Viziunea cosmică eminesciană*, autor prof. dr. Florian COPCEA

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Centrul Academic Internaţional EMINESCU – instituţie de cultură cu profil ştiinţific şi biblioteconomic – asigură acces tuturor la opera clasicului literaturii universale Mihai Eminescu, valorifică şi promovează opera, viaţa şi activitatea poetului prin diverse acţiuni de cercetare, ştiinţifice şi culturale.

Viziunea cosmică eminesciană*

PUBLICAT ÎN 08/09/2019 DE CENTRUL EMINESCU, CONGRESUL MONDIAL AL EMINESCOLOGILOR
Prof. dr. Florian COPCEA
(Comunicare la Congresul Mondial al Eminescologilor, Ediția a-VIII-a, Chişinău, 1.09.2019)

Esențiale pentru năzuința omului de a înțelege logic avatarurile scurgerii implacabile a timpului și, totodată, condiția sa de muritor, întruchipată de ,,imaginea eternității”, sunt viziunile eminesciene care sugerează ideea că, dincolo de ,,neliniștile metafizice”, Ființa, aflată în nemărginirea abisală a universului este ,,O rază fugită din chaos lumesc” (Mortua est!) în împrejurări enigmatice: ,,La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/ Pe când totul era lipsă de viață și voință./ Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” (Scrisoarea I).
Infinitul și finitul sunt, în opera poetică de sorginte filosofică a lui Mihai Eminescu, două dintre elementele concentrate/metamorfozate într-o fărâmă de mister: ,,Câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul limpede al nopții” (Sărmanul Dionis) spre a ,,domestici” haosul. Poetul, cu o ,,sete de cosmos” (Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, 1988, p.89) ușor de explicat la un geniu care și-a propus să descifreze tainele lumii, aspiră să găsească ,,înțelesuri” la realitățile tragice, paradoxistice, care traumatizează încă omenirea: ,,Atâtea lumi care rotesc în haos/ Cu zborul lor măsurător de vreme,/ În veci pe cale, neaflând repaos” sau ,,Când cu gene ostenite sara suflu-n lumâna-re,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare…” (Scrisoarea I).
Imaginarul cosmic din Scrisoarea I, constata Zoe Dumitrescu-Bușulenga în Eminescu. Orizontul cunoașterii (Ed. Nicodim Caligraful, 2016, pp. 19-20) ,,este o pagină de geniu, este o pagină unică în istoria literaturii europene, o pagină modernă și derutantă”. Nașterea timpului, ireversibilitatea lui, sunt arhetipuri care îl determină pe Eminescu să pătrundă în esența absolutului și să identifice, urmând epistemologia kantiană, cum ,,Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâm-plă în întinderea pustie,/ Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”. Meditațiile sale de tip metafizic, cu ecouri cosmogonice extrase din vechile scrieri indiene (Rig-Veda), din miturile biblice și grecești, din reflecțiile lui Kant, Hegel și Schopenhauer, ilustrează armonia dintre ființa umană și ordinea universală: ,,Timp, căci din izvoru-ți curge a istoriei gândire,/ Poți răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire,/ La enigmele din cari ne simțim a fi compuși?/ Nu!…Tu măsuri intervalul de la leagăn pân’ la groapă./ În ăst spaț’ nu-i adevărul. Orologiu ești [ce sapă…]/ Tu nedând v-o dezlegare, duci l-a dezlegărei uși” (Memento mori), sau: ,,Sunt ne-nțelese literele vremii/ Oricât ai adânci semnul lor șters?/ Suntem plecați sub greul anatemii/ De-a nu afla nimic în vecinic mers?/ Suntem numai spre-a da viață problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers?/ Și orice loc și orice timp, oriunde,/ Aceleași vecinice-întrebări ascunde?” (O,-nțelepciue, ai aripi de ceară!). Din perspectiva inițierii în arta descifrării tainelor cosmice, Scrisoarea I este cât se poate de semnificativă pentru define-rea/susținerea/justificarea osmozei dintre cosmic și terestru, dintre etern și efemer. Poemul dezvoltă ipostazele motivelor literare universale ale timpului și spațiului, trecute prin filtru spiritului său creator: infinitul, haosul, geneza, universul. ,,Panorama deșertăciunilor”, crează, estetic, sentimentul contradictoriu al efemerului, impactul acestuia asupra vieții: ,,Lumea toată-i trecătoare./ Oamenii se trec și mor/ Ca și miile de unde,/ Ce un suflet le pătrunde,/ Treierând necontenit/ Sânul mărei infinit.// Numai poetul,/ Ca pasări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului…” (Numai poetul), sau: ,,Începând la talpa însăși a mulțimii omenești/ Și suind în susul scării pân’ la frunțile crăiești,/ De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți,/ Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți…/ Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,/ De asupra tuturora se ridică cine poate,/ Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită/ Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită –/ Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…/ Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc” (Scrisoarea I).
REPORT THIS AD
Din punct de vedere ideatic eul liric eminescian este, ,,la nivelurile cele mai înalte ale imaginarului” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga), în măsură să exprime destinul omului de geniu, predestinat să supună imaginea gnoseologică a misterelor, evident, raportându-și spiritul la dimensiunile atemporale ale ,,universului cel himeric”.
Bătrânul dascăl ,,cu-a lui haină roasă-n coate”, deși tinde/se iluzionează să obțină eternizarea prin genialitate – Au e sens în lume? (Mortua est!) – dă dovadă de fatalitate în fața ascunselor mistere existențialo-axiomatice: ,,Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic,/ Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă,/ Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;/ Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/ Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr” (Scrisoarea I), și: ,,De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit…”.
Invocarea timpului cosmic, primordial, oferă, cum stabilea Mihai Cimpoi în Dicționar enciclopedic. Mihai Eminescu (Ed. Gunivas, Chișinău, 2018, p.264), ,,un dialog cu Ființa și cu propriul sine al poetului, pigmentat cu ironie, sarcasm, mărire, etică, lirism subtil creator de atmosferă”. Coexistența contrariilor, în viziunea Rosei Del Conte (Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990), este cifrul care poate descifra/interpreta sensul meditațiilor lui Eminescu asupra nașterii ,,din genuni” a unui univers situat, în directa descendență a lui Nietzsche, la ,,apus de Zeitate ș-asfințire de idei”, în afara realului adică: ,,Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…/ Dar deodat-un punct se mișcă…cel dintâi și singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stâpânul fără margini peste marginile lumii…/ De atunci negura eternă se desface în fășii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…”. G. Călinescu (vezi Opera lui Mihai Eminescu, București, 2000, p.506) remarcă infiltrațiile mistice, neoplatonice, ale poetului asimilate din cultura germană: ,,De altfel, magie începe să devină la el o gândire ce ignorează fenomenul ca moment imprevizibil, dar explicabil, și care face din univers un sistem de mecanică exactă a cărui formulă criptografică o pot deține câțiva inițiați, genii matematice sau erezi patrarhali ai unei străvechi civilizații. De altfel aici ajută și concepția spiritualistă a Cosmosului. La crearea unui univers a cărui origine este spiritul divin operând mecanic putem participa și noi intrând ca părtași în actul prin care Dumnezeu cugetă și calculează lumea. A dispune însă de forțele cosmice prin cifru lor lăuntric, a înlănțui supranaturalul, care în acest sistem panteistic reprezintă fața absolută a naturalului, este adevărată teurgie”.
Revenind la partea cosmogonică din Scrisoarea I trebuie să arătăm că similitudinile identificate de exegeți și eminescologi în meditațiile poetului și în ,,măiestoasele izvoare ale antichității” (vezi scrisoarea lui Iancu Alecsandri către Titu Maiorescu din martie 1884) sunt, dincolo de orice speculație, dovezi clare ale intuiției și vizionarismului poetului în explicarea teoriilor de mai târziu cu privire la originile Universului. Însuși C. Dobrogeanu-Gherea semnala apropierea unui fragment din Scrisoarea I de un text aluziv la cosmogonia vedică al lui F. Lenormant: ,,La-nceput nu era nimica, nici ființă, nici cer, nici orizont.Ce învăluia deci totul? Ce cuprindea acel tot? Fu apă? Fu prăpastie adâncă? Nu era nici moarte, nici nemurire. Nu se lumina de ziuă în noapte. Numai el singur respire fără suflare, și nimica nu era afară de dânsul. Întunericul domnea, acoperind totul ca un ocean întunecos. Sâmburele ascuns în adâncimile întunericului a răsărit singur prin puterea căldurii” (Manuel d’historie ancienne, vol. 3, p.618). De asemenea, am putea să remarcăm și ecourile din Imnul Creațiunii al lui Hermann Grassmann, din Pelerinul lui Al. Depărățeanu.Oricare ar fi fost însă sursele de inspirație ale lui Eminescu, un lucru este clar: cugetările sale asupra aserțiunilor existențiale despre spiritul universului și deșertăciunea himercă a ființei poartă amprenta unei originalități greu de combătut. El (re)crează lumea, condamnă muritorul la nemurire, abandonează timpul real și se întoarce în sine conștient că dacă ar dispărea ființa, (este locul să arătăm că în direcția statornicirii sentimentului situării acesteia în timp și spațiu, Eminescu se întâlnește cu A. Schopenhauer:) ,,lumea ca reprezentare nu mai există”: ,,Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?/ Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă,/ Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă”. Conștientizarea percepției că ,,viermele vremilor roade-n noi” (În van căta-veți) exprimă aspirația, rațională, a demiurgului de a stăpâni și domina timpul și cosmosul, excluzând haosul, teluricul, teama de nemărginire: ,,În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată./ Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează,/ Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…/ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis al neființei universul cel himeric…”.
REPORT THIS AD
Dezlegarea tainelor de nepătruns, încifrate, ale spațiilor cosmice și înțelesurilor ,,lumii cea aievea” a cărei taină și vecie sunt încorporate ,,într-un număr” constituie pentru lucidul cugetător un pretext iluzoriu de a se pronunța vis-a-vis de trecerea inerentă, ireversibilă, a timpului care lasă urme adânci în universul metafizic al ,,omului schimbător […] pe pământ rătăcitor”: ,,Iar timpul crește-n urma mea – mă-ntunec” (Trecut-au anii).
Discursul bătrânului filosof din Scrisoarea I, (care poate fi asemuit și cel al ,,magului călător în stele”), se axează, așadar, pe ,,dialectica contrariilor” (Rosa Del Conte) unde ,,vom vedea cuvântul poetului supunând cu îndrăzneală finitul infinitului; oasele descărnate, pulberea știință materiei astrale, veșnic izvorând în cosmos atomul punctiform al clipei, văilor fără capăt ale veșniciei”. ,,Cugetarea sacră”, ireductibilă la dialectica Ideii, invocată/sugerată în Scrisoarea I, este generatoare de ,,realitate totală”, Mircea Eliade definind-o, analizând-o fenomenologic, drept Cosmos, acesta fiind identificat cu Timpul-Demiurg. În context Mihai Cimpoi explică: ,,În mitopo(i)etica eminesciană, gândirea apare ca topos, poetul raportându-se atât la ființa-ființare, cât și la gândirea care gândește întreaga problematică a acesteia. În spirit hegelian, Cugetarea = Existență, așa cum Gândirea Divină = Univers, iar Veșnicia cea Bătrână = «Cugetare în mite» (Op. cit. p.164).
Incursiunea poetului în geneza Cosmosului ne dezvăluie ,,încurcatele sofisme” (Memeto mori) care gravitează între (ne)ființa existențială și ființa eternă, între Abis și Absolut. Timpul devine haosul etern care ,,stăpânește raza ta și geniul morții”, în pofida iluziei că muritorul-geniu, ,,ființă fără de stea”, fiind în viață, a posedat miticul ,,sceptru al universului și gânduri/ ce-au cuprins tot universul”.
Poezia La steaua accentuează fapul că din centrul galaxiei noastre a pornit spre noi raza ,,stelei ce-a murit” care ,,Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre…”. Motivele literare, de tip romantic – steaua, cosmosul și dorul – certifică idealismul ,,poetului nepereche” privitor la vastitatea traiectoriei lumii explicată, mult mai târziu, la aproape un veac după el, de oamenii de știință. Răsăritul și asfințitul stelei în Cosmos, fenomene care s-au produs, cu mii de ani înainte ca lumina ,,să ne-ajungă”, sugerează imaginea dorului care deși pierit, la rându-i, ,,în noapte-adâncă”, odată cu sfârșitul iubirii deșarte, încă mai trăiește în sufletul neîmplinit al îndrăgostitului. Mesajul poetului, expresiv amplificat, este că destinul stelei, asemeni celui al omului, în aparență veșnic, crează „iluzia unei exisțențe întoarsă în neființă” (Ioana Em. Petrescu, Mihai Eminescu – poet tragic, Ed. Junimea, Iași, p.185). Amintirea ființei dragi, ca și ,,icoana stelei ce-a murit”, supraviețuiește în Timp doar în memoria existenței universale.
REPORT THIS AD
Elemente cosmogonice de mare profunzime depistăm și în Rugăciunea unui dac. Vom lua în discuție doar acel pasagiu care susține/justifică meditațiile poetului despre impactul haosului asupra lumii, asupra Zeului-Vid, aflat în dialog cosmic cu Creatorul, așa cum, sub o altă formă, îl găsim, cu vagi reverberațiuni din Rig-Veda, și în Scrisoarea I: ,,Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viață dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna/ Căci unul erau toate și totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul, cărui plecăm a noastre inemi?”. Zeul este simbolul lui Unu, cifră aflată la baza materiei vii, localizată la nivelul vidului creator. Dacul este însă stăpânul ,,norocului de a trăi” fără blestem, conștient, chiar dacă lumea sa este efemeră și în ,,stingerea eternă” a ei va dispare ,,fără de urmă”. În concepția lui Eminescu Dacul, lumea și Cosmosul, își află originea în opera Demiurgului care ,,zeilor dă suflet și lumii fericire”, el fiind ,,Al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,/ El este moartea morții și învierea vieții!”. Ideea necuprinsului și obsesia creației sublime întruchipează travaliul de demistificare a mitului întoarcerii în neființă (= genune) a Cosmosului.
În capodopera – Luceafărul, ,,punctul de vârf al întregii creații erotice și filozofice” (Mihai Cimpoi, Op. cit., p.250), poetul propune o viziune escatologică a destinului geniului într-o lume mărginită și ostilă, incapabilă să accepte/înțeleagă comuniunea dintre ființă și univers.Aspirând spre o iubire desăvârșită, utopică chiar, el ,,tinde să creeze un univers în semicerc […], având ca orizonturi nașterea și moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei universale”. Imaginile cosmologice din Luceafărul redau absurditatea dorinței ființei celeste de a se metamorfoza în muritor pentru a beneficia de voluptatea iubirii terestre. Luceafărul, neputând rezista chemării ispititoare, cuprinsă de dor, a Cătălinei, se hotărâște să-și assume riscul, fără să prevadă că, nu peste mult timp, va fi dezamăgit: ,,Da, mă voi naște din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege.// Și se tot duce…S-a tot dus./ De dragu-unei copile,/ S-a rupt din locul lui de sus,/ Pierind mai multe zile”. Pentru a atinge acest ideal Hyperion călătorește în Cosmos, să fie dezlegat de Părintele Demiurg ,,de greul negrei vecinicii”, ,,izvor de viață și dătător de moarte”, și în schimbul oricărui preț cere să-i fie hărăzită o altă soartă: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…// Din chaos, Doamne,-am apărut/ Și m-aș întoarce-n chaos…/ Și din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos”. Renunțarea la veșnicie, rostită liric cu un tragism emoțional, este un supliciu. Iubirea este oarbă nu numai pentru muritori, ci, se dovedește, și pentru Luceafărul ,,răsărit/ din liniștea uitării”: ,,Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”. Ale ,,…Chaosului văi,/ Jur împrejur de sine” se umplu de ,,lumine”, dar ,,…Unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.// Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe”.
REPORT THIS AD
Demiurgul, nu se lasă sedus de rugămințile lui Hyperion și, cu înțelepciune, îl convinge de efemeritatea lumii: ,,Tu vrei un om să te socoți/ Cu ei să te asameni?”. Concluzia este definitorie pentru destinul lui Hyperion: ,,Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă”. Și pentru a deveni convingător, să-l îndepărteze definitiv de moartea care l-ar paște în cazul în care ar coborî printre oameni, îl avertizează cum că oamenii ,,numai doar durează-n vânt/ deșerte idealuri”.
Poemul Memento mori îi prilejuiește poetului posibilitatea de a explora ,,lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur” și ,,lumea cea aievea”, a realităților din istoria lumii, care, în orice împrejurare, nu pot fi schimbate: ,,Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas”.Tema haosului sugerează și aici deșertăciunea vieții: ,,Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită./ Mii de ani cugetă-n mite la enigma încâlcită/ Care spațiul i-o prezintă cu-a lui lumi și cu-a lui legi;/ Și din secoli ce trecură ea s-apucă să adune/ Toată viața și puterea, sucul tot de-nțelepciune/ Și să pune să zidească-un uriaș popor de regi”.
Nașterea și amurgul zeilor, gloria și degradarea apocaliptică a Ideii, reprezentate în imagini simbolice, sunt temeiuri fundamentale pentru a dovedi că pentru Mihai Eminescu, vizibil preocupat de deconstrucția dialecticii lumii materiale în devenire, divinul, cosmicul adică, leagă, totuși, cele două lumi, deși pare aparent: ,,E apus de Zeitate ș-asfințire de idei”. Motivul efemerității ființei dominată de gândire întâlnit în lirica poetului este reluat: ,,…Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire/ Cât geniu, câtă putere – într-o mână de pământ”, sau: ,,Cine-a pus aste semințe, ce-arunc ramure de raze,/ Într-a caosului câmpuri, printre veacuri numeroase,/ Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om?/ A pus gânduri uriașe într-o țeastă de furnică,/ O voință-atât de mare-ntr-o putere atât de mică,/ Grămădind nemărginirea în sclipitul-unui atom”. Indiferența divinității (a cărei identitate ,,nimeni nu o știe”), față de ,,Viața turbure și mare a popoarelor trecute,/ A veciei văi deschise-s cu-adâncimi necunoscute” este potențată, cu același sentiment revoltător detectat și în Scrisoarea I: „Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe:/ Întunericul e haina îngropatelor risipe./ Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic./ Timpul mort și-ntinde membrii și devine veșnicie./ Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie/ Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? –Nimic!!”.
REPORT THIS AD
Discursul poetic din Memento mori reface vizionar motivul vieții ca vis și legitimează, alături de imaginar, sentimentul existenței în lume a sfârșitului, a zădărniciei omului de a fi nemuritor și stăpân al Cosmosului: ,,La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură –/ În zadar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viața este vis”. Ideea de eternitate, cum înțelegem: destul de iluzorie, sugerată de elementele constitutive ale Cosmosului – infinit, timp și spațiu – este, într-adevăr, o fantasmă mitică, sau, cum o explică Eminescu, o roată a vremii aflată într-o perpetuă mișcare: ,,Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător”.
Sărmanul Dionis continuă aventura Luceafărului spre nemărginire, spre Absolut. În lumea sa, vis al sufletului, ,,nu esistă nici timp, nici spațiu”, iar realitatea este fictivă. Monologul misteriosului magician Dionis, dedublat, către sfârșitul narațiunii, în călugărul Dan, este focalizat pe ideile filosofice ale lui Immanuel Kant. Timpul și spațiu, alături de alte ,,subtilități metafizice”, se suprapun, se întrepătrund cu mituri provenite din credințe străvechi, uneori fără o ordine și logică prestabilite. Dionis călătorește, hieratic, prin intermediul acestor două elemente, dincolo de timpul său istoric, în vidul onirico-cosmic. Gândirea lui Dionis ajunge, așadar, dincolo de ,,visul sufletului nostru”, dincolo de orologiul din ,,afumatul părete”, ,,fidel interpret al bătrânului timp”, ,,cătră înduratul Dumnezeu”. Confuzia Eu-Dumnezeu, încâlcând ,,ordinile realității”, revendică, experimentând o formulă magică descoperită în cartea de astrologie a lui Zoroastru, avatarul demonic al unei neființe.Libertatea de a străbate prin lumi cosmice, unde nu există ,,spațiu deșert”, este o lecție memorabilă de inițiere, armonioasă, în nemurire. Metafizicul se substituie divinului, lucru care ne obligă să acceptăm aserțiunea că Demiurgul își păstrează puterea de a recrea, prin gândire, deopotrivă lumi imaginare în golul fără margini al Cosmosului.
*Versurile eminesciene au fost preluate din volumele: Mihai Eminescu, Opere,I., Poezii și Opere, II. Proză, teatru,literatură populară, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, cu o prefață de Eugen Simion, apărute în anul 1999 sub egida Academiei Române la Editura Univers enciclopedic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *