A apărut revista HYPERION nr. 4/2019

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

HYPERION

Revistă de cultură și
spiritualitate românească
„Intră cine vrea.
Rămâne cine poate!”
An II / Nr. 4(7) / aprilie 2019
Director: Florian COPCEA
Director adj.: Titu DINUȚ
Redactor șef: Emanuela BUȘOI
Redactor șef adj.: Daniela TUTUNARU
Secretar gen. de red.: Daniela TRUICĂ
Redactori:
Ela BĂLESCU (secretar) • Anna EICHERT •
Maria RĂCHITAN • Anisia PÎRVULESCU
Anastasia APETREI • Anca ROMAN
Adina BOGDAN • Jovana KOŽOKIC
Editor:
Fundația Culturală Lumina, sat Dudaș,
comuna Șimian, județul Mehedinți.
Telefon-fax: 0252 / 326 624.
Mail: vbnoastra@gmail.com
Tipărit la Editura-Tipografia Grafix-Dankeprint
Aleea 3 Popova, nr. 9, Craiova, Dolj
Tel.: +40 763 356 496
Email: edituragrafix@gmail.com
Proiect cultural susținut de:
 Primăria municipiului
Drobeta Turnu Severin
(Primar Marius SCRECIU)
 Palatul Culturii „Teodor Costescu”
Drobeta Turnu Severin
(Manager Sorin VIDAN)
ISSN 2601-9841
ISSN-L 2601-9841
3
Titu DINUȚ
Virtuțile deschiderii
unei cutii de flaut
Mă voi învârtoșa de felul
cum am ajuns să deschid
cutia flautului la care maestrul
interpretează muzica lui Bach,
chiar dacă e incompatibil reglatul unui scherzo-n
scenă
cu transbordarea cutiei de pe hol.
Virtutea-și poate lua însă zborul și dintr-o inepție:
măsuratul cărării cu umbra în progresie solară,
linia vieții rămânând o paradigmă-n acest sens.
Astfel s-a constatat că drumul de la Roma la
Madrid
nu e același la întoarcere:
lentila de contact poate întârzia
tăcerea cuibărită între pleoape,
dând pelerinului imprevizibil azimut.
Și Bach părăsea burgul, îmbrăcând cămașa
depărtării,
prinzând curiozitatea curtencelor vexate,
dar muzica lui desfăta confesiuni și universuri,
așa încât și eu mă voi învârtoșa de felul
în care știu să deschid cutia de flaut fermecat.
Plop în starea de catedrală
Ridică-te, stăpân al trupului frumos,
nu aștepta să te aclame vâslașii scâncetelor de
cortină,
singurătatea scenei ți-a luat urma,
de palma ta vor atârna brumat
ciorchinii copți ai faptelor rebele.
Vremea te-a înfrunzit cu ramuri de virtute,
sufletul tău, cândva icoană, mai e distileria de
lumină
ademenind vântoase pentru mori cu aripi,
să te înalți Halimă-n zări cu faraoni,
susținând bolta cu fruntea ta de adevăruri,
precum plopul frizând starea de catedrală.
Părerile sunt împărțite precum iarba,
hăitașii nu aleg vânatul din bătaia puștii,
nu vei ploua, nici nu vei ninge,
dar când păși-vei printre gânduri, vei afla
și alte chipuri de a fi copac.
Ridică-te, stăpân al trupului frumos,
fii casa care fuge prin fereastră!
4
Florian COPCEA
Fantasmele și ipostazele
unui poet al ,,timpului
pierdut”
Noul volum al lui Mihailo Vasilevici –
Nu, acesta nu sunt eu (Ed. Terra Grifonis,
Drobeta Turnu Severin, 2018), este un
,,album-puzzle” în care fiecare dintre poemele
ce-l compun revendică marginile unui
timp recuperabil, convertit în glose de conștiință.
,,Demonul” creator al poetului român
din sudul Dunării, poartă în sine, am
spune, vocația de a domina ființa, ipostază
în care, deseori, ,,Auzi cuvinte fără sens/
Auzi cuvinte deja spuse/ În râs sau plâns”
(Nu, acesta nu sunt eu). Ecourile liricii
acestuia pot fi identificate, după cum ne
sugerează prefațatorului Zoran Ieftovici, în
universul baudelarian, probabil acesta din
urmă a avut în vedere, fascinat de discursul
lui Mihailo Vasilievici, câteva, recunoaștem,
vagi și comune viziuni polimorfe despre
creație, frumusețe și poet, întâlnite în
ciclul Spleen et idéal din Les Fleurs du mal.
Exercițile poetice ale lui Vasilievici,
fictive sau lucide, își au sorgintea în interiorul
imaginației și al amintirii, lucru care
generează reflecții existențial-onirice dintre
cele mai contradictorii:
,,Până te mai visez încă,
Până te fur acestei nopți
Prună coaptă,
Soarele te iradiază.
Te ud
Ca și în visul meu
Să rămâi cât mai mult…
Până te mai visez
Pe ochii tăi pășesc greierașii
Și toată câmpia se oglindește în ei.
Până te mai visez
Întinde-mi mâinile
Să adun privirile plantelor
Și în seara aceasta
Desfă-ți rochia
Să înnopteze fără felinare
amurgul”
(Până te mai visez încă),
sau:
,,Ca un păianjen din crăpături
Apari, încrezătoare
În aparență compătimitoare.
Când vii îmi povestești cum
5
Mâinile-ți erau goale
Zilele lungi, iar nopțile grele
Precum un hanger jupoi
O bucată din pielea mea
Ca apoi să-mi lingi
Rănile deschise
Te privesc în oglindă
La răscruce, unde arunci ștreangul
Pe semafor, imaginându-ți
Gâtul iubitului
Că te așteaptă acolo.
Aceeași,
Fără întrebări, ca și când ar fi
Ieșit dintr-un vis neterminat
Să-și ia locul printre cuvintele
Poeziei mele.
Tu, femeie de neatins”
(Femeie neatensă).
Înțelegem ambiția poetului de a-și construi
o lume numai a lui, unde trăirile, semnificațiile
acestora, compun o mitologie
intens livrească, contaminată de un efemer
,,timp fără spațiu”, aflat, presupunem, ,,în
gândurile mele ascunse,/ singure”. Dacă a
reușit sau nu să-și atingă ținta putem intui
din poemul Dacă auziți pe cineva spunând:
,,Dacă auziți pe cineva spunând
Mi-e frică de singurătate,
Iertați-l,
Dați-i mâna.
Dar dacă vă este singurătatea
Răsad de cuvinte și sunete –
Într-o zi vă veți trezi
Fără teamă, în împărăția ei
Și prizonieră va fi viața ta!”.
Puterea de seducție a poetului nu constă
în jocul imaginilor, ci în aparentul său
travaliul de a afla calea spre propria sa supraviețuire
textuală, el fiind conștient că nu
altfel poate asigura ,,siguranță cuvintelor” și
nici ,,întoarce ideii” sale:
,,…Căci în sufletul meu, eu doar privesc,
În chipul oglindit în apă,
În neobișnuitul ucigaș din lac
Șterg sudoarea de pe țeava puștii.
Partea important din ceea ce aș putea
încă spune,
Ușor se topește cu umbra și se scutură,
Imaginează-ți!
6
În mijlocul infernului mie îmi vin în
gând cuvintele:
Discurs sublim,
Testament-avertisment!”
(Versuri în înțelegere cu infernul).
Mihailo Vasilevici este un artist care
conciliază, totuși, ,,fiorul galvanic” cu dezordinea
lăuntrică, pentru a re-crea infernul,
,,răstignit pe coarnele unui taur”, evident, în
scopul declarat de a trece ,,printre cuvinte/
ca și prin timp/ și sunt tot mai prezent/ în
acest timp” (Călător în mai multe direcții),
unde ,,…Memoria mea/ Cu timpul știrbită/
Memorează doar acea noapte,/ Acea dimineață.
Aici nu a fost zi,/ Soare sau lună/
Aici s-au scos ochii/ și s-au prefăcut în stele/
Ochii scoși/ Sufletele au rămas să plutească/
Deasupra câmpiei precum florile celeste./
Totul a ars./ Și s-a înnegrit de praf./ Pomii
despicați s-au aplecat de tristețe/ Iar mâinile
sale rupte/ Scurmă în pământul însângerat…”
(Întinderile ruinelor pustii).
Este ușor de detectat, cum în poeziile
care alcătuiesc volumul Nu, acesta nu sunt
eu, sunt dizolvate gânduri istovite de obsesii,
sentimente metamorfozate în tot felul de
fantasme, și multe alte elemente fragile din
retorica unui creator care, în viitor, ar trebui
să renunțe la contemplația propriului eu,
spre a nu fi acuzat de narcisism.
Demersul editorial, fără îndoială, trebuie
apreciat la adevărata sa valoare, cunoscându-
se faptul că în comunitatea românilor
din Serbia de nord-est lirica de expresie
românească este o cenușăreasă, iar etnicii
români cu veleități literare încă nu sunt sincronizați
la marile curente ale literaturii
universale.
Philippe DELAVEAU
Kant
Kant ieşea în fiecare zi la plimbare
La aceeaşi oră, pândit de pisici şi de femei;
Batjocorit pentru flegma fără fantezie, maiestuos
totuşi,
Îmbrăcat cu aceeaşi cenuşie redingotă
Simţind pentru cerul pe care l-au iubit visătorii
şi poeţii –
Uneori
Sunt şi din aceia -, un fel de ură:
7
Şi pentru ploaia care desenează fluvii
tumultoase
Ca un resentiment de flăcău tomnatic speriat
Să nu răcească.
În mirosul de tabac, blond,
Care-şi şerpuieşte voluta, acumulează loburi,
se întinde de-a lungul coamei
Prăfuite a zidurilor spiritul lui se dilată încet
La dimensiunile lumii sale mărginite de
sticlă
Deformând, toate ferestrele închise spre
stradă,
Alungând din plafonul jos, din cerul poros
şi galben spre care
Adulmecă
Lumânările până ceea ce spiritul
Nu-l va mai atinge proclamându-şi drepturile
sale şi care bântuie
Chiar scoarţa aspră de platan, codrul neted,
o pietricică
Chiar ploaia şi categoriile obtuze
În care se depun prin ochiuri de geam lumea,
Pierdute noaptea şi atingerea degetelor.
Traducere de Emanuela BUȘOI
Eliza ROHA
Un romancier autentic
al satului românesc:
Ion Pavel
La sfârșit de an
2018, dl. Ion Pavel ne oferă un roman interesant,
saga unei familii de țărani începând
din secolul XIX până după mijlocul secolului
XX, Destinul unui Neam BRIENII, ediție
îngrijită, publicată la Editura Media
Lib.ro, cu o încântătoare și sugestivă copertă
semnată de artistul plastic Dumitru Roșu.
Romanul se înscrie și ca un document
istoric, o panoramare socială generală dar și
de amănunt și, mai ales, poate fi considerat
un omagiu închinat memoriei înaintașilor
de către autor, dragostea și aplecarea cu
înțelegere și tandrețe asupra lumii satului,
pe care o cunoaște îndeajuns și nu o lasă
uitării, fiind evidentă.
Fiecare artist, în cazul de față scriitor,
are o anumită personalitate, fiind purtătorul
unei amprente energetice pe care o imprimă
creației sale. Citind cartea, în subliminal,
cititorul înțelege că dl. Ion Pavel este un om
de cultură dispunând de o varietate, serios
8
consolidată, de cunoștințe din diferite domenii
– sociologie, psihologie, istorie, elemente
de economie politică și altele, pe care le folosește
drept pârghii în mânuirea condeiului, în
plus, cunoaște bine universul rural descris, pe
care îl simte, căruia îi percepe toate nuanțele,
subtilitățile, ascunzișurile și îl descrie echilibrat,
obiectiv, lucid, așa cum a fost în realitate,
fără broderii nostalgice.
Povestea începe cu un eveniment marcant
pentru mica familie de ”venetici”, soț,
soție, doi copilași, abia statorniciți la marginea
unui sat ardelean: Ion, soțul Briei,
este ucis cu sălbăticie de un consătean, aparent
fără un motiv serios în afara agresivității
cauzate de starea bahică a criminalului.
Bria jură că va răzbuna moartea iubitului
soț. Intrăm brusc, fără introduceri de prisos,
în lumea imprevizibilă, când calmă, când
furtunoasă, a mediului rural, scăpat de sub
orice control al autorității statale. Bria, o
tânără femeie așezată la casa ei, devine personajul
central al romanului, o mater, mai
bine-zis puternica rădăcină a neamului care
se ramifică în timp prin copii, nepoți, strănepoți,
purtând genele unui neam de oameni
cinstiți, harnici, autoritari, voluntari,
parcă răzvrătiți împotriva destinului neprielnic.
Bria însăși de o moralitate neabătută
de la valorile creștine ale țăranului român,
devotată copiilor, încearcă în zadar să
schimbe nenorocul printr-o nouă căsătorie.
Din nou văduvă, părăsește localitatea transilvană
traversând munții. Drumul greu,
inițiatic capătă valențe simbolice. Se mută
în Trestioara, comună de la poalele munților,
cu o climă prietenoasă, pământ mănos
și oameni cumsecade, dar, în ciuda eforturilor
depuse, nu reușește să scoată familia din
starea de sărăcie în care este aruncată de
pierderea primului soț, susținătorul paternal,
Ion. Acest handicap se rostogolește
prin timp, de la o generație la alta de parcă
stă scris că sărăcia generează sărăcie. Doar
din munca ei, Bria nu reușește să ofere copiilor
săi o stare materială de deasupra sărăciei,
la rândul lor, copiii porniți în viață de
la prea puțin și nefavorizați de conjuncturile
sociale nu pot depăși condiția socială nedreaptă.
O apăsare continuă traversează
existența urmașilor Briei, țărani din pătura
majoritară, cu pământ puțin sau fără, căutările
lor spre mai bine eșuând în fața indiferenței
autorităților, a unei societăți alienate,
9
în care își fac loc doar cu hărnicia și onestitatea.
Nu este îndeajuns.
Statul, cu rol conducător, aproape că nu
există. Nu se implică în organizarea, în conducerea
maselor, masa țărănească fiind formată
din populații care vorbesc aceeași limbă
și au cam aceleași obiceiuri și tradiții,
ritualuri și credințe, singurul dirijor fiind
rânduielile statornicite din vechime. Viața se
desfășoară într-un carusel al întâmplărilor de
tot felul, alternând bolile specifice sărăciei,
lipsa unei educații sanitare, analfabetismul,
incidente marcate de agresivitate și răutate
pe de o parte, pe de alta omenia, întrajutorarea,
bunătatea, înțelepciunea. Locurile de
socializare, în special cârciuma și hora de
duminică și de sărbători reunesc oameni
diferiți, după neamuri, după vecinătăți. Bunăstarea
oamenilor este la voia întâmplării și
hazardul naturii, plouă, nu plouă. Firea voluntară
și atitudinea mândră, adesea încăpățânată
a neamului Brienilor cât și răspunsurile
belicoase la atacuri nedrepte, laolaltă înseamnă
arma de apărare și modalitatea de ași
manifesta revolta mocnită, moștenită din
generație în generație împotriva neputinței
de a ieși din ghearele sărăciei.
De asemenea, târgul este locul fremătărilor
umane, al incidentelor de tot felul, de
cunoaștere a semenilor mai buni ori mai răi,
locul diferitelor tranzacții, vânzări-cumpărări
de animale, lucruri, obiecte, într-un
cuvânt o fereastră deschisă către lume.
Dintre toate personajele feminine ale
romanului, Bria rămâne figura proeminentă,
înaintașa ca personaj etalon al țărăncii ardelene:
frumoasă, inteligentă, harnică, înțeleaptă,
de o moralitate desăvârșită, care ține
piept vitregiilor vieții. Ca întotdeauna, oamenii
sunt sub vremuri.
Celalalte personaje, trăitoare într-un
mediu determinant – Onița, Dumitrache,
Tudor, Onel, boierul Dodea și fiul său Gogu,
Ilarie, Leanca, Zoică, Măriuca, Culaie,
Gheorghe, Gherghina, Mieiță, Matei etc. –
apar în compunerea povestirii ca personalități
complexe, cu numeroase calități și defecte,
nu sunt tratate simplist, lumea satului
fiind aspră, neiertătoare, iar socializarea nu
se produce în mari colectivități cu reguli
bine stabilite, fiecare făcându-și dreptate
după puterile personale, autoritatea statală
fiind neputincioasă și departe de zbaterile,
de viața comunităților restrânse ale așezărilor
rurale.
10
Vremurile înaintează, copii se căsătoresc,
la rândul lor au urmași care și aceștia
îmbogățesc neamul cu moștenitori. Satul
devine neîncăpător, pământul puțin nu mai
asigură necesarul de hrană a familiilor și
arealul lucrativ se extinde în zonele marginale
industriale. Primitivism și omenie,
iubire și ură, speranțe și dezamăgiri, și câte
alte sentimente omenești sunt redate într-un
continuu clivaj psihologic, laserul lucidității
acționând asupra tăvălugului vieții.
Pagini memorabile le dedică dl. Ion Pavel
războiului, cum este perceput de lumea
satului, sacrificiile la care este supus țăranul,
calvarul îndurat: ”Era prea tânăr Onel pentru
priveliștea morții și deznădejdii ce copleșea la
întâlnirea cu grozăviile marșului forțat al
convoaielor spre o salvare incertă: pe margine
de drum, epuizați de efort, de foame și de
frig, zăceau laolaltă oameni și animale abandonate.
Cele mai norocoase trupuri fără viață
își găsiseră locul, unul peste altul, ca niște
lemne, în căruțe trase de boi, gata să se prăbușească
și ei pe margine de drum, ca morții
despuiați ale căror haine fuseseră luate de
supraviețuitori. Ochi crăpați de ger și trupuri
înțepenite de moarte și de frig.”
Și înainte și după război, viața locuitorilor
de la țară înseamnă muncă și neajunsuri
încă de la vârste fragede. Condițiile grele, la
limita supraviețuirii, lipsa unei speranțe către
bine, indiferența autorităților față de starea
oamenilor de rând conduc la apariția primelor
idei legionare și comuniste, la fel de periculoase,
ca derapaje ale istoriei, pe care bunul
simț al țăranului le respinge.
Dinamica romanului este înnobilată de
excelente descrieri ale naturii, adevărată
poezie în proză: „Steaua polară îl ațintea cu
lumina sa rece, chemându-l amăgitor către
înalt, arătându-i, cu o pâlpâire, cărarea pe
care să urce spre ea, strecură însă ghiduș
printre raze: „S-o crezi tu! La mine poți să
ajungi doar cu gândul, băiete”. Și se pitit
ștrengărește după un nor ce se grăbea să-i
acopere goliciunea. Plecat sub stea, norul
lăsă la vedere luna mare, rotundă ca floarea
soarelui, ce avea și ea să-i spună ceva lui
Dumitrache: „Nu lua în semă steaua, ea îți
spune doar care este calea, nu și cum să
ajungi unde-ți este vrerea. Până să ajungi la
stele, mai ai multe de învățat pe pământ,
băiete. Știi ce? Mai bine vino să dormi la
mine în poală, copileee…” și lăsă alt nor să-i
ascundă vederea și să-i întrerupă îndem11
nul.”, la fel, povești de dragoste de o puritate
și frumusețe desăvârșită.
O carte interesantă care cucerește cititorul,
în același timp un document istoric mărturisitor,
relevat cu mijloace literare, o proiecție
lucidă, înțeleaptă, echilibrată ce vine să
lumineze un veac de umilințe și nedreptăți,
de imposibile străduințe ale unui neam drept
și curat la suflet. În subliminal, o răsturnare
radicală a situației sociale apare ca absolut
necesară. Arhitectura povestirii este geometric
amplasată în timp și spațiu, materializată
în desfășurări narative captivante.
Scriitorul nu speculează, evită clasicul
idilic rural, stilul literar este caracterizat de
acuratețe, metaforele ce îmbracă splendoarea
naturii ori a sentimentelor de iubire inducând
către o expresivă poezie în proză.
Descrierea firii umane, atât de paradoxală,
de contradictorie, oferă cititorului răgazul
de cugetări și uimiri nostalgice.
În a doua jumătate a secolului XX un
singur roman realist despre satul românesc
aflat între cele două războaie mondiale a
avut șansa de a ajunge la cititori, un singur
roman a fost și este analizat, comentat, în
amănunt, în fel și chip, chiar ecranizat, cenzura
politică ori alte criterii barând elanul
scriitorimii în acest sens și accesul altor
scrieri de gen la edituri. Cred că marea literatură
dedicată satului românesc de abia de
acum iese la lumină, după anii 90, când
libertatea de exprimare a înălțat aripi, când
amintirile s-au așezat cu temeinicie în adevărul
lor, de abia de acum șuvoiul literar își
găsește drum către inima și sufletul cititorilor.
Anna EICHERT
Te caut
Te caut lumină divină,
de bucurie am inima plină,
arată-mi ce drum să apuc
să fug de singurătatea de cuc.
Te caut cu întreaga făptură,
pe tine te caut lumină pură,
fug de patimi și ură
când viața din zile îmi fură.
Te caut … te arată lumină
și fă-mi ființa de viață plină.
12
Poetul
Poetul… el fericește clipa
vede îngerului aripa
aude vorbe fără glas
în cuvinte făcând popas.
În a gândului grădină
a găsit o stupină
de idei și vise multe
vrea în pace să le asculte.
Călătorește cu neștiut pas
între cuvinte rămas
prin viață trece discret,
așa e sufletul de poet.
Adina BOGDAN
Cântec mic
Spre ochiul nopţii-ncet curgând
Stelele-mi ascunse-n gând
Îmi sporesc visul, cuvântul,
Lumii tot ce-a risipit vântul.
Printre pietre piară-n clipe
Drumul alb și cu aripe,
În urechi ecou sfârșind
Ape lungi bătând-n grind.
Dinspre lună curge versul
Când prea greu îmi este mersul.
E ziua ta
Tu, gând înlăcrimat în vers,
Rază luminând-ntregul univers,
Lumânare topită în cuvânt,
Pasăre din cerul meu răsfrânt.
Alungă-ți de sub pleoape tăcerea,
Luceferi-ți vor ierta căderea,
În palme ți-adun zbor și mare,
Bucură-te, viața-i o vâltoare
Când în vise te rătăcește.
E ziua ta, teiul înfloreşte.
13
Mădălina SURCEL
Clasa a X-a, Colegiul Național ,,Traian”,
Drobeta Turnu Severin
Timpul
Ce reprezintă pentru mine timpul? Este
o întrebare ce frământă sufletul și mintea
mea de foarte mult timp. Întotdeauna am încercat
să găsesc o definiție a acestui ,,timp”,
dar oricât aș fi încercat, niciodată nu am reușit.
Până acum mult timp, am crezut că timpul
este reprezentat de copilăria mea și de
toate momentele frumoase petrecute alături
de cei dragi mie. Așa că am început să mă
gândesc la efemera perioadă din viața mea.
Ce am observat? În acea minunată perioadă,
nu exista nici măcar o urmă a Timpului.
În copilărie, timpul nu este important.
Noțiunea de timp cred că a apărut odată ce
am învățat să citesc ceasul, sau poate chiar
mai târziu.
Așa că am încercat să găsesc o definiție
a timpului în istorie. Ceea ce m-a determinat
să urmez această cale a fost o poveste
pe care mi-o spusese bunica mea în copilărie.
Era despre o vizită pe o insulă și despre
cum le trecea vremea locuitorilor de pe
aceasta. Întotdeauna am fost interesată de
istoria acelei insule, dar nu m-am gândit
niciodată că răspunsul la întrebarea mea se
află chiar în istoria acelui loc. Însă tot ceea
ce îmi povestise bunica mea nu se asemăna
cu ceea ce citisem sau ceea ce văzusem
până atunci. Începusem să citesc din ce în
ce mai multe cărți scrise de oameni care au
trăit acolo. Dintre toate acele cărți, doar una
se asemăna cu povestea bunicii mele. Prima
dată când am văzut această carte, mi-am dat
seama că aceasta este cheia către povestea
acelor locuri, către magia insulei. Numele
autorului era parcă predestinat pentru această
poveste. Poate acesta a fost elementul
cheie ce m-a condus către această relatare.
Cu fiecare pagină citită, mă apropiam de
descoperirea ce va defini timpul. Mergând
pe stradă, am zărit un afiș cu un eveniment
organizat la biblioteca din oraș, având ca
temă istoria insulei. În acel moment, mi-am
zis că trebuie neapărat să merg acolo, pentru
a putea completa tabloul creat în mintea
mea. După câteva zile, am mers la expoziția
organizată. Ceea ce mi-a atras cel mai mult
atenția au fost niște fotografii ce se regăseau
și în cartea pe care o citisem. Apoi, am
14
întrebat-o pe organizatoarea evenimentului
unde pot găsi persoana care realizase acele
fotografii. Din păcate, persoana care realizase
acele fotografii era o bătrână care trăise
în tinerețe pe insulă, iar azi locuia în orașul
Constanța.
La început am fost foarte dezamăgită,
simțind că tot ceea ce făcusem până în acel
moment fusese în zadar. Apoi mi-am adus
aminte o vorbă a bunicii, care spunea că nu
trebuie să renunț niciodată, mai ales când
sunt aproape de aflarea adevărului.
Mai era doar o singură săptămână până
la vacanța de vară. În acea săptămână miam
organizat plecarea la Constanța împreună
cu cea mai bună prietenă a mea.
Dintodeauna am simțit că am o legătură
specială cu acel oraș și cu marea, încă de
când mergeam în vacanțe cu părinții mei.
De când mă știu am iubit marea, chiar dacă
nu trăiam lângă aceasta. Marea a fost martora
primilor mei pași, a primelor bucurii,
dar și a primelor clipe de tristețe, toate aceste
clipe trăite vara, în vacanța de vară. De
fiecare dată când aveam nevoie de un răstimp,
fugeam lângă cea care fusese martora
celor mai multe amintiri. Uneori o asemănam
cu oamenii, deoarece fiecare se comportă
diferit în momentele de cumpănă. Îmi
plăcea să stau și să o admir, parcă nu mă
mai săturam de muzica valurilor.
Ajunsă în oraș, am pornit în căutarea
persoanei ce putea să facă lumină în mintea
și în sufletul meu. După lungi căutări și
după lungi aventuri pe străduțele mici, dar
pline de istorie, am găsit-o pe doamna Marta,
o doamnă respectabilă. Se afla într-un
parc din apropierea casei .
După o lungă discuție, doamna Marta
mi-a povestit că, de fapt, o cunoștea pe bunica
mea, mai bine zis pe fetița îmbrăcată
cu o rochiță roșie și pantofi negri, din fotografia
pe care mi-o dăduse bunica și pe care
i-o arătasem. Și fetița aceea era interesată,
la fel ca și mine, de acele locuri. Ceea ce
am învățat din tot ceea ce îmi povestise
doamna Marta era că timpul nostru nu trebuie
comparat cu timpul sau cu trăirile altor
persoane, deoarece riscăm să schimbăm
esența pură a sufletului nostru care, odată
pierdută, nu mai poate fi recuperată niciodată.
Apoi, după o lungă plimbare prin acel
minunat oraș, ne-am despărțit, nu înainte de
a-i promite că o voi vizita cât de des voi
15
putea și de a-mi da un sfat pe care, cu siguranță,
am să îl păstrez în minte și în suflet
toată viața: ,,Trebuie să trăim mereu în prezent,
având în minte atât momentele frumoase,
cât și pe cele triste, pentru a nu mai
repeta unele greșeli.”
După ce ne-am luat rămas-bun, am plecat
pentru a crea noi amintiri și povești împreună
cu prietena mea. Și care era locul cel
mai bun pentru amintiri, dacă nu pe plajă,
lângă mare?Așa că am mers pe plajă, pentru
a crea noi amintiri cu cea mai bună prietenă
a mea, dar și cu martora primilor mei pași,
marea.
Din toată această experiență am avut
foarte multe de învățat. Mereu am încercat
să găsesc răspunsuri în alte locuri, dar de
fapt, ele trebuiau căutate în adâncul inimii
mele. Mi-am dat seama că timpul este o
infinitate de clipe frumoase, de amintiri, nu
de răspunsuri căutate în cărți, despre definiția
acestuia. Timpul este un maestru de ceremonii,
care ne aduce mereu acolo unde se
cuvine să fim, avansăm, ne oprim și dăm
înapoi la ordinele lui, greșeala nostră fiind
aceea că ne închipuim că putem să îl tragem
pe sfoară.
Eugen LUNGULEASA
Clasa a X-a, Colegiul Național ,,Traian”,
Drobeta Turnu Severin
Ce suntem
Ce ești? Ce suntem? Ce am fost?
Suntem umbre care umblă pierdute, fără
rost.
Suntem două fantome invizibile, în căutarea
infinitului,
Dar cum să-l găsim când noi suntem întruchiparea
nimicului?
Vrem înapoi tot ce a fost al nostru!
Fiecare figură de om fericit îmi aduce aminte
de un monstru.
De ce? De ce faptul că ne-am pierdut ne-a
rupt de univers?
De ce suntem ca poeții singuratici ce își
semnează ultimul vers
Rupți de realitate, prinși în cartea noastră,
în acest joc?
Aș vrea să rup toate aceste pagini și să plec,
Să evadez din închisoarea ta, iar tu să evadezi
dintr- a mea.
16
După atâta timp de căutare, să ni se termine
povestea.
Dar totuși, ceva ne ține…
Să fie oare sufletele noastre care nu pot trăi
ca unul?
Sau să fie inimile noastre care încă bat sincron?
Alergăm unul după celălalt ca într-un maraton,
Dar nu ne găsim; de fiecare dată te pierd
din vedere.
Oare voi reusi să te prind, să-ti zic « La
revedere » ?
Sau această iluzie frumoasă mă va bântui
mereu?
Etern, ochii tăi verzi nu-i vor da pace gândului
meu
Ca și când am fost blestemat să te iubesc,
Dar niciodată capabil să te regăsesc.
Prins în amintire
`Un suspin, atât mi-a trebuit,
Să mă simt pierdut, pustiit.
Un “rămas-bun”, atât a fost de-ajuns,
Să mă dobori la pământ, în plâns.
Tot ce mi-a rămas sunt amintirile,
Triste, când ni se întâlneau privirile
Și în bătaia vântului de vară
Ți-am văzut zâmbetul pentru ultima oară.
Și apoi, ca o frumoasă iluzie,
Ai dispărut cu o delicată precizie.
Te-am pierdut, superbă stea,
O stea ce nu va mai fi a mea.
Dar azi, încă te zăresc
Cu ochi mici, te urmăresc
Și umplu foi, le murdăresc
Cu al tău chip copilăresc.
Tosti Harald RUSU
Clasa a VIII-a, Colegiul Național „Traian”, Drobeta
Turnu Severin
Întâlnirea
Era o zi destul de liniștită de iarnă.
Apusul începea să-și facă apariția din ce în
ce mai târziu. Soarele se întorcea peste orașul
meu la ore mai târzii decât înainte. Vântul
nu bătea, ploaia nu te mai uda, iar rezervele
de zăpadă din cerul de deasupra Dro17
betei se terminaseră cel mai probabil. La
noi niciodată nu ninge prea mult, iar în luna
februarie este exagerat să vorbești despre
nea. Mă aflam în vacanța intersemestrială a
clasei a opta și, după câteva luni grele de
învățat continuu, zi de zi, relaxarea era pe
primul loc. Pe la ora patru după-amiază
urma să mă întâlnesc cu niște prieteni, iar
apoi să îi fac o vizită bunicului meu drag.
Dat fiind contextul în care se află, familia
mea nu mi-a permis să îl am zilnic
aproape de mine pe tatăl tatălui meu, așa
cum mi-aș dori sau, la fel cum se întâmplă
în cazul multora dintre prietenii mei. Astfel,
fiecare vizită pe care i-o fac este dorită și
așteptată cu nerăbdare. Orice conversație cu
bătrânul scriitor este una din care învăț câte
ceva. Cu o zi înainte de vizită, părinții unuia
dintre tovarășii mei cei mai buni au aflat că
de fapt copilul lor și cu mine suntem verișori
de gradul patru, datorită unor rudenii
ale bunicilor noștri. Euentuziasmat, dar și
nedumerit, l-am contactat imediat pe bunicul,
pentru a primi o confirmare oficială.
Era adevărat, iar după mica povestioară de
la telefon despre familia lui și verișorul meu
găsit la vârsta de 13 ani ai mei, respectiv 16
ani ai lui, omul de literatură m-a invitat a
doua zi în locșorul său, unde scria mereu.
Întâlnindu-mă cu prietenii m-am luat
cu vorba și nu am apucat să mă uit la ceas,
așa încât pe neobservate a și trecut ora la
care trebuia să merg la bunicul. Grăbit, am
chemat un taxi pentru a ajunge la biroul
scriitorului cât mai rapid. Nu mă apelase
până atunci, deci probabil nu era prea supărat
pentru că am întârziat, așa că m-am liniștit.
Ajuns acolo, am deschis ușa de la locșorul
plin de cărți al bunicului și, în două
clipite, bunul Victor a venit la mine pentru
a mă saluta:
-Nepoate, ce bine îmi pare să te revăd!
a spus el entuziasmat, strângându-mi mâna.
Eu, copleșit parcă puțin de emoție, i-am
zâmbit și l-am salutat cu respect:
-Sărut mâna, bunicule!
Am luat apoi loc, ne-am privit puțin
unul pe celălalt și am dat drumul la vorbă:
-Ce mai faci măi, Tostibau? mă întreabă
bunicul, alintându-mă în felul lui.
-Totul merge, școala a trecut cu bine,
pe acasă este cum trebuie, doar vremea asta
cam înșelătoare mă mai supără. Am auzit
18
apoi comentariul unui meci la televizorul
din spatele meu, am recunoscut vocea comentatorilor
și mi-am dat seama că era o
partidă din campionatul englezesc de fotbal,
preferatul meu. Astfel, din reflex, m-am
întors pentru a vedea despre ce meci era
vorba. Bătrânul a observat și m-a întrebat
direct:
-Bănuiesc că îți place fotbalul. Ce poziție
joci?
-Atacant central, de bandă sau din fundaș,
uneori. Mă descurc la toate în principiu,
dar cred totuși că locul de extremă este
cel de bază pentru mine, îi zic eu cu plăcere,
văzând că pare să îi placă fotbalul.
-Ahaa, se vede că esti nepotul meu. Și
eu aveam o viteză interesantă, am jucat în
zona ta, chiar și la una dintre fostele echipe
ale orașului, în liga secundă.
Nu am știut cum să răspund, am fost
puțin uimit, dar fără să vreau am spus:
-Frumos…
M-a privit puțin și m-a întrebat:
-Ia zi măi, Tostibau…Tu ce vrei să devii?
-Nu știu, vreau să treacă acest an greu,
să mă liniștesc puțin, apoi să mă gândesc
mai bine. Am în minte mai multe meserii:
judecător, procuror, poate marinar sau chiar
și medic. De exemplu, acum ceva timp am
discutat despre acest lucru și cu o doamnă
judecătoare. În urma unei mici conversații
despre situația societății în care trăim și
după alte idei, stimata doamnă a fost impresionată
de felul în care am vorbit și m-a
întrebat dacă nu aș vrea să urmez un drum
asemănător cu al ei.
-Hmm…Interesant. M-aș bucura mult
dacă aș putea să trăiesc zile în care să merg
pe stradă și să le pot spune cunoscuților că
nepotul meu este judecător sau medic în
Timișoara sau în București. Totuși, sunt
cam bătrân. Oricum, mă voi ruga să mai pot
trăi până când ajungi tu ceea ce îți dorești, a
spus bunicul emoționat.
A urmat un moment de liniște, după care
am căzut puțin pe gânduri amândoi. Am
continuat discuția, dar de data aceasta cu
mai multă energie pozitivă; despre nimic
important.
Se făcuse târziu, iar eu eram plecat de
câteva ore deja, fusesem și cu prietenii în
oraș înainte. A trebuit să plec după doar o
oră și ceva. I-am spus bunicului:
19
-Bunicule, îmi pare rău că nu pot sta
mai mult, am câteva apeluri pierdute de la
părinți și ar trebui să mă întorc acasă, am
spus eu cam ezitant.
-Du-te Tostibau, înțeleg…îmi răspunse
el calm.
-Bunicule, îmi pare bine că ne-am văzut,
spor la scris, sărut mâna!
-Salutare nepoate, te mai aștept!, îmi
spune el întinzându-mi mâna spre a mă saluta
de plecare.
…A fost o întâlnire memorabilă, care
mi-a arătat că trebuie să fiu și mai atent la
învățat. M-au atins vorbele bunicului, autor
a zeci de cărți. Mi-am dat seama ce bucurie
aș putea să îi fac acum, la bătrânețe.
Cristina VIȚĂL
Clasa a X-a, Colegiul Național ,,Traian”,
Drobeta Turnu Severin
Fluture
Nu te gândi la nimic
Nu spune nimic, nici măcar un cuvânt,
Doar arată-mi un zâmbet.
Să știu că e doar un vis,
Dar te rog să nu dispari…
Oare vei rămâne lângă mine?
Îmi vei promite?
Dacă îi dau drumul mâinii tale,
ai putea zbura departe și te-ai putea frânge,
Sunt speriată,
Te rog, oprește timpul!
Dacă acest moment va trece
Se va întâmpla ceva si te voi pierde…
De departe, te-am privit pe furiș-
Pentru că mă tem,
Dacă te ating vei dispărea.
Tu ești strălucirea
Care mă salvează de întuneric,
Iar cu ușoarele tale atingeri
Mă faci să uit de realitate.
Ești ca o briză care fură petalele de cireș
Ești ca vântul liber și păcătos…
Ești acolo, dar cumva nu te pot atinge,
Ești ca un vis,
Ca un fluture.
20
Emanuela BUȘOI
Margareta de Nevarra
și neoplatonismul (I)
Cu o cultură vastă
pentru epoca sa, dar pe
măsura strălucitei sale poziţii sociale, cu o
remarcabilă activitate politică care nu ar
putea fi neglijată, dar şi cu o gândire profundă
şi originală, Margareta de Navarra s-a
impus în centrul efervescenţei intelectuale,
artistice şi religioase din prima jumătate a
secolului al XVI-lea. A fost cunoscută ca
una din prinţesele desăvârşite ale secolului
ei, fiind socotită o personalitate strălucitoare
în galeria literară a Franţei.
Margareta de Navarra, această femeie
cu totul deosebită, a reuşit să adune în jurul
ei toate marile spirite ale epocii, iar prin
contactul permanent cu mari învăţaţi din
afara graniţelor ţării şi prin implicarea ei
directă, a făcut posibile schimburile de idei,
adoptarea de doctrine noi şi aclimatizarea
lor pe pământ franţuzesc.
Savantul, literatul găseau sprijin la
curte, atât din partea regelui, cât şi din partea
surorii sale. Curtea, o şcoală proastă de
morală, potrivit aprecierii lui Thédore
Bèze1, era totuşi „o adevărată şcoală, căci
se discutau tot felul de subiecte, de la război
la ştiinţe „şi mai înalte, şi mai de rând” –
„hautes et basses”2 .
Regele, cunoscut a fi un om cultivat şi
rafinat, a avut un rol considerabil în viaţa
culturală din Franţa secolului al XVI-lea.
Spirit doritor de cunoaştere, a cerut să se
tipărească traducerile inedite ale lui Seyssel
din Tucidide, Xenophon, Diodor din Sicilia.
A stimulat zelul traducătorilor, comandându-
i traducătorului Sale o traducere din
Homer şi stăruind pe lângă Aymot, – cel
care care, în urma influenţelor reginei, a
obţinut o catedră de greacă şi latină la colegiul
din Bourges -, să pregătească o traducere
din Plutarh.
Francisc I a îmbogăţit biblioteca regală,
instituind prin ordonanţa din 1537, semnată
de el, la Montpellier, un depozit legal
obligatoriu din câte un exemplar din orice
volum tipărit în Franţa şi cumpărând, prin
intermediul ambasadorilor săi în Italia, manuscrise
clasice.
21
Margareta se întreţinea cu spiritele cele
mai elevate ale epocii, iar unii, ca de exemplu,
Clément Marot şi Bonaventure Des Périers,
îi erau cât se putea de apropiaţi, fiind în
seviciul ei, în calitate de valeţi personali.
Preocupată de fiecare mişcare religioasă
importantă a vremii sale, a sprijinit pe
toate căile cauza reformatorilor în demersul
acestora de înnoire a vieţii creştine. În toată
această efervescenţă de idei inovatoare,
Margareta căuta elementele care se potriveau
cel mai bine cu propria ei viziune privind
relaţia credinciosului cu divinitatea. A
reuşit să asimileze cele mai diverse influenţe:
luteranismul în anul 1520, calvinismul
între anii 1534 şi 1542, reforma italiană
între 1524 şi 1525, libertarianismul spiritual
între 1543-1548. De altfel, Montaigne însuşi
a admirat acest spirit al Margaretei de
Navarra de a fi „contra curentului” aproape
unanim acceptat în epocă3.
Guillaume Briçonnet şi Lefèvre
d’Etaples, episcopi, iniţiatorii „grupului de
la Meaux” au avut o influenţă considerabilă
asupra reginei de Navarra. Guillaume
Briçonnet, apelând la fostul său profesor de
la Colegiul Navarra din Paris, Lefèvre
d’Etaples, precum şi la alte minţi luminate
ale timpului, a întreprins, începând din anul
1518, un proiect care-şi propunea să reformeze
promovarea Evangheliei în rândul
credincioşilor. Ideea de „a cunoaşte Evanghelia,
de a urma Evanghelia şi de a face
pretutindeni cunoscută Evanghelia” i-a adus
virulente atacuri, atât din partea Sorbonei,
cât şi a Parlamentului, paznici deosebit de
suspicioşi ai tradiţiei, care-i amestecau,
laolaltă, pe evangheliştii de la Meaux şi pe
luterieni. Ambele direcţii au într-adevăr, în
comun, importanţa pe care şi unii şi alţii o
acordă Sfintei Scripturi, precum şi preeminenţa
credinţei asupra oricărui demers înfăptuit,
dar, în schimb, două puncte cruciale
îi despart: euharistia, în cazul căreia evangheliştii
rămân credincioşi dogmei catolice
şi transubstanţialitatea, pe care primii nu o
pun nicicum sub semnul întrebării. În ciuda
protecţiei acordate de Francisc I, dar, mai
ales, a Margaretei de Angoulême, adeptă a
tezelor evangheliste, grupul de la Meaux
nu rezistă presiunilor şi se desfiinţează.
Corespondenţa dintre Briçonnet şi
prinţesă a avut rolul de a determina-o pe
Margareta să părăsească nivelul unei lecturi
22
de suprafaţă şi rapidă a „Scripturii” în favoarea
unei lecturi de profunzime, meditativă,
pentru ca „dincolo de sensul literal să
pătrundă sensul spiritual”4.
Tot Briçonnet, plecând de la textele
lui Pseudo-Denys, vorbeşte în cea de-a
unsprezecea scrisoare despre cele trei căi de
a accede la iubirea supremă faţă de Dumnezeu.
Prima cale, cea accesibilă începătorilor
este calea purgativă, prin intermediul căreia
novicii se purifică prin intermediul iubirii.
Acesteia îi succede etapa pentru avansaţi,
calea iluminării, unde cei ce sunt mistuiţi
de iubire pentru divinitate au încă drept
obstacol propria lor greutate corporală carei
leagă de realitatea terestră. Ultima etapă,
asigurată celor perfecţi este calea unitivă,
iar cei aleşi nu mai cunosc greutatea corpurilor,
ei fiind morţi în corp.
Spirit erudit, Margareta încearcă să
înţeleagă problemele religioase şi să se înţeleagă
pe sine în dialog cu divinitatea. Citeşte
mult, îndeosebi scrierile sfântului Pavel.
Din propriile lecturi, din comentariile
„prolixe” ale lui Briçonnet, ea îşi însuşeşte
elementele unui creştinism de sorginte pauliană,
care vorbeşte de un Cristos al mântuirii,
al unei mântuiri totale5.
De Crăciun, la editura Estienne, apar
în 1512 Epistolele lui Pavel, comentate de
Lefèvre d’Etaples. Toate epistolele şi mai
ales ales Epistola către romani, cea mai sistematică
din toate, vorbesc despre lucruri cât
se poate de simple. De vreme ce păcatul este
universal, mântuirea poate fi obţinută numai
prin graţie, mijlocită de credinţă. Acest important
tratat de teologie evanghelică vorbeşte
despre sufletul omenesc: toţi oamenii
sunt păcătoşi, mai buni sau mai răi, şi toţi
sunt egali în faţa mâniei lui Dumnezeu. E
nevoie de un sprijn puternic, fratern, pentru a
găsi speranţa. Dacă singuri, prin străduinţă
personală, nu pot accede la bunăvoinţa lui
Dumnezeu, atunci există o altă cale, singura
cale, cea adevărată, credinţa în Cristos 6.
.Margareta de Navarra şi directorii ei de
conştiinţă par să personifice fuziunea momentană
a Renaşterii şi a Reformei, toţi însă
se declarau adepţii unui geniu intelectual al
sfârşitului de Ev Mediu, Nicolaus Cusanus,
prin care regina şi anturajul său –în particular
cenaclul de la Meaux – şi-au materializat
gustul pentru doctrinele evanghelice.
23
Pătrunsă de doctrinele platoniciene,
Margareta de Navarra, la rândul său, şi-a
influenţat cititorii, sub diverse forme, căci,
după cum remarca Abel Lefranc, Platon a
fost relevat francezilor chiar de regină.
Doctrina era expusă in cercurile de
elită, al căror suflet şi agent inspirator era
Margareta. Ea acţiona deci asupra anturajului
său atât prin arta conversaţiei, cât şi prin
compunerile sale literare.
Printre minţile luminoase care o înconjurau,
putem cita cel puţin pe Marot,
Mellain de Saint-Gelais, Gruget, Denisot
Sainte-Marthe, Pelletier du Mans, Rabelais,
Bonaventure Despériers, personalităţi marcante
ce reprezentau chintesenţa gândirii în
secolul al XVI-lea.
Din punctul lor de vedere, umanismul
promovat de ei nu înceta să evolueze, depăşind
punctul de vedere pur teologic. De
altfel, Gargantua, eroul lui Rabelais, în celebra
scrisoare, trimisă fiului său, Pantagruel,
definea în termeni entuziaşti progresele
realizate în cunoaştere : „ Acum toate disciplinele
sunt restabilite, limbile puse la locul
lor, greaca, fără de care e o ruşine ca cineva
să se considere savant, ebraica, caldeana,
latina… Peste tot întâlneşti din plin oameni
savanţi, preceptori docţi, bibliotecari pricepuţi.
Şi nu se vor mai găsi, de aici înainte,
vreun loc sau vreo reuniune care să nu servească
altarul Minervei”7.
Firul roşu care îi uneşte pe toţi aceşti
oameni de spirit este reprezentat de gustul
pentru antichitatea greacă şi latină. Trebuie
să adăugăm însă că niciodată antichitatea nu
a fost complet ignorată în Franţa, dar, în
Evul Mediu, ea era apanajul unui număr
restrâns de savanţi retraşi în mânăstiri. Italia
a avut un rol de primă mărime în difuzarea
antichităţii greco-latine, pentru că, înaintea
francezilor, ea a reînviat vechea civilizaţie,
iar la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul
secolului al XV-lea, un mare număr
de cărţi tipărite în Italia sunt citite în Franţa.
Atuul de necontestat al antichităţii era
acela că putea să ofere contemporanilor
Margaretei de Navarra principii total opuse
dogmelor creştine, promovate de-a lungul
întregului Ev Mediu . Astfel oamenii reînvăţau
să îndrăgească natura, plăcerile, redescopereau
bucuria de a trăi şi farmecul
operelor literare de cea mai bună calitate.
24
În orice caz, la început, traducerile
din Platon au fost destul de rare. Acest lucru
a fost explicat de istorici prin faptul că
primii profesori aleşi pentru a preda limba
greacă, Danès şi Toussaint, erau legaţi, datorită
preocupărilor lor anterioare, de opera
lui Aristotel, icoana epocii medievale. O
altă cauză care a dăunat răspândirii platonismului
a constituit-o Reforma care s-a
impus în Franţa între anii 1530-1540. Reforma
a însemnat o nouă posibilitate de a
reînnoi, de a spiritualiza religia. Progresul
ideilor platoniciene a întâmpinat obstacole
până în momentul în care intelectualii epocii
au fost şocaţi de dogmatismul şi de elementele
excesive ale noii religii. Atunci toţi
şi-au întors privirea spre platonism, curent
care incarna un credo mai larg, un ideal mai
ofertant.
Platon, dumnezeul filozofilor, „Plato
quem philosopharum Deum predicant omnes”,
cum apărea ca motto pe volumul
„Phédon”, tradus de Ficino, a reuşit, în cele
din urmă, să se impună, iar toată lumea ocidentală
a îmbrăţişat fără nicio ezitare ideile
divinului filozof, considerat a fi maestrul
absolut al lumii/lumilor eterne.
Traducerile din opera lui Platon din
această perioadă sunt revelatoare. În 1532
se traduce Timaios, în 1530, Axiochus,
Charmides, din nou Timaois în 1536, Legile,
în 1538, Apologia lui Socrate, în 1540.
Dacă până în 1540 filosofia lui Platon
a constituit apanajul unei elite de erudiţi şi
gânditori izolaţi, apoi, însă, scrierile platoniciene
au intrat în circuitul general al ideilor,
materializând idealul unei generaţii
întregi şi cu efecte imediate asupra dezvoltării
marii culturi europene.
Cum am putea să ne explicăm entuziasmul
general pentru ideile lui Platon? De
ce Platon şi nu alt filozof antic? Existau în
opera lui Platon elemente comune stării de
spirit ce domina secolul? Existau în opera
„divinului” premise ale unei aşteptate renaşteri
literare?
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ.
În primul rând, Platon oferea însetaţilor de
idealuri un ideal mai nobil, mai cuprinzător
decât acela pe care catolicismul îl putea
concretiza. Reforma nu lărgea sfera idealurilor
Renaşterii, nu impunea nicidecum noi
coordonate, dimpotrivă, prin dogmele pe
care le conţinea, le limita.
25
Perspective noi, orizonturi necunoscute,
se deschideau în faţa căutătorilor de
frumos. Ideile lui Platon devin una din cauzele
înfloririi nemaiîntâlnite până atunci a
literaturii şi a artelor în Franţa.
Apoi, contemporanii reginei se vedeau
în faţa unei noi posibilităţi de a îmbogăţi,
de a întări religia catolică. Toţi
umaniştii au fuzionat, în raporturi diverse,
platonicismul cu religia creştină.
Spiritele elevate descopereau că omul
putea, şi cu ajutorul raţiunii, să acceadă la
contemplarea lucrurilor eterne.
Mişcarea platoniciană a fost o revoluţie
care a avut loc nu numai în domeniul
literaturii şi, mai ales, în poezie, dar, în egală
măsură, şi în filozofie. Concepţia generală
despre lucrurile acestei lumi a suferit o
transformare profundă şi decisivă.
Note:
1. Théodore de Bèze (1519-1605) a fost
umanist, teolog protestant, traducător al
Bibliei, profesor, ambasador şi poet. I-a
succedat lui Calvin în fruntea Academiei
din Geneva. (apud Wikipédia, Thédore de
Bèze)
2. 1749_Catalogue 13pdf-SLAM.
3. Krempp,Peggy, Perspective existentielle
de la foi dans les oeuvres de Marguerite de
Navarre, p.6.
4. Febvre,Lucien, Autour de l’Heptaméron.
Amour sacré, amour profane, Gallimard,
Paris, 1944, http:// classiques.
uqac.ca/classiques/febvre lucien/autour
heptameron,p.100.
5. Ibidem.
6. Febvre,Lucien, p. 108.
7. Bédier, Joseph, Hazard,Paul, Histoire de
la littérature française illustrée, Larousse,
Paris, 1923.
26
Adela EFRIM
Cuvinte legate în bandaje oliv
păianjenii ţes pânza precum mâinile năframa
prizonierul flămând ascunde taina,
în colţul gurii ţipătul izbeşte cicatrici
cearcănele sporesc pliuri pe trup,
sângele trădează macii
în tot acest peisaj închis
înfruptă-te din întuneric
liliac în adăpost
desprinde-te de zbor
coboară lângă valuri
pentru a-ţi înţelege plutirea
caută-ţi privirea pregătită pentru răscoliri de
jad
dincolo, un tremur îşi strânge corsetul
până respiraţia se taie în muchia unui zid
tăcerile sunt cuvinte legate în bandaje
oliv.
Eleanor MIRCEA
Low Tide
Era cald, era trist
prin venele obosite
şobolanii se scurgeau în canale dospite,
iar măscăricii îţi cântau făcând tumbe
ţie, supremul artist.
te priveam, te căutam,
cu o laternă înfrigurată ce rătăcea printre
mumii
cu un ochi bezmetic umblând de capul lui,
către pragul lumii
şi mâna plecase de una singură, să-ţi dea
mângâiere
dar măscăricii i-au tăiat degetele ca să curgă
miere
şi le-au făcut coliere.
ochiul s-a închis şi s-a rostogolit în noroi,
nu mai aveam nimic. Era ceaţă în noi
erai îmbuibat de fiere ca o broască
şi am ferecat vorbele, să nu se mai nască.
Era cald, era trist
ploua cu lipitori lipicioase
şi se făcuse târziu în case.
27
Gabriela Ana BĂLAN
Răscruce de avatar
Am trăit într-o mare eroare
credeam că rodia e o floare
deodată mi-e o foame de lup
vai nici mango nu ştiu ce gust are
nici obrajii tăi nici un sărut.
Voi intra în pas de vals – acum
trec pe lângă o lebădă
începe să cânte
sunt îngerul morţii pe drum
în acest avatar şamanii mă vor sacrifica
vor zidi lumea pe coloana mea vertebrală.
Mai bine intru în pas de tango
chiar dacă nu ştiu gustul de mango
cu trandafirul roşu cu braţul pe umărul tău
prea banal… de data aceasta intru teatral
cu felinarul aprins cu chipul tău tatuat pe
ispite
cu discursul scris dinainte.
Adu-mă pe lume pentru a 666 a oară
mamă îţi promit că nu o să te doară
scrie-mi numele cu sânge violet
în biblia poeţilor.
Mircea VIȘA
câinele alb
munţii nu mai străpung cerul cu raze ca în
fotografia făcută
atunci la întoarcere
nu ne mai ţinem de mână pe cărările de
deasupra lumii
nu rătăcim prin ceţuri lăptoase aproape de
nori
nepăsători şi tineri
tandri şi guralivi
perii sălbatici au înflorit degeaba
nu are cine să le guste fructele
gurile noastre sunt strepezite de aroma iubirilor
ratate
câinele alb ciobănesc ne aşteaptă zadarnic
în pragul colibei
de piatră
nimeni n-o să facă vreun film despre devotamentul
lui
28
stăpânul beat îl va mângâia pentru tot restul
vieţii cu toiagul
iubito
până şi şoarecii ne vor duce lipsa
ronţăind amintirile (noastre) frumos împachetate
pe rafturi
ghiftuiţi vor adormi sub soba de tablă ruginită
numai lupii vor tulbura în nopţile cu lună
plină tristeţea unui
loc abandonat de noroc
iubito
mi-e milă de câinele alb ciobănesc
Cornelia DIȚĂ
Pentru tine
Fii pictorul
ce mă transformă în apus
în albul florii de crin
în noapte albastră
în raza ce
mângâie-n somn.
Potecile mele sunt pentru tine
vis de iubire din care răsare
soare în mare.
Doar pentru tine
eu pot fi grădină.
Daniela VÎLCEANU
Îndemn
Picuri de licoare rubinie
toarnă în suflet
razele dimineţii.
Sărută-mi ce gândesc,
ce spun,
ce simt.
Cu veşnicia-l voi lega dator
pe Cupidon.
Şi dacă fiinţa ta ar face legământ
descânt e leacul ei
dormi pe braţe
nebuneşte.
29
Ela BĂLESCU
Clepsidra
Nisipul timpului
s-a scurs
cu tine
măsurat nebuneşte
în răstimpuri de anotimpuri.
Din clepsidră
se scurge uşor nisipul
deşertului
din mine.
Virginia POPOVICI
Imaginile – decor
postmodern şi
naturalist în poezia lui
Ioan Baba
Poezia din Voivodina, pe parcursul anilor
a suferit transformări, de la poezia tradiţionalistă
la una modernă şi postmodernă,
de la poezia suprarealistă şi neoavangardistă
la una naturalistă pe care o scrie unul dintre
cunoscuţii poeţi din acest spaţiu balcanic,
Ioan Baba. Poezia lui apare „la cumpăna
dintr două promoţii/generaţii, cea a anilor
şaptezeci şi cea a optzeciştilor – şi-a creat
propriul univers poetic, cerebral şi vizionar,
al revers-aversului prezentului” (Agache
2010: 320-321). Poezia lui Ioan Baba e comentată
de numeroşi critici literari sârbi şi
români ca fiind una care aduce o prospeţime
în peisajul poetic deja saturat estetic de poezie
sau de scrieri „ale poeziei despre poezie
sau de(spre) depoetizarea sa” (Ibidem: 313).
Poetul repudiază, în această perioadă, sensibilitatea
sentimentală şi dezagregarea bolnavă,
romantică suprarealistă, propunând modele
noi de scriere a versului românesc din
Voivodina. Decorul poetic e reprezentat de
viaţa trepidantă aflată la răspântia dintre
două milenii, când în spaţiul balcanic se
produc unele transformări sociale, unde societatea
periclitată de rezboiuri pe teritoriul
ex-iugoslav produce imagini poetice inedite,
autohtone. Versurile lui Ioan Baba sunt concentrate,
ermetice, în timp ce densitatea
imagistică are rolul de a sugera ritmul rapid
al existenţei, dinamismul vieţii cotidiene. De
30
la celebrarea fiinţei iubite, efectuată într-o
avalanşă de imagini fastuoase, aproape delirante,
de fior al ineditului incontestabil, la
imagini-decoruri „ale unei naturi captive,
încremenite” (Ibidem: 315): „M-ai năucit cu
pletele sublime/ Şi dacă nu ne-om risipi/ Peo
strună din văzduh/ în eternitate ne vom
întâlni/ Într-un culcuş indigenat/ Şi-a lunii
raze fără de prihană/ Ne vor vedea iubiţi/
Transpuşi/ În flori ce cresc din furii şi extaze/
când singuraticii sărmani de noi/ Prin
grânare lungi vom treiera/ Vom satura tot
mustul fermecat/ Acumulat pe-aleea dintre
buze/ Pierduţi la o agapă-n doi.” (Agapa în
doi), poezia lui Ioan Baba atinge o treaptă
inedită în spaţiul voivodinean – al naturalismului,
când poezia lui primeşte o altă dimensiune,
natura este ridicată la rangul suprem,
excluzându-se supranaturalul. Formele
şi valorile socio-culturale, etice, estetice,
spirituale sunt elaborate în prelungirea unor
principii şi scheme ale naturii. La fel se poate
explica tendinţa poetului de a explica dezvoltarea
societăţii exclusiv prin legile naturii
şi ca o teorie etică ce întemeiază noţiunea
binelui pe un principiu „natural”, adică pe un
principiu situat în afara moralei (evoluţie
biologică, plăcere etc.), viaţa morală fiind o
prelungire a celei biologice.
De la poezia „unei destinderi, a jocului
dintr-un răstimp. Între tăişuri şi primejdii,
între stânci şi câmpia întinsă […], poezia
care ne indică salvarea, trezeşte speranţa…”
(Brajković 1988: 30), la poezia „cu disimulări,
incertitudini şi angoase ce provoacă
sentimentul difuz al existenţei ameninţate”
(Deaconescu 1989: 64-67): „Corpul tău
este/ Periclitat de fiarele/ Care masacrează/
Când împărăţia este în primejdie// Aiurezi
şi asculţi răcnete de urs/ Observi cum se
prăbuşesc vârfurile/ Şi fără vârfuri iată mai
puţine prăpăstii…” (Modele seducătoare).
Tendinţa poetului este de a reproduce natura
în mod descriptiv, cu numeroase detalii,
opusă atât stilizării, cât şi idealismului sau
simbolismului, având influenţe asupra unor
curente moderne precum suprarealismul,
expresionismul, pictura naivă. Ioan Baba,
fără să-şi dea seama, apelează la unele metode
pozitiviste, încât reproduce realitatea
cu o obiectivitate perfectă şi în toate aspectele
sale, chiar şi în cele vulgare, încât poetul
argumentează prin metafore splendide
frica sa de dispariţie a umanului de pe pă31
mânt sau a stâlcirii rasei din cauza poluării
zilnice: „Iar cine a înghiţit măcrişul intoxicat/
Iată şchiopătează/ Cine s-a adăpat cu
venin/ Rămâne cu maţele arse/ Şi înghite
moarte” (Dihonia ţapilor) sau „Din praf fumuriu/
Unii înalţă palate rezistente la
(se)isme// Genele mătură zilnic/ Aerul nociv
şi îmbâcsit/ Iar din pădurile noastre faimoase/
Dispar ca un făcut frunzele noastre faimoase/
Iezii se nasc cu două capete” (Umbra
speranţei). Dacă naturaliştii reduc fiinţa
umană la datele sale biologice ca urmare a
acţiunii inexorabile a doi factori: ereditatea
şi influenţa mediului social, poluarea va influenţa
reproducerea şi se vor naşte oameni
şi animale cu anomalii fizice şi morale. Rezultat
al acestei concepţii este predilecţia
pentru cazurile patologice, fiziologice. Dacă,
pentru sciitorul naturalist nu există stări sufleteşti,
ci numai stări fizice, manifestări ale
unor instincte, forme de devitalizare a organismului
sau urmări ale unor dezordini organice
de natură nervoasă, poetul Ioan Baba
întrezăreşte o lumină la capătul drumului
spinos: „Începea un drum mai ghimpos/ Şi
m-am trezit de frica iadului/ Văzând că
(i)realul/ Nu a fost încă evacuat/ Din vis.”
(Frica iadului) sau „Tânjind după niţel aer şi
lumină/ Cântecul înaripat/ Zgârâie acum
piatra/ Enunţă solilocuri meditative/ Ca-ntr-o
surdină/ Vocea-năbuşită şi redusă la tăcere/
Provoacă întrebări externe/ Suplinind perenitatea
şi schimbarea feţelor// Când vor începe
lucrările de restaurare/ Se întreabă lumea
taciturnă/ Cu cap de gâscă sub aripă.” (Cutia
de rezonanţă). Anomaliile urmate de poluarea
naturii şi a societăţii l-a încătuşat pe poet
într-o lume sumbră, plină de nelinişti, pericole,
neîncrederi, lipsit de speranţe, „bandajele
textuale ale lui Ioan Baba nu încearcă să
tămăduiască prin poezie un univers bolnav,
ci mai degrabă sunt menite să conserve, să
mumifice amprenta sensibilă pe care poetul
o lasă pe lucruri, pe vieţi, pe evenimente”
(Coşovei 1992: 3).
Ioan Baba propune în poezia sa o viziune
literară medicală, care are în vedere
precizia analizei şi a diagnosticului său psihologic,
în formularea căruia marele scriitor
manifestă o deprindere a observaţiei exacte
şi minuţioase, deopotrivă cu cea a naturaliştilor:
„Tulburat de ritmul scurt al instrumentelor/
Simţi cum se topeşte sediul
sedimentar/ Te ustură bulgărul torid şi al32
bastru/ Aritmiile se înscriu pe hârtie” (Electrocardiogramă).
Poetul acţionează asupra
caracterelor, pasiunilor, asupra faptelor
umane şi sociale. Aşa cum pentru Zola,
romanul era o mare anchetă despre om şi
natură, o istorie scrisă în baza faptelor şi
documentelor istorice, care conţin toate
observaţiile, din însemnările luate de pe
stradă, în cafenea, în casă, în societate, Ioan
Baba are dorinţa să scrie un roman din viaţa
cotidiană, un sentiment pentru realitate,
care constă în simţirea naturii şi în descrierea
ei aşa cum ea este. Pe lângă acest sentiment,
vine şi personalitatea sa, exprimarea
lui personală încât mimează rolurile personajelor
lui, trăieşte în mediul lor, amestecă
personalitatea sa cu personalitatea fiinţei şi
lucrurilor pe care doreşte să le descrie. El se
include în opera sa şi o trăieşte în acelaşi
timp. Poetul Ioan Baba, dotat cu sentimentul
pentru realitate, într-un mod original
descrie natura, dându-i viaţă cu ajutorul
vieţii lui personale (în volumul Năzbâtii
candide). Corpul omenesc primeşte importanţă,
încât în centrul atenţiei poetului devine
explorarea fiziologică a fiinţei umane.
Pentru ei omul este o maşină cu simţuri, un
grup de organe care, ori fiind sănătoase sau
nu, influenţează sufletul: „Mâinile ridicate
s-au retras în ascunziş/ Iar degetele/ Precum
urechile iepurelui/ Au deformat înfăţişarea
pumnului” (Scrisoare) sau „Aţi scăpat pe
furiş/ Cu înfăţişarea clandestină/ Dezechilibrate
frunţi […]/ Semănaţi cu antropofagii/
Înghiţind saliva amară/ A păcatului etern”
(Abrogarea minciunii). Fiziologia şi ereditatea
nu exprimă în integritate pe om. Mediul,
lumea înconjurătoare şi societatea
foarte mult influenţează persoana, ca şi persoanele
faţă de celelalte. Omul nu trebuie
depărtat de mediul său, pe el îl completează
îmbrăcămintea sa, casa sa, satul său, provincia
sa. Poetul încearcă prin versul său să
exprime procesul apariţiilor spirituale şi
sentimentale sub influenţa eredităţii şi întâmplărilor
din jur, să exprime viaţa omului
într-un mediu social pe care el însuşi l-a
creat, pe care o schimbă din zi în zi şi în
care şi el este predispus schimbării continue.
Asemeni eroului naturalist, personajul
lui Ioan Baba nu este o abstracţiune psihologică,
ci un produs ceresc şi pământesc.
Scriitorul naturalist cercetează mediul, stabileşte
starea lumii înconjurătoare care este
33
corespunzătoare stărilor lăuntrice ale personajului.
Pentru a se realiza o dramă reală a
oamenilor, trebuie căutat chiar în conţinutul
ei: „Apar ploile diluviene/ Seceta toridă/
Peştii asfixiaţi/ Duhoarea insuportabilă
[…]// Cum să înlocuim echilibrul fricii/ Cu
frica de viitorul poluat” (Cu frica în spinare).
Terra, ca sursă a energiilor primare ale
lucrurilor este „locul unde se naşte viaţa,
unde se moare şi de unde izvorăşte din nou
viaţa, în cicluri infinite” (Boldea 2008:
243). Pe această Terra trăieşte „o lume animalizată”
(Cimpoi 2003: 149), minotauri în
zbor, unde naturalismul se transformă întrun
postmodernism naturalist: „Minotauri
supravegheaţi/ Cu trei umbre în spate// Frica
multiplicării dilată pupila/ Fiinţele inhibă
starea/ Îngândurate de naşterea propriu-zisă/
Într-o idee” (Minotauri în zbor). Universul
„suprareal al unei mitologii proprii” (Agache
2010: 316) devine unul sever unde la
suprafaţă apare superficialitatea, josnicia,
suferinţele umane şi sărăcia, nefericirea,
exagerându-se urâtul. Pe când la poeţii naturalişti
omul este un animal crud, invidios,
egoist, o jertfă a pasiunilor fizice, Ioan Baba
omul şi imaginile se opun haosului cotidian
prin imaginar şi nelinişte şi halucinaţii.
Scriitorul caută repulsiile umane, fericit că
va aduce la lumina zilei murdăria societăţii
corupte de la sfârşitul secolului trecut.
Naturaliştii îşi imaginează lumea ca un
sistem social abnormal, în care şi năravurile
trebuie să fie abnormale, sluţite, ca şi relaţiile
dintre oameni. La Ioan Baba aceste
relaţii supravieţuiesc orice cale apocaliptică
spre care e întoarsă natura: „În loc de cină/
Contemporanul se îndoapă cu informaţii
cotidiene” (Cu frica-n spinare). El ştie că
toate acele nefericiri, toate acele mizerii şi
vicii sunt produsul condiţiilor sociale şi că
doar societatea le poate micşora sau înlătura,
şi că societatea nu se va schimba dacă se
ascunde realitatea. Agresivitatea, „ipocrizia
politică […], Şobolanii, Ţapii, lupii ş.a., un
întreg bestiarium, populează acest univers
deformat” (Ibidem: 318), încât ideile de
atmosferă de coşmar, psihologia şi filozofia
problematicii grave ale lumii, sunt puse în
poezia lui Baba în oglindă, cu tendinţa şi
nevoia sa de a reorienta/ refracta discursul
său poetic într-o altă direcţie. Deoarece
oglinda deformată sau murdară e semnul
păcatului, caricaturii, autoamăgirii şi a vani34
tăţii, ieşirea din Oglindă, ieşirea din „barocul
prezentului” (Deaconescu 1988: 8) „Oglinzile
de sânge pe asfalt/ Au provocat o stupefacţie
generală/../ ce dezolare/ De la morbid
la macabru/ să vezi cranii în oglinda veacului”
(Lumânările sunt aprinse), oglindirile
sunt trăirile sale din copilărie şi din prezent.
Părţile cele mai întunecoase şi patologice
ale naturalismului descoperă că o parte a
lumii moderne poartă în sine două mari
nelinişti şi coşmaruri: neliniştea nervilor ei
care mănâncă crizele interioare ale spiritului
şi neliniştea întregi lumi din cauza destinului
care ameninţă omenia. Naturalismul
modern a devenit şi mai crud prin accentuarea
tragicului şi absurdului, deoarece s-a
întors spre om, ca o fiinţă biologică: „Dar
deodată iată că nimeni nu rânjeşte”
((Dez)moştenire) sau „Nebunii descătuşaţi/
Au înnebunit dar degeaba/ Până la urmă vor
fi oricum/ Sacrificaţi” (Imobilizare).
În mare parte, poeziile lui Ioan Baba, în
afară de volumul Poeme incisive, poetul îşi
exprimă aderenţa la frumuseţea naturii, în
poeme ce alcătuiesc „arhitecturi somptuoase
de imagini” (Boldea 2008: 92). Aceste
imagini alcătuiesc decorul real al peisajului
lui poetic. Nu e vorba propriu-zis de descrieri
din natură, ci o mare capacitate de absorbţie
senzorială ce se transpune în versuri
plastice, evocatoare, care pe de o parte descoperă
absurditatea existenţială pe Terra iar
pe de cealaltă parte nostalgia faţă de vremurile
petrecute într-o lume din care poetul
este smuls de destin.
Bibliografie
Baba, Ioan (2011). Muzeul Dioram. Panciova:
Editura Libertatea.
Baba Ioan (1991). Poeme incisive. Panciova:
Editura Libertatea.
Boldea, Iulian (2008). Teme şi variaţiuni. Bucureşti:
Editura EuroPress Group.
Brajković, Dragomir (1988). Front, A. XLIV,
nr. 4 (1539). Belgrad.
Cimpoi , Mihai (2003). Ioan Baba sau noul
Orfeu. În Critice. Vol. II. Craiova: Fundaţia
Scrisul Românesc.
Copcea, Florian (2002). Scurtă istorie a poeziei
românești din Voivodina, Ed.Lumina.
Coşovei, Traian T. (1992). Adevăruri bandajate.
„Contemporanul – ideea europeană”. Bucureşti,
7 ianuarie. Nr. 6 (95).
Deaconescu, Ion (1989). Inscripţie pe aer sau
preludiul meditaţiei tulburate. În Poezie şi epocă.
Novi Sad: Libertatea.
35
Mihaela AGULESCU
(Germania)
Poeții
Poeții sunt
niște copii mai mari,
plini de iubire
și de capricii.
Poeții
sunt niște grădini
în care cresc flori
pe neașteptate.
Poeții sunt
porți deschise către miracole:
-Și câți știu să le treacă?
Poeții plâng, râd, cântă…
călărind felii de viață,
cai albi
sau negri,
sau gri,
sau colorați…
Poeții, când mor
aduc în lume primăveri,
și astfel rămân.
Totuși.
Nimic mai puțin.
Luna
Să-mi smulgi din pietre gânduri,
De unde le-am ascuns.
Să-i dai și lunii partea
din gândurile mele.
Să mă privești trecând
sub pleoape
și să nu fugi,
să stai!
S-aștepți să vină ploaia
gândul să mi-l spele,
să poți să-ți faci
din gându-mi
un cer al tău, cu stele.
36
Cuprins
Titu DINUȚ …………………………………………….. 3
Virtuțile deschiderii unei cutii de flaut …….. 3
Plop în starea de catedrală ……………………… 3
Florian COPCEA …………………………………….. 4
Fantasmele și ipostazele unui poet al
,,timpului pierdut” ………………………………… 4
Philippe DELAVEAU ………………………………. 6
Kant ……………………………………………………. 6
Eliza ROHA…………………………………………….. 7
Un romancier autentic al satului românesc:
Ion Pavel ……………………………………………… 7
Anna EICHERT ……………………………………. 11
Te caut ………………………………………………. 11
Poetul ………………………………………………… 12
Adina BOGDAN ……………………………………. 12
Cântec mic …………………………………………. 12
E ziua ta …………………………………………….. 12
Mădălina SURCEL ………………………………… 13
Timpul ………………………………………………. 13
Eugen LUNGULEASA …………………………… 15
Ce suntem ………………………………………….. 15
Tosti Harald RUSU ……………………………….. 16
Întâlnirea ……………………………………………. 16
Cristina VIȚĂL ……………………………………… 19
Fluture……………………………………………….. 19
Emanuela BUȘOI ………………………………….. 20
Margareta de Nevarra și
neoplatonismul (I) ………………………………. 20
Adela EFRIM ………………………………………… 26
Cuvinte legate în bandaje oliv ………………. 26
Eleanor MIRCEA ………………………………….. 26
Low Tide …………………………………………… 26
Gabriela Ana BĂLAN ……………………………. 27
Răscruce de avatar ………………………………. 27
Mircea VIȘA …………………………………………. 27
câinele alb ………………………………………….. 27
Cornelia DIȚĂ ………………………………………. 28
Pentru tine ………………………………………….. 28
Daniela VÎLCEANU ………………………………. 28
Îndemn ………………………………………………. 28
Ela BĂLESCU……………………………………….. 29
Clepsidra ……………………………………………. 29
Virginia POPOVICI ………………………………. 29
Imaginile – decor postmodern şi
naturalist în poezia lui Ioan Baba ………….. 29
Mihaela AGULESCU …………………………….. 35
Poeții …………………………………………………. 35
Luna ………………………………………………….. 35

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *