Prof. dr. Florian COPCEA: Paradoxul temeiului sau mitul celuilalt eu

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

 

 

 

 

Masivul volum Incursiuni în lumea cărților (Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2018) al doamnei Delia Muntean dezvoltă o paradigmă suspect inginerească de interpretare critică a unor scrieri aparținând deopotrivă literaturii române și literaturii universale. Demersului programatic, susținut de autoare într-un adevărat, dar riscant tour deforce, îi corespunde fatalmente o alchimie stilistică ,,pusă în abis” (Umberto Eco), ceea ce demonstrează, totuși, că nu avem în față cronici de întâmpinare, cum lasă să se înțeleagă, ci studii critice, mai puțin sau mai mult ample, de înaltă ținută estetică. Așadar, Delia Muntean practică o hermeneutică specifică sau caracteristică, cum vreți să o luați, susținută fundamental de ceea ce îndeobște numim New Criticism, curent în aparență menit să respingă modelele arhetipale tradiționale ale literaturii. Din acest punct se poate discuta, la Delia Muntean, de o formulă nonmodernistă adoptată în evaluarea lucrărilor asupra cărora și-a focalizat interesul estetic. Actul de creație nu criptează elementele constructive ce-l compun. De aici o continuă, obligatorie circularitate a unui logos diamantin, fără urmă de polemică, în stare să potențeze necesitatea valorizării unor cărți ale scriitorilor contemporani,unii ignorați sau numai ocoliți, din motive mai mult sau mai puțin justificabile, de istoriile literare.

Este locul să cităm aici o aserțiune a lui Nicolae Manolescu (din Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc), considerăm destul de motivată și sugestivă în contextul arătat: „Fără o relectură critică, nu există o viață de apoi a operelor”. Fidelă acestui postulat, Delia Muntean se abandonează ,,nemărginirii spațiului cultural” (p.63) și își asumă dreptul de a urma aplicațiile lui Eugen Simion (cu care, admitem, are unele afinități eseistice) în construcția unui sistem de lectură critică, volens-nolens, oferit de ,,experiențe estetice relevante”.

În consecință, Incursiuni în lumea cărților nu sunt drumuri labirintice prin ,,universul  autarhic” (Roland Barthes) al cărților, ci o vedere exegetică, am mai spune: antropologică, asupra ,,morfologiei” textelor ,,judecate” într-o primă instanță. Absolvită de obsesia și manierismul avangardei literare, Delia Muntean își (în)temeiază, dincolo de starea contemplativă și imagistică, un cod subtil, dar funcțional, de desacralizare a Ființei scriiturii, prepoderent interesată de fenomenalitatea actului creator.

Din această perspectivă, autoarea se impune ca un diagnostician redutabil, care nu se lasă ,,tra-dus” de sentimentalism când este vorba să pronunțe un verdict în legătură cu originalitatea/unicitatea operei imediat investigate.

Volumul se deschide, cum altfel, cu un comentariu destul de elevat și exact la eseul lui Michel Maffesoli – Clipa eternă. Reîntoarcerea tragicului în societățile postmoderne (Ed. Meridiane, București, 2003), care repune în centrul ideologiei postmodernismului literar relativizarea procesului inevitabil de ,,schimbare de paradigmă” (p.20), continua obligație a omului de a se împotrivi ,,arti-ficismului abstract”, eliberării ,,ființei de «datoria de a fi» (Max Weber)”.

Deși lasă să se înțeleagă că încrederea mistică în postmodernism nu ar putea fi o utopie, Delia Muntean este de părere că: ,,Abia acum, putem spune, e înțeleasă/trăită lumea propovăduită de Nie-tzsche: o transfigurare a vieții prin divinizarea umanului, spre a suplini – parcă – pierderea lui Dumnezeu. O acceptare a ființei cu luminile și umbrele sale, o risipire/epuizare cu intensitate în clipa de față. Hic et nunc” (p.19).

Răsfățurile, mai întâi intelectuale, apoi intertextuale (deloc puține la număr) sunt de fapt pretexte inteligente, nu găselnițe, datorită cărora descifrăm, în ,,ideogramele” lucrării, reflexele și reflecțiile auctoriale generate și subliniate, evident, de tehnica augmentației, lucru care, în împrejurarea dată, ne determină să formulăm concluzia că ,,autorul (post)modern se vede obligat să își adapteze uneltele la nevoile societății în care trăiește” (vezi Gheorghe Glodeanu, în prefața cărții).

,,Prospectările” efectuate prin operele poeților: Ștefan Augustin Doinaș, George Achim, Vasile Morar, Gheorghe Pop etc., ale prozatorilor: Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Tatiana Dragomir, Nicolae Goja ș.a.m.d., ale eseiștilor și ale criticilor literari: Gheorghe Glodeanu, Răzvan Voncu, Mircea Mihăieș, Corina Ciocârlie, Carmen Dărăbuș, Mircea Muthu, Cornel Ungureanu, Daniel Corbu, Mircea Popa ș.a., toate văzute și (pe)trecute prin prisma ,,declicului hermeneutic”, revendică mutațiile survenite în reconsiderarea mitului canonic al unei literaturi bazate pe arheitatea, cum ar spune Eminescu, unor procedee de deconstrucție mistică a culturii, indiferent de spațiul identitar în care aceasta (supra)viețuiește.

Structural, exegeza Incursiuni în lumea cărților poate fi considerată și drept o istorie a unităților editoriale interpretate care, incontestabil, influențează fenomenul literar românesc și nu numai, cu alte cuvinte evidențiindu-i logica și filosofia, dealtminteri existențiale, ce i le-a predestinat autoarea noastră profund marcată de conceptualizări ontologice când este vorba de așezarea, chiar și temporară, a valorilor, în pofida avertismentului din primele pagini,potrivit căruia în conceperea scrierii nu a avut nicio clipă intenția unei ierarhizări valorice în sistemul literar.

Delia Muntean, într-o barthesiană mărturisire, ne vorbește, fascinată, de plăcerea textului pe care o identifică în pendularea sistemică a imaginației între creativ și creator: ,,Termenii se confundă adesea, cu precădere din momentul în care dimensiunea transcendentă a operei s-a pierdut prin multiplicare și comercializare și de când cultura,  «ce presupunea odinioară un serios travaliu prealabil, o ucenicie, o experiență, un efort de înțelegere și uneori chiar o suferință a inițierii», e înțeleasă de unii drept un soi de loisir.

Această ,,deliberație critică” (G. Călinescu) confirmă viziunea Deliei Muntean vizavi de ,,procesul creator”, în care ,,întreaga ființă (a creatorului – n.n.) se risipește/se deschide în lucrare, așa cum e sedus, transformat, înălțat cel ce receptează opera venită din afară” (p.28).

Nu încap dubii, transferul meditației în retorica hieratizată, sofistică, a realității sinelui devine simptomatic. Criticul își concentrează cu abilitate discursul pe impactul potențial psihologic provocat de năzuința de stabilire a ,,unei ordini în haos” (I.A. Richards, Principii ale criticii literare, Ed. Univers, București, 1974), astfel încât valoarea textelor să susțină, fără riscuri, fenomenul artistic promovat de New Criticism, apreciat a fi depășit de adversarii acestuia.

După cum s-a arătat, exegeta este convinsă că ,,realitatea sinelui”, sugerată mai sus, ,,se naște/se cunoaște prin limbaj” (p.37) și ,,e luată în stăpânire prin combinarea (nu prin înlăturarea) fragmentelor haotice și prin interpretare”. Firește, Delia Muntean refuză să creeze idoli, chiar dacă, presupunem, uneori este hipnotizată de ,,efervescența mitogenetică” (Eugen Simion) a unei culturi saturate de ficțiune și de mituri.

În esență, demistificarea canoanelor (să recunoaștem, totuși indestructibile!) devine un ritual de sublimare, unde detectăm existența unui demon al lecturii și al (re)scrierii, protejat contra mefienței prin comprehensiune. ,,În oglinda timpului (și a textului) subiectul, – mărturisește –scriind despre sine, despuindu-se, alunecă înspre vârste demult apuse, punctul final al descinderii constituindu-l adevăratul său chip, arhetipul. De altfel, unul din laitmotivele textului îl constituie cel al coborârii, al cufundării (în sine, în cavou, în peșteră, în pântec ș.a.)” (p.36).

Respectiva logică, formă a unui monolog convertit în dialog, aduce în actualitate dilematica întrebare: Cine vorbește în operă? Eugen Simion ne previne: ,,noua criticăl-a eliminat din ecuație pe autor”. Nu puțini sunt teoreticienii, printre ei: Roland Barthes, Jean Starobinski, Jean-Paul Sartre, Marcel   Proust, Charles Augustin Sainte-Beuve, Paul Valéry etc., care validează ideea că, în general, autorul/scriptorul se substituie deopotrivă fantasmelor personajului și ale celui care îi dă viață acestuia din urmă, adică eului celuilalt eu. În acesta, bineînțeles, în(ființează) cogito-ul operei cu care ,,obiectul” se unifică, în accepțiunea lui Georges Poulet, ,,pentru a inventa subiectul”. Delia Muntean nu întârzie să intervină, teoretic, în relația controversată autor-operă și, pentru a da un sens cât mai eligibil interpretărilor sale (care nu re-scriu, în temeiul celor definite de Roland Barthes în Romanul scriiturii, Ed. Universul, București, 1987, textele analizate), acceptă ipostaza (a se vedea Lecturi și coduri, text inspirat din cartea Zece studii literare a lui Răzvan Voncu), de a ,,observa”, pătrunzând în intimitatea operei, o așa numită/invocată ,,retrogradare axiologică” a unora dintre scriiturile comentate.

Desigur, este anevoios într-un scurt excurs (cum este cel de față) să cuprinzi și să te pronunți la toate cele aproximativ 440 de pagini parcurse ale lucrării Incursiuni în lumea cărților. La urma urmei,  contează, în cazul Deliei Muntean, cum vorbește și nu despre cine vorbește, care este locul cărților recenzate în literatura națională și universală. Cert este că alături de nume consacrate din istoria literaturii române contemporane, autoarea îi aduce, printre alții, pe Michel Maffesoli, Jean Améry, Amos Oz, Umberto Eco, Olga Tokarczuk, Evgheni Vodolazkin, spirite luminate careau dovedit întregii lumi literare că ,,în afară de text nu există nimic care să intereseze…” (Mihai Cimpoi, Modelul de existență Eugen Simion, Ed. Semne, 2013, p.209).

În rezumat, metoda de investigare critică a Deliei Muntean se axează pe mitul creației: ,,Pentru mine scrisul – notează – implică o responsabilitate pe viață și pe moarte.Prețuiesc și respect enorm actul de a scrie. E ca și cum ai construi o casă, un templu. Fiecare propoziție e sacră, n-o poți așterne pe hârtie de azi pe mâine” (p.14).

Așa cum ne sugera și prefațatorul volumului Incursiuni în lumea cărților, Gheorghe Glodeanu, autoarea reactualizează în critica literară românească mitul Meșterului Manole, întrupând timpul său istoric în timpul epic al scriiturii, traiect interpretativ în măsură să reproducă starea de grație ideatică a creatorului substituit judecătorului care viețuiește ,,decodificând pădurea de simboluri a textului” (p.14).

Nu încheiem înainte de a mai preciza că suficientele ocurențe estetice întâlnite în cartea analizată ne confirmă clar supoziția că Delia Muntean și-a arogat din start libertatea de a glorifica o mulțime de autori ale căror opere, dacă între timp nu s-a și întâmplat, vor trezi în cititori dorința de lectură și de călătorie aventuroasă în lumea enigmatică a cunoașterii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *