Delia MUNTEAN: Cetatea din afară, cetatea dinăuntru

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Într-o epocă efervescentă cum e a noastră, exprimarea individului capătă adesea vizibilitate cu cât e mai vehementă, mai polemică. Dintr-o atare perspectivă, un discurs prea elegant, o abordare văduvită de incisivitate și de judecăți absolute, irevocabile pot eclipsa profunzimea comentariului și inhibă reacția publicului. Devine o întreprindere aproape riscantă să ieși în lume cu o carte ce trădează un dialog constructiv, tonic între autor și obiectul supus cercetării. Căci astfel se dovedește ultimul volum al Simonei-Grazia Dima: Copac în cetate. Eseuri și comentarii critice (Editura Academiei Române, București, 2017)

Capacitatea de a formula energic un verdict care să fie ulterior îmbrățișat întocmai de public nu trebuie însă absolutizată. Cititorul (mai mult sau mai puțin competent) care deschide o carte de critică a fenomenului literar și se deschide, la rându-i, înaintea ei ar trebui să descifreze el însuși în mișcarea cuvintelor semnele capabile să-i înlesnească o posibilă ierarhizare. Să-și ofere sieși satisfacția spirituală de a împleti pe cont propriu experiențele și perspectivele, bulversând sau confirmându-și opiniile, stimulându-le astfel să lucreze în întreaga lor complexitate.

Este îndeletnicirea la care ne îmbie de ani buni Simona-Grazia Dima. Stau mărturie eseurile și comentariile adunate în volumele Labirint fără minotaur (2008), Blândețea scorpionului (2011), Micelii solare (2014), precum și în tomul publicat anul trecut. Astfel, în cea din urmă carte – fie că se ocupă de scriitorii români (M. Eminescu, E. Cioran, Ion Pop, Gh. Grigurcu, G. Bacovia, G. Chifu, S. Damian, I.P. Culianu), fie de cei aparținând altor literaturi sau cunoscuți de publicul larg datorită implicării lor în alte domenii (Nicolae Mavrocordat, Athanasios Hristopoulos, Benjamin Franklin, Henry Adams, Michel Leiris, Aleho Carpentier, Miguel Angel Asturias, Juan Rulfo, Gabriel Garcia Márquez, T.S. Eliot, al-Hallãg, William Ross, Konstantinos Kavafis, Jorge Luis Borges, Alan Brownjohn, Antonio Della Rocca, George Szirtes, Peter Ackroyd, Eugène Delacroix, Rainer Maria Rilke, Marina Țvetaieva, Boris Pasternak, James Joyce, Yorgos Seferis, Francine Prose, Amos Oz, Savador Dali) – autoarea știe să exploateze acele dimensiuni ale operei și ale personalității lor care să capteze, să provoace sensibilitatea intelectuală a cititorului, relevând cu rafinament anumite sensuri ori sugerând piste de interpretare, însă (așa cum spuneam) fără obsesia încremenirii lor definitive.

E conștientă că fiecare epocă operează cu grile proprii de lectură, că se raportează în mod diferit la produsele artiștilor contemporani, cât și la realizările estetice ale veacurilor apuse. Tocmai de aceea, cu toată reverența înaintea creației autentice, exegeta – pe urmele lui T.S. Eliot, cel din eseurile Hotarele criticii și Ce este poezia minoră? – după ce capitulează în spațiul operei, după ce îi surprinde armătura ideatică și o conectează la neamurile sale livrești, mai mult sau mai puțin îndepărtate, își domolește cu grație pledoaria, lăsând cititorul să extragă el însuși elementele care să configureze sentința. Nu laudă hiperbolic și nu taie capete. Doar expune – competent, cu deferență. Precum copacul în cetate, preferă „să schimbe lumea din jur prin tropisme discrete, prin frăgezimea frunzelor și prospețimea miresmei și acordă, magnanim, protecția umbrei sale celor obosiți sau rătăcitori” (Cuvânt-înainte).

Într-un eseu despre Eminescu-prozatorul, semnatara, observând că, în ultimele decenii, acesta „nu mai constituie un model unanim acceptat”, se întreabă care este, de fapt, norma și cine atribuie valoarea. Individul postmodern, sedus de relativism și superficialitate, nu prea dispune de răbdarea necesară studiului temeinic al operei eminesciene și al ambianței în care scriitorul a trăit și a creat. De altfel, generațiile mai noi contestă și alte nume din canonul literar autohton (și nu numai), supralicitat în manualele de școală și de anumite opțiuni ideologice. În ceea ce o privește pe Simona-Grazia Dima, observăm că admite banalizarea în timp a unor formule prea des invocate, însă condamnă demolările inutile în numele unor criterii concurențiale, venite dinspre medii ce nu au tangență cu literatura ori datorate neputinței de a situa onest valoarea în cronotopul care i-a dat naștere. „Încercările de a coborî de pe un soclu imaginar profilurile artistice exemplare – găsim notat la pagina 12 – provine dintr-o optică de o vulgaritate care te îngheață. Indică o disponibilitate insațiabilă spre cruzime, violență, spre uciderea celuilalt, văzut ca oponent, din necesitatea primitivă a statuării (până și în artă sau pe tărâmul ideilor!) unui învins și a unui învingător – dihotomie specifică unui mental ce n-a știut și nu știe nici acum să trăiască decât pur biologic și prin prelungirea sa, politicul.”

Din aceeași perspectivă, individul contemporan poate privi cu reticență rămânerea în țara noastră, în vremuri destul de tulburi economic și ideologic, a indianistei Amita Bhose (din 1959 până la moarte, în 1992) – profesoară care, din dragoste pentru cultura română, pentru Eminescu îndeosebi, și-a părăsit familia bengaleză, alegând să locuiască într-o cameră de cămin studențesc din București și să îndure frigul, foamea, întreruperile de curent și spaimele cu care ne-a blagoslovit regimul comunist (v. Proza eminesciană prin filtrul filosofiilor Indiei). Simona-Grazia Dima îi apreciază abnegația și conștiinciozitatea, chiar dacă recunoaște că lucrarea acesteia, Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană (publicată în 2010 la Editura „Cununi de stele”) „nu este o carte care să aducă revelații de fond deosebite ori dezvoltate până la capăt, nici nu este, măcar, sclipitor scrisă (dar este scrisă în românește!)”. De altfel, eseista consideră că relația scriitorului român cu indianismul ar trebui reexaminată, cu accent pe amprenta artistică, nu pe cea științifică.

Despre influența spiritualității indiene asupra creației lirice vom găsi unele considerații ceva mai încolo, în studiul Eminescu, Schopenhauer, „Vedanta”, unde Simona-Grazia Dima delimitează pesimismul „înalt filosofic, metodologic” de cel „mărunt psihologic sau afectiv” și îndeamnă la reevaluarea „maleficelor” urme schopenhaueriene. Asta înseamnă că versuri precum „Căci e vis al neființei universul cel himeric” ori „Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” trădează mai degrabă o viziune optimistă, datorată posibilei reîntoarceri la sinele dinaintea creației, la miezul divin.

În aceeași secțiune a volumului – Literatură română – găsim eseuri referitoare la poeții contemporani Gheorghe Grigurcu (Echilibrist între extreme), Ion Pop (Bravura luptătorului solitar) și Gabriel Chifu (O fluidă unitate a Ființei). Apropierea de cel dintâi se realizează printr-o panoramare a localității Târgu-Cărbunești (extrasă dintr-o convorbire cu Laura Pavel – v. O provocare adresată destinului, 2009), pentru a se opri apoi la câteva semnificații ale titrării volumului Extemporale (2011), de care se ocupă eseista. Apelând la etimologie (ex tempora), ea descoperă în titlu „o aluzie la abstragerea poetului din timp și efemeritate […], prin luciditatea privirii și gravitatea întrebărilor puse”. Consideră că fiecare poem al lui Gheorghe Grigurcu dezvoltă virtuți de text programatic, reliefând puterea cuvântului scris, precum și „uriașa încredere în trăirea poetică, una aristocratică, har rarisim, aproape extinct astăzi”. Aceeași credință în poezie o surprinde și în versurile lui Ion Pop (volumul avut în vedere fiind Casa scărilor, 2015); pentru poetul-profesor, artistul are menirea de a metamorfoza o realitate adesea stânjenitoare, dureroasă, precum și de a reapropia de poezie generațiile tinere. Din lirica lui Gabriel Chifu (cu referire îndeosebi la vol. Ploaia trivalentă, 2015) reține „flexibilitatea discursului, bogăția ideatică și imagistică”, luciditatea cu care scrutează nerânduiala și netemeinicia cotidianului. Iată o afirmație care ne rămâne în minte: „Poezia, în esență un dar discret, trebuie degustată în tăcere, în spații protejate”… Vorbesc aici eseista și poeta Simona-Grazia Dima.

Cu încântare și cu certe beneficii spirituale se parcurge partea a doua a volumului – Literaturi străine –, unde autoarea zăbovește asupra unor personalități mai puțin cercetate de critica literară autohtonă. Un portret memorabil îi creionează, de pildă, primului domnitor fanariot din Țările Române, valorificând cu precădere monografia semnată de profesorul universitar Jacques Bouchard din Montréal – Nicolae Mavrocordat. Domn și cărturar al Iluminismului timpuriu (1680-1730) –, apărută în limba română în 2006 la Editura Omonia din București. Sunt scoase în evidență preocupările culturale ale domnitorului poliglot (bibliofil, savant și scriitor) – dimensiuni ce obligă la reconsiderarea perspectivei asupra fanarioților („văzuți exclusiv ca niște personaje corupte, cu moravuri ambigue”). Ce a lăsat după el cărturarul Nicolae Mavrocordat? Printre altele: complexul monastic Văcărești, dotat cu una dintre cele mai renumite biblioteci din sud-estul Europei; o vastă corespondență cu intelectuali din Occident; tratatul Despre îndatoriri (manual de legislație „îndrăzneț pentru epoca sa”); romanul filozofic Răgazurile lui Filoteu. Mai aflăm că domnitorul studia zilnic presa și literatura lumii. „O făcea la ora siestei de după prânz, când boierii autohtoni trăgeau un benefic pui de somn”.

Un scriitor grec cu impact asupra culturii române a fost Athanasios Hristopoulos, absolvent al Academiei Domnești din București, iar apoi al universităților din Buda și Padova. A fost dascălul particular al beizadelelor domnitorului Alexandru Moruzi, judecător și membru al Divanului Domnesc în vremea lui Ioan Vodă Caragea. A redactat câteva capitole din Regulamentul Organic. A scris poeme satirice, erotice și bahice, imnuri și prima gramatică grecească în limba vorbită (tratat care l-ar fi inspirat pe Ion Heliade Rădulescu în redactarea Gramaticii sale). Versurile lui, grecești și românești (tălmăcite de I.H. Rădulescu, Grigore Alexandrescu ori Mihai Eminescu), circulau în manuscris, fiind răspândite, printre alții, de Anton Pann, fără menționarea numelui autorului.

Două studii dedică Simona-Grazia Dima americanului T.S. Eliot, laureat al Premiul Nobel pentru Literatură în 1848: unul – criticului și eseistului, iar celălalt – poetului. Să zăbovim o clipă asupra celui dintâi. Punctul de pornire îl constituie volumul Eseuri alese. Critica literară (Humanitas Fiction, 2013), în care sunt problematizate dimensiuni ale peisajului literar din vremea autorului. Sesizăm modernitatea aprecierilor, corelația între ambianța socială și practica artistică, departajările emoție personală – emoție estetică, artă – realitate, rolul formator al criticului (dator să sporească autonomia cititorului prin evitarea etichetării, a „violenței verdictelor”). E paradoxal însă faptul că, atunci când se desolidarizează de anumiți scriitori, T.S. Eliot se comportă precum un „prădător oceanic aflat la mare adâncime, unde administrează mușcături letale”: în gândirea lui Shelley „domnea confuzia”; scrisul lui Baudelaire abundă în „grohotiș romantic”, poetul fiind „un cârpaci în comparație cu Dante”; Valéry „merge cu introspecția până la a ucide poezia însăși”, iar Hamlet i se pare total neizbutit din punct de vedere artistic…

Ne-a reținut în mod cu totul aparte atenția eseul alocat poetului persan al-Husayn bin Mansur bin Mahammã (858-922 d.H.), cunoscut sub numele al-Hallãg („dărăcitor al tainelor”). Textul debutează cu o întâmplare adevărată, povestită de un arabist român. Acesta, căutând într-o librărie din Bagdad scrieri aparținând misticului executat acum mai bine de o mie de ani, constată stupefiat că poemele sale circulă și astăzi pe ascuns, copiate de mână. Se spune că poetul a rătăcit prin lume propovăduind credincioșilor îndemnul de a-l căuta pe Dumnezeu în propria lor inimă. Cuvintele fiindu-i considerate – la vremea aceea – blasfemie, a fost azvârlit în temniță, pentru ca peste opt ani să fie torturat și ars pe rug. „Cenușa i-a fost aruncată în fluviul Tigru, iar cărțile confiscate de peste tot ori puse pe foc, inclusiv cu trupul său, iar postum supuse unui embargo total, căci librarilor li s-a interzis să le vândă, încât oficial nu au mai existat scrieri de-ale sale”. Totuși, câteva fragmente din Divanul (Poeme mistice) se găsesc la ora actuală și la dispoziția publicului din România, în traducerea Georgianei Nicoară.

Cu profit se mai pot citi în volumul Simonei-Grazia Dima comentariile dedicate poeților J.L. Borges (cu îngemănarea inedită între ludic și sapiențial, între teroare și extaz, între ființă și neființă), Antonio Della Rocca (autor cunoscut personal de către exegetă, care a tradus ea însăși câteva poeme în limba română), George Szirtes (poet britanic, de origine ungară, cu o creație puternic amprentată de exil, de anii petrecuți în totalitarism și de amintirea Budapestei natale) ori Peter Ackroyd (care descoperă clipe de liniște numai în artă, în cuvinte și ritmuri, fiindcă în viață „cele mai bune lucruri se fac fără cuvinte”).

O vizită la Muzeul Delacroix îi prilejuiește Simonei-Grazia Dima contactul cu paginile de jurnal ale pictorului – selecția scoasă de Editions Mille et Une Nuits în 2007, diferită pe ici-colo de versiunea românească (1965), a lui G. Oprescu, din cauza constrângerilor ideologiei comuniste. Autoarea e impresionată de notațiile în care diaristul dezbate raporturile dintre etic și estetic, dintre diversele ramuri ale artei.

***

În cetatea păstorită de Simona-Grazia Dima, zvâcnesc spre înălțimi și alți copaci, de varii esențe, tânjind fiecare să-și aplece răcoarea spre cât mai mulți călători. Își iau nutrienții din pământ și îi preschimbă în hrană pentru minte și pentru suflet. Ne-ar plăcea să credem că și pe ei se sprijină templul. Că – poate – îl vor salva cândva. Sau, cel puțin, nu vor lăsa să piară frumusețea spritului. A cetății dinăuntrul fiecăruia.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *