczy cronică românească (1100-1200). //  http://www.istoria.md/articol/196/Codex_Rohonczy,_cronic%C4%83_rom%C3%A2neasc%C4%83 

25. Densuşianu Nicolae. Dacia preistorică. Bucureşti: Editura Meridiane, 1986, p. 672.

26. Doboş Alexandru. Dacia, izvorul neamurilor. Craioba: Editura Obieciv, 2006;

27. Emilian. Limba-latina-se-trage-din-cea-romana-si-nu-invers-romanii-sunt-daci-vlahi-traci-nu-romani-istoria-romaniei // https://ceicunoi.wordpress.com/2013/04/09/limba-latina-se-trage-din-cea-romana-si-nu-invers-romanii-sunt-daci-vlahi-traci-nu-romani-istoria-romaniei-dacia-edu33/

28. Enăchiuc, Viorica. Rohonczy Codex.  București: Editura Alcor, 2002.

29. Gheorge Gabriel. Care sunt temeiurile etimologiilor din DEX. // Costi Lucian G., Limba română…, p. 83-84.

30. Gheorghe Gabriel, În vechime Franţa a fost românofonă. // Getica. Tom I. , nr 1-2, Bucureşti: Editura Gândirea, 1992;

31. Gheorghe Gabriel. Lingvistica istorică … defilee de erori. // Getica. Tom I. , nr 1-2, Bucureşti: Editura Gândirea, 1992;

32. Gheorghe Gabriel. O ipoteză nouă: Româna străveche=indoeuropeana comună (I). // Getica. Tom I. , nr 3-4, Bucureşti: Editura Gândirea, 1992;

33. Gheorghe Gabriel. O ipoteză nouă: Româna străveche=indoeuropeana comună (2). // Getica. Tom I., nr 5-6, Bucureşti: Editura Gândirea, 2005;

34. Gheorghe Gabriel. Studii de cultură şi civilizaţie românească. Bucureşti: Editura Fundaţiei Gândirea, 2001.

35. Gheorghe Gabriel. Studii de cultură şi civilizaţie românească. II. Bucureşti: Editura Fundaţiei Gândirea, 2005.

36. Gheorghe Gabriel. Valah. Bucureşti: Editura Fundaţiei Gândirea, 2012.

37. Gimbutas Marija. Civilizație și Cultură –Vestigii preistorice în sud-estul european (Civilizația Europei străvechi). București: Editura Meridiane, 1989.

38. Gimbutas Marija. Primary and Secondary Homeland of the Indo-Europeans: comments on Gamkrelidze-Ivanov articles.// Journal of Indo-European Studies 13 (1&2),1985.

39. Gimbutas Marija. The Civilization of the Goddess: The World of Old Europe. San Francisco: Harper, 1991.

40. Giuglea George. Fapte de limbă mărturii despre trecutul românesc. Bucureşti; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.28.

41. Graur Alexandru. Fondul principal al limbii române, Bucureşti: Editura Ştiintţfică, 1957.

42. Groza Andrei. Limba română – fundament al naşterii societăţii umane. Chişinău: Garamont Studio, 2018

43. Guţă Daniel. Ce limbă vorbeau, de fapt, dacii şi de ce nu foloseau scrierea. Sute de cuvinte mai puţin ştiute pe care ni le-au lăsat moştenire strămoşii noştri. //   https://adevarul.ro/locale/hunedoara/ce-limba-vorbeau-fapt-dacii-nu-foloseau-scrierea-sute-cuvintele-mai-putin-stiute-ni-le-au-lasat-mostenire-stramosii-nostri-1_552410ec448e03c

44. Haarmann Harald, Marler Joan.  An introduction to the study of the Danube Script. // Journal of Archeomythology, Vol.4, 2008;

45. Hasdeu Bogdan Petriceicu. Cuvente den bătrâni. III.Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1984.

46. Hasdeu, Bogdan Petriceicu. Etymologicum magnum Romaniae. [A-Amurțèsc], Ed. îngrijită de Stancu Ilin și Grigore Brâncuș. Chișinău: Editura Știința, 2013;

47. Hasdeu, Bogdan Petriceicu, Etymologicum magnum Romaniae. [Amùși – Ânger],  Ed. îngrijită de Stancu Ilin și Grigore Brâncuș, Chișinău: Editura Știința, 2013.

48. Hasdeu, Bogdan Petriceicu. Etymologicum magnum Romaniae. [B – Bîrîìt],  Ed. îngrijită de Stancu Ilin și Grigore Brâncuș. Chișinău: Editura Știința, 2013.

49. Ionică Dumitru. Cartea mare a limbii române.//  Lucian G. Costi. Limba română. Naşterea şi falsurile ei. Taina formării cuvintelor. Recuperarea originilor reale. Bucureşti: Editura Uranus, 2016, p.33.

50. Ioniţă Gheorghe I. Reconsiderarea istoriei: geto-dacii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2008.

51. Iorga Nicolae. Noua istorie a românilor. Văleni de Munte, 1940, p.88-90.

52. Iscru G.D. Traco-geto-dacii, naţiunea matcă diin spaţiul carpato-danubian balcanic. Bucureşti: Casa de editură şi librării Nicolae Bălcescu, 1998.

53. L’Hermitte René. Marr, marrisme, marristes: Science et perversion idéologique; une page de l’histoire de la linguistique soviétique. Paris, 1987.

54. Lovinescu Vasile. Dacia Hipperboreană. București: Editua Rosmarin, 1996.

55. Luca Sabin Adrian. Tărtăria Rediviva. Alba Iulia: Editura Muzeului Naţional Brukenthal, 2016;

56. Manolache Dumitru. Tezaurul dacic de la Sinaia – legendă sau adevăr ocultat? București: Editura Dacica, 2006.

57. Merlini Marco. La scrittura è natta in Europa” (Scrisul s-a născut în Europa?) Editura Avverbi, Roma, 2004.

58. Nicolaescu Eugen. Vorbele din plumb. București: Editura Semne, 2015.

59. Pecican Ovidiu. Falsuri patriotice româneşti. // Observator cultural, nr. 127, 30 iulie 2002.

60. Peţan Aurora. A possible Dacian royal archive on lead plates.  // Antiquity Journal. Vol 79. No 303. March 2005.

61. Poghirc Cicerone. B.P. Hadeu. Lingvist şi filolog. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1968..

62. Popovici-Ursu Valeriu D. Adevărata obârşie a poporului român. Cluj-Napoca: Editura Gedo, 2012.

63. Romalo Dan. Cronica apocrifă pe plăci de plumb?. Bucureşti: Arvin Press, 2003.

64. Roman Valentin. Etruscii, civilizatorii romanilor, erau traci. // http://adevaruldespredaci.ro/, 13 iulie 2012.

65. Roxin Daniel. Enigma tăblițelor de la Sinaia. Scrieri geto-dacice care tulbură istoria. București: Editura Burebista, 2018.

66. Roxin Daniel. Spiritul dacic renaşte. București: Editura Vidia, 2012.

67. Sala Marius. De la latină la română. Bucureşti: Editura Pro Universitaria, 2012.

68. Russu Ioan I. Elemente autohtone în limba română. Bucureşti: Editura Academiei RSR,  1970.

69. Sala Marius,  Ionescu-Ruxandoiu Liliana. Istoria limbii romane, vol. I. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2018.

70. Sala Marius. Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

71. Ștefanovski . Branislav -Al Dabija.  Homer. Istoria pelasgă neștiută. Surprizele lingvistice  ale Iliadei. București: Act si Politon, 2019.

72. Ungureanu Dan. Nu trageţi in ambulanţă. // Observator cultural, nr. 167/2003 (6-12 mai 2003).

73. Ureche Grigore.  Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor carea scrie de la Dragoş-vodă pănă la Aron-vodă. // Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău: Editura Hyperion, 1990,  p. 25-26.

74. Vârtosu Emil. Paleografia româno-chirilică.  București: Editura Ştiinţifică, 1968.

75. Velcescu Cornelia. Inscripţii rupestre din Munţii Carpaţi. Bucureşti: Editura Miracol, 2002.

76. Vinereanu Mihai. Dicţionar etimologic al limbii române.Pe baza cercetărilor de indo-europenistică. Bucureşti: Alcor Edimpex, 2009.

77. Vinereanu Mihai. Rădăcini nostratice în limba română. Bucureşti: Editura Alcor Edimpex, 2010, p. 8.

78. Vlassa Nicolae. Contribuţii la Problema racordării Neoliticul Transilvaniei. Cluj-Napoca, 1976.

79. Vlassa Nicolae. Neoliticul Transilvaniei. Studii, articole, note. Cluj-Napoca: Bibliotheca Musei Napocensis 3, 1976.

80. Vlassa Nicolae. Probleme ale cronologiei neoliticului Transilvaniei în lumina stratigrafiei aşezării de la Tărtăria //Studia historica, 1962, fasc. 2..

81. Vraciu Ariton. Limba daco-geţilor. Timişoara: Editura Facla, 1980.

82. Алпатов В. М. История одного мифа: Марр и марризм. Москва, 1991.

83. Алпатов В. М. Марксизм и марризм (заметки неисторика) // Восток. 1992. № 3.

84. Алпатов В. М. Марр, марризм и сталинизм // Философские исследования. 1993,  nr 4.

85. Марр Н. Я. Вопросы языка в освещении яфетической теории. Москва, 1933.

86. Умнов-Денисов. Алексей. Золотая книга Фракийцев. Часть 1.Санкт Петербург, 2014.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *