Introducere în paradigma poetică a lui Nicu Ciobanu

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Situat în avangarda mișcării optzeciste de validare a poeziei postmoderne românești din Serbia, Nicu Ciobanu, poet al stării de grație, lucid și introspect, dezbracă mantia lui Vasko Popa (cu care se înrudea în volumul de debut Păsări neînșăuate, Editura Libertatea, Panciova, 1981) și își încearcă norocul îndreptându-se, dintr-un reflex/impuls controlat, spre (re)sacralizarea ludicului, creația sa de acum ținând de fenomenul de ,,punere în abis” (André Gide) a realului exploratoriu. Asumându-și, mai curând impunându-și, ideea de înnoire a limbajului poetic, fără să se lase dominat de complexe, creatorul reușește să se delimiteze de ,,extazul intelectual” (Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005) prin renunțarea la tentantele convenții prozodice, la calofilie, demonstrând că poezia românească din Serbia, tânără, dezorientată de ,,utopii” arhetipale și în căutare de modele, dispune de resurse fertile în reformarea cosmogoniei tradiționale: ,,Suntem născuți din libertatea de a fi ceea ce suntem,/ să înţelegem că niciodată/ nu trebuie ascultată vocea altuia,/ dacă ea nu vine şi dinăuntrul nostru,/ că adevărul este în noi,/altfel am risca să rămânem/ prizonierii lecțiilor de falsă admirație” (Lecția de admirație), sau: ,,Nu există întoarcere/ pentru cei care au ratat calea/ spre cunoaștere și adevăr./ Nu mai poți recupera lumina stinsă,/ te-alegi cu tristețea și nonvaloarea./ Ne împingem, la periferia geografiei spirituale.// Nimeni nu sare din portativ,/ nici măcar asta nu știm să o fa-cem –/ emanăm un patetism/ care îți provoacă suspine și crampe./ Respirăm prin aceleași tipare/ ale golul cultural./ Vânăm himere, ne cârdășim în neputințe/ Cultura se mărginește cu noncultura,/ cu mimarea culturii.// Vine o vreme în care nu mai avem timp,/ și nici iluzii,/ atunci timpul nostru va fi scurs demult” (Neputință).
Analizată din această perspectivă, poetica lui Nicu Ciobanu se relevă, paradigmatic și persuasiv, înlăuntru culturii române din spațiul multietnic sârbesc, printre temele preferate aflându-se: existența, iubirea, trecerea ireversibilă a timpului, creația, cunoașterea, visul, moartea, toate acestea fiind înfățișate în texte, cu sensuri sintagmatice, în ipostaze metaforice absolute – labirintul, ochiul, oglinda, cuvântul, jocul, lumina, puiul de cuc, cercul, oul, călătoria, întâmplarea, realitatea și multe alte ezoterisme și asocieri care, în cele din urmă, exprimă starea sa de spirit, dorința de a pune în ordine universul. Lirosoful, cultivând un imaginar ideatic, metaforogistic, înnobilat cu sens parabolic, își află în cuvânt echilibrul gravitațional, identitatea și apartenența la o metafizică a ibseității. Pentru creator poezia este ,,enigma jocului” pus în practică cognitivă în scopul ,,evadării” spiritului dintr-un ,,timp fără timp” și care presupune o permanentă pendulare între mythos și mimesis: ,,Nimic nu mă mai mişcă –/ nici limbajul profetic al pietrelor,/ rătăcit prin biblioteci imaginare,/ nu mă mai fascinează.// Orice metaforă scufundată în vers/ este ignorată de jos în sus/ cu o forţă inegală cu greutatea/ volumului de realitate depoetizată.// Nici cuvintele,/ şi cu atât mai puţin necuvintele,/ nu mă apropie de esenţă.// Doar de deşertăciune/ cu desăvârşire m-apropii” (Depoetizarea realității), și: ,,Timpul este oglinda vibrațiilor noastre,/ percepută precum o respiraţie pe care fixăm momentele trăite.// Timpul e noțiune,/ e reflecția trăirile noastre,/ în afara lor el nu există.// Timpul suntem noi,/ vigoarea energiei pe care o emanăm./ Gândurile noastre, cuvintele rostite,/ zămislesc realitatea./ Ne naștem și suntem ceea ce rostim” (Vibrații paralele).
Aparenta, insolita ,,rătăcire” a poetului prin labirintul străbătut de firul Ariadnei este un pretext ontologic subtil care ne sugerează tranșant sensul ființei și al adevărului osmotic, rezultat din legitima condiție clasică a derizoriului ,,brodat de imaginație”: ,,Vei rătăci prin labirintul cuvintelor/ fără ca să afli cum se stinge lemnul şi cum arde piatra.// Nimic nu vei afla/ mai mult decât ce-ţi este dat,/ tu însuţi vei deveni un labirint” (Labirint), și: ,,Îţi aminteşti/ de călătoriile noastre prin/ ţinutul lipsit de lumină?// Acolo te-aşteaptă răcoarea violentă,/ clipa chircită –/ lumina reală e altceva.// Toate drumurile/ se cuibăresc pe la pragurile/ caselor noastre,/ toate cuiburile/ se aciuiesc pe la pragurile/ sufletelor noastre, zicea străinul.//Trebuia să trecem pragul,/ să ne oprim în cercul/ lipsit de lumină,/ să rătăcim prin labirintul/ înfrunzit al grădinii” (Multă vreme am evitat răcoarea violentă a grădinii)., sau: ,,În fiecare ungher câte o umbră,/ în fiecare gură câte o limbă rătăcită, rănită.// Ştiu! Cuvintele care…/ care acoperă imensele goluri,/ cuvintele care…/ nu trebuiau pronunţate,/ trebuiau bănuite.// Dar, încotro cu paşii/ ajunşi la capătul drumului,/ încotro cu cuvintele deja rostite/ cu satanicul îndemn?// Se aud zvonuri şi nu cuvinte.// Doamne, pentru cine ispita asta!/ Totul să fie început într-un labirint?/ Cântăreţul să nu fie decât o arătare,/ o închipuire bestială,/ un haos,/ o farfurie zburătoare,/ o ţâţă de lupoaică sângerând!” (Odinioară credeam, cum mai crezusem în acea lumină – șireata lumină).
Prin Nicu Ciobanu lirica românească din Serbia, în parte datorată, nu exagerăm, dualității culturii minoritare, devine într-adevăr axa mitică a lumii, creând astfel libertatea de a defini haosul existențial prin demonstrarea contrariului său: ,,E bine că există zile,/ momente de veneraţie divină,/ urmate de acele clipe în care/ tăcerea domnește pe la casele noastre./ Omul de rând, îşi poate proiecta fiinţarea/ în faţa nemărginitului,/ el însuşi nefiind altceva decât energia sublimă,/ arătarea în necuprinsul cosmic,/ clipa reflectată a posibilului.// Va înţelege oare,/ cât de nesemnificativ este/ în faţa măreţiei necuprinsului./ Trăind cu propriile orgolii/ devine oglinda falsei imagini a sinelui./ Ce este omul care nu atinge armonia,/ căruia îi lipseşte chipul desăvârșit,/ străin de virtuţi, preaplin de fals,/ fără demnitate? (Falsa percepție a sinelui), și :,,Îndată ce deschizi ușa/ te izbește în față imensa câmpie,/ lanul de grâu,/ puține lucruri cu o reală valoare.// Această câmpie,/ deși e un labirint,/ încă mai luminează imensele locuri,/ colinele ce se ridică în depărtare./ Evident, ochiul a prins clipa/ când lumina izbucnise incandescent./ E o explozie de trăiri și sentimente,/ o explozie de zbucium și durere” (Lumină incandescentă), sau: ,,O, dar cât de bizare mai sunt și destinele astea./ Chiar la tine mă gândesc/ ciudată făptură –/ palidă și răcoroasă arătare.// Despre tine scriu/ și cum să te mai numesc,/ și cum să te mai ascund/ printre pânze de păianjen/ și false oglinzi.// Printre versurile-mi/ te țin mereu ascuns, te rătăcesc/ prin imensele lanuri de grâu,/ te pierd,/ mă-ntorc la-nceputuri, revin și văd cum/ ni se risipește cântecul/ și nu mai zic nimic” (Iată ce-ți e omul…).
Poezia din placheta Om singur visând (Ed. Libertatea, Panciova, 1984) propune, sub semnul ficționalității fiind, o viziune semnificatoare a esențialității existenței transfigurată în ecuația pita-goreică eu-lume. De aceea considerăm că întreaga creație a lui Nicu Ciobanu conține, în alchimia ei semantică, mai ales, un mister obiectivat, de fapt o confirmare a realității că ideea poetică, percepută intim și vizual, este așezată cu fast și temei în filigranul expresiv al metaforei: ,,Şi până unde să mai merg/ prin viscolul ăsta de metafore şi/ discursuri politice,/ prin risipa asta de cuvinte şi toasturi/ funerare,/ dineuri plictisitoare, false arătări,/ mai false prezenţe şi câte încercări.// Cineva îți aruncă zăpadă în ochi,/ zăpadă în casă –/ aleasă e umbra care te pândeşte,/ zvonul care te goneşte,/ cuvintele ciulite mocnesc pe nepusă masă.// Urmăreşti cum îţi creşte molozul/ la pragul uşii,/ cum se spulberă nisipul din clepsidră./ Din halucinantele vise nu-nţelegi nimic./ Din toate cele zise/ s-alegi, să scrii despre rătăciri,/ despre citatele ce-au fost aprinse” (O reală și imediată rătăcire), și: ,,Oricine își poate zămisli propria iarnă,/ fiecare își poate retrăi, la infinit,/ iarna odată întrupată./ Avem nevoie de repaus și de vis/ ca să găsim un singur fulg de nea,/ mai alb decât îngerul iubirii,/ mai blând decât uitarea.// Ninsorile sunt setea noastră de miracol,/ realitatea magică care ne renaște,/ de fiecare dată mai altfel.// Plonjăm dintr-un spațiu real/ în unul imaginar,/ trăim clipa,/ vibrând” (Firescul brodat de imaginație).
Poetul este un practicant fervent al metaforei, aceasta fiind definită mai mult decât un ornament al limbajului său: o oglindire/proiecție a modului de a îmbrăca retorica în aură artistic-meditativă sau, cum se exprima Eugeniu Coșeriu (în studiul Creația metaforică în limbaj), figura de stil nefiind neapărat prerogativa ,,zeilor și al eroilor”, ,,o cunoaștere prin imagini” a multiplelor semnificații care se pot atribui direct sau cu subînțeles cuvintelor în scopul înfrumusețării comunicării, a aducerii lor într-o anumită condiție de poezie. Nicu Ciobanu, asemeni lui Jorge Luis Borges, are certitudinea, și nu greșește, că ,,metaforele trebuie să surprindă imaginația”. Extazele cuvintelor, deopotrivă cu sensul lor polimorfic, de sugestie, și de reflectare a paroxismului care implicit potențează fiorul rostirii poetice, sunt recurente: ,,Poezia mobilizează./ Simplu, fără de povara bagajului lexical –/ delicat, aidoma aerului rarefiat –/ poetul își împletește rostirea.// Intense, profunde – precum cuvintele/ rostite în hăul enigmatic – sunt trăirile/ pe care le naște poetul,/ le oferă lumina născătoare de lumină/ să ajungă dincolo de prăpastia iscată/ între cuvinte și necuvinte, între a fi și a nu fi” (Lumina născătoare de lumină), și: ,,Poeţii, în singurătatea lor,/ cred în poezie.// Între ei şi eternitate,/ picură stropi de tăcere,/ răsunătoare precum/ ecoul gerului în fața oglinzii.// Uneori, din ochi le ţâşnesc întrebările/ le creşte câte un stejar,/ în lumina căruia mocneşte cheia adevărului/ prin care întunericul pulsează/ mai viguros decât o avalanşă de stele/ desprinsă din infern.// Atunci, poeţii trăiesc eternitatea/ prin lumina stejarului,/ alteori întrebările din ochii lor/ se transformă/ în nişte pânze minuscule de corabie/ care opresc furtuna.// Orbiţi de realitate, în urechile poeţilor răsună sinistra tăcere,/ aud eternitatea din care atârnă întunericul,/ precum lumina zdrenţuită/ de pânzele corabiei rătăcite în furtună// Inima poeţilor uneori se transformă/ într-un ochi închis prin care/ curge toamna alungată/ de răcnetul de tun// Pe buzele lor/ răsar necuvintele/ ce aşteaptă să încolţească/ în paginile de lumină eternă a poeziei” (Lecția de poezie).
Semnalăm, fără nici o umbră de reproș, abundența imaginii, liberă de orice contradicție, care întrupează profunzimile sufletești și, în chip memorabil, realul imediat cu elementele sale livrești, temătoare de alteritate și anxietate. În consecință, avem de a face cu o inițiere în absurd, cu o teleportare dramatică într-o lume relativ ritualizată, ambele căpătând rolul de a pune sub semnul cosmicității timpul-netimp în care ,,nefirescul intră în normalitate” în ,,labirintul/ plin de eșecuri”, așa cum aserționează poetul: ,,Când nu mai poţi trăi o altă iarnă;/ lumina ei apasă aerul şi tu mai cauţi în van/ un candelabru. Pierdutul ochi şi bradul/ şi zorile târzii te cheamă./ […]/ Pe unde să mai treci cu ochiul făcut umbră?/ Lumina lui, mocnind, va coborî în/ timpul fără timp,/ o piatră se va naşte în locul chipului murit./ Să-ţi fie tăcută căderea şi trupul, fără de nopţi,/ să se topească! Un alt infern/ va trebui să-ţi zămisleşti/ şi ce frumos puteai să mergi pe/ crengile astea ude de stejar,/ singur într-o pădure cumplită/ şi-n inimă un alt ochi puteai să ai.// Dar fără să mai vrei, ochiul se deşiră arzând/ şi durerosul zvon e precum un fier foşnind în pleoapa copilului plăpând./ Să nu mai fie o amăgire/ această îndoielnică chemare,/ când vezi vântul cum curge prin fiinţe şi prin moarte” (Ochiul se deșiră arzând), și: ,,Când vom ști să citim din ochii/ celor care ne privesc de undeva,/ din acele fotografii așezate într-un loc aparte,/ din imaginile crispate,/ imortalizate în albumele de familie…/ vom reuși să recompunem mozaicul identitar,/ vom trăi mesajul clipei, vom ști care era zbuciumul,/ căutările, speranțele, visurile/ celor care ne caută cu atâta duioșie,/ de dincolo de timpul real.// Evenimente arhivate în sertarele timpului.// Vechi fotografii, ghid desăvârșit/ prin labirintul vremurilor,/ un mod de a interpreta condiția umană,/ limitată în timp și spațiu,/ din care nu lipsește lumina și întunericul,/ reflectate într-un sepia obscur spre nemurire” (Secvențe pe altarul memoriei).
De aici rezultă, înainte de toate, aspectul hieratic al unor gesturi gnoseologice asumate de a determina poezia ,,să palpeze ființarea” (Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Ed. Univers, București, 1972) ,,unui eu originar și absolut” (Liviu Rusu, Eseu despre creația artistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989). Ideea enunțată face trimitere directă la meditațiile, și nu la reflexele lui Nicu Ciobanu asupra catharsisului: ,,Te urmăresc pădurile împietrite/ şi limba calului miroase a toamnă uscată/ şi a vânt. Şi ochii tăi –/ amintirea pierdută/ şi acum regăsită în acest ţinut –/ plin de lumină şi zăpadă căzută-n delir,/ pocnesc undeva zburând.// Iată clipa când am putea vorbi/ despre ţipătul cuvintelor, buimăcite de atâta/ lumină – încercarea noastră de a îmblânzi/ întunericul.// Am putea vorbi despre/ ploile palide, bolnave de insomnie.// Frumosul miraculos e însă departe/ şi pleoapa-ţi ruginită, cioplind bocete,/ adoarme în palmă.// Te vezi revenit în cercul desenat în neştire,/ de fapt, aceasta este dorinţa pe care o/ cauţi dintotdeauna. Dar, odată plecat/ din lumina reală – jocul se pierde în/ întâmplarea cea mare/ şi acum întâia oară, tresare clipa – dorinţele/ tale neîmplinite,/ incertitudinea nestăpânită” (Revenit în cercul desenat în neștire).
Adept fidel al improvizațiilor întemeiate, flexibile și verslibriste, Nicu Ciobanu dezvoltă paradoxul, deconstruiește haosul, procedând astfel îndepărtându-se atât de fixismul generaționist manifestat în creația lirică minoritară, cât și de tendințele conformiste ale momentului care, într-un anumit fel, în aparență doar resping influențele ,,metaforelor moarte” care prescriu procesul retoric de transmutare a irealului în real ,,prin care discursul pune în libertate puterea pe care o comportă anumite ficțiuni de a redescrie realitatea” (Paul Ricoeur, Metafora vie, Ed. Univers, București, 1984). Realitatea este că poetul, demistificând, pune abstractului banal, mimetic, în sens tranșant post-modern, masca parabolică, simbolică, a unui deja respins, în cărțile de mai târziu, neoexpresionism. Tocmai acesta este motivul central al poemelor din volumul Om singur visând (Ed. Libertatea, Panciova, 1984), conceput în exuberanța metaforică a unui anti-eclectism întreținut, totuși, de o dezordine a ideilor și a formelor proprii postmodernismului. Desigur, versurile lui Nicu Ciobanu nu reeditează un topos mecanic, chiar dacă descoperim, pe alocuri, semnele unui limbaj de factură clasic-manieristă. Acest lucru se datorează, nu mai încape discuții, faptului că poetul aparține, prin formula poetică practicată, transmodernismului, curent generat de inconsistența unor mituri-pattern apărute, logic și evolutiv, din confruntarea dintre jocurile postmoderne de limbaj și raționalitate. Eul liric este concentrat, după cum observăm, întocmai pe convulsionatele obiecte poetice universale – cuvântul, poezia, lumina, ochiul, timpul, viața, moartea, labirintul, roata ș.a. și obsesiile auctoriale eminamente ontologice – umbra, cucul, zborul, cercul, piatra, frigul, visul, iluzia ș.a.m.d.
Există în poezia lui Nicu Ciobanu, așadar, o alchimie a abisalului în care ființa himerică se strecoară fără avertisment în hiperbolă, în felul acesta adâncindu-se sensul ascuns al cuvintelor și întemeinicind substanțialitatea eului transfigurat de imaginea intuitivă: ,,Aici în trecut nu exista nimic./ Puteam distinge/ doar plete plutind deasupra apei/ şi coapse de femei dezgolite.// Mai apoi,/ dintr-o simplă întrebare,/ au sosit hergheliile de cai sălbatici/ cu seminţe de ficuşi în ochi/ şi în amurg au inundat cuvântul” (La început de joc), și: ,,Ce trebuie să fac pentru tine,/ pasăre neagră –/ întreabă oul din cuibul devorat.// Nici acest început de mileniu,/ cu atâtea erori,/ nu mă mai fascinează./ La fel ne naștem,/ la fel murim,/ precum alții în alte leaturi.// Gândul că ți-ar aparține ceva e o amăgire./ Nimic nu-ți aparține decât imaginarul,/ doar gândul că ceva ți-ar aparține,/ îți aparține –/ golul imens cu care se hrănește firul de apă. Între două căscaturi/ abia înveți să-ți rostești numele și îl uiți a doua zi.// Poate fi visul mai adevărat decât somnul?/ Poate fi depărtarea mai aproape/ decât distanța dintre tine și umbra ta?/ Mi-e tot mai greu să cred în miracole” (Oul își caută pasărea), sau: ,,Adun cioburi de lumină şi aer,/ ca şi cum mi-aş aduna viaţa./ Nimic nu mai poate fi pus la loc –/ fulgul de nea nu-l pot reda cerului,/ nici visul copilului nu-l mai regăsesc/ în inima mea!// Citesc undeva: ,,nimic nu va mai fi/ precum putea să fie”./ Atunci, de ce mai bâjbăi prin vremi de aur,/ ca şi cum aş răscoli cu băţul printr-un/ muşuroi plin de căcat?!/ Câtă mizerie ne-au adus inginerii de suflete/ din toate timpurile,/ lupi îmbrăcaţi în piele de oaie…// Îmi adun cioburile pe care mi le-au lăsat/ anii comunismului/ şi dimineţile reci ale postcomunismului./ Viaţa e mai mult decât o vânătoare de cerbi,/ dar mai ieftină decât multe nimicuri./ Îmi adun viaţa,/ de parcă aş aduna nişte cioburi de lumină/ ce doar lumină nu-i” (Obscură, lumina).
Lumea (re)creată de Nicu Ciobanu este întru totul o metaforă produsă în spațiul intim al semnificației, în spiritul Lolitei Zagoevschi Cornelius (vezi Despre statutul metaforei ca funcție textuală în lingvistica textului, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Philologica XLVI nr. 4/2001:), o manifestare a creativității în limbaj. Contextual, mecanismul metaforei funcționează, la Nicu Ciobanu, pe de o parte în planul limbajului (care interpretează creația lumii), iar pe de altă parte al textului, în cel din urmă aducându-ne amănunte definitorii despre ,,lumea din text”: ,,Fugind de întuneric,/ ochiul se pare/ că s-a ascuns în întuneric. Hai să căutăm/ ochiul ascuns în întuneric şi/ nu într-un alt ochi.// Hai să te căutăm pe tine, ochiule – drumule./ Acolo sunt ninsorile tale lăuntrice,/ aşezate alături de femeia iubită,/ răspândite pe străzile cu busturi măreţe/ şi multe enigme.// Dar e un refuz/ această trecere spre umbre!/ Dintotdeauna ţi-ai dorit o dimineaţă – tăinuită/ într-o grădină cu multă lumină şi acolo/ ierburile străvezii să pulseze – aer.// […]/ Şi iată nu s-a stins ţipătul/ şi încă nu s-a făcut lumină./ Doar timpul,/ din timp în timp,/ se pare că se pierde-n timp” (Un cerc cu o lumină cernită), sau: ,,Omul se pierde pe sine/ ca să afle ceea ce dinainte va ști că niciodată nu va reuși să cunoască cu adevărat./ Va fi rătăcit la mijloc de viață,/ mirosul care ne trezește este de toamnă târzie./ Trece prin lumile văzute și nevăzute,/ marcat de insomnia cunoașterii,/ răzbate prin timp și devine vocea/ celor care au îngenuncheat muți/ la porțile ignoranței/ prin care nu vor trece niciodată” (Tăcerile cunoașterii) .
Firește, universul poetului nu poate fi explicat altcumva decât ,,călătorind” prin ,,ochiul” de veghe, polimorfic, al imaginației care reclamă, inevitabil, prezența angoasei în încifrarea/articularea elementelor metaforice, a detaliilor constituente. De fapt ,,ochiul” este un laitmotiv dominant în creația sa poetică. ,,Metafora vie” constituie, în primă instanță, elixirul prin care poezia rămâne mereu justificată în viața de toate zilele, ireductibilă la ficțiuni experiențiale: ,,Degeaba mai cauţi o fereastră/ în afara acestor ziduri. Nu există fereastră,/ nu există început,/ nici sfârşit nu există,/ melcul pământul îl sărută/ crezând că e cer.// Zeii căzuţi îţi veghează clipa cu o tristă remuşcare/ şi ochiul se închide în sine,/ precum cuvântul/ se-nchide într-o carte” (O linie în linie în irisul unui ochi), și : ,,Îmi spui că te-au confundat cu o baionetă,/ tu nefiind decât un ceas de buzunar/ în care clipa rugineşte şi/ tot mai mult se pierde-n clipe.// Îmi spui că ochiul tău,/ cumpărat la o licitaţie de nişte măcelari/ creşte cu inima-n pământ şi, învelit de mucegai,/ a dat să înverzească-n/ verde-galben, alb şi verde” (Despre aceeași imagine, un pui de cuc – mărturisind), sau: ,,Cine mai cântă astăzi din fulger?/ Să-i tăiem ochiului, ochiul./ Din el vor ieşi viermii umflaţi/ de-atâta ploaie şi sâmburele putrezit/ încolţi-va în cercul lipsit de lumină.// Dacă îl dezvelim de coajă doar,/ ochiul se va usca mai repede iar/ mamiferele îşi vor ascunde/ fecalele în miezul lui./ Dar, e o adevărată înţelepciune ieşirea/ spre lumină./ Dincolo de aşteptare/ te aşteaptă imaginea lăsată în prag” (Ochiul împietrit sub treptele orașului).
Curentul opzecist a mizat, în mare măsură, pe introducerea de noi reguli de joc și tehnici în literatură, toate postulate de postmodernism, care au generat eliberarea spiritului de orice constrângeri, convenții și improvizații, acestea din urmă utilizate dintr-un automatism nejustificat al cărui rezultat poate fi cuantificat în ariditatea limbajului. Apariția ,,noii gnoze” a fenomenului a fost favorizată de reorientarea literaturii române către un registru ancorat în realitate și spre o estetică a ficționalului substituit acestuia. Mutațiile survenite în evoluția istorică, cu precădere a poeziei românești, a dus, în Serbia, la ,,importul” de modele lirice consacrate în cultura europeană, direcția asumată de Nicu Ciobanu fiind un indiciu sigur că stilurile cultivate în arealul menționat au fost valabile. Interesant este că poetul, posesor al unui vizionarism incontestabil, a abandonat clasicul mimesis promovat cu insistență de generația sa, de care s-a detașat net, și a optat pentru reconstrucția procedeelor literare, operațiune dusă la capăt prin ,,prozaicizarea” lirismului și demitizarea realității prin limbaj, potențând astfel privilegiul creatorului de a recompune simultan fragmente din lumea fictivă, imaginată, subtilă, nevăzută, și din lumea reală, văzută: ,,Cui vom arăta norii dansând de spaimă/ şi liliecii albi înălţându-se spre oraşe/ lipsite de lumină.// Va fi târziu/ şi noaptea nu va mai fi noapte/ şi ochiul nu va mai fi ochi./ Un alt puls ne leagănă inima şi-o altă inimă/ ne mişcă trupul./ Grăbeşte-te întâmplare,/ grăbeşte-te zeu uscat demult./ Limba s-a făcut mare şi mirarea a crescut în ea./ Mai întâi noaptea asta/ venită ca o plângere –/ risipită peste ţinutul fără de lumină,/ nu este decât începutul unui limbaj/ cu care începe bănuiala noastră,/ dezlegarea aripii de satanicul zbor.// Ne încântă tăcerea umbrelor/ şi tu te prăbuşeşti gemând de parcă/ o toamnă candidă îţi oferă locul de unde/ începe despărţirea ochiului de trup./ Va fi târziu pentru împlinirea/ zborului – ca şi când în el este aceea/ lumină desăvârşită – sublimă.// Mai există/ o arătare – una singură, locul/ de unde începe întâmplarea cea mare./ Un loc păstrat anume,/ cercul – şi spaima aşezată în prag” (Dezlegarea aripii de satanicul zbor), și: ,,O lumină în răcoarea grădinii/ se scutură de somptuoasele-i amiezi.// Iată veşnicia clipei/ pe care o ştii şi n-o vezi.// De aici, privindu-le,/ drumurile noastre se aseamănă cu/ coşurile de fabrici, născătoare de spaime,/ cu acele cuiburi aşezate haotic/ prin întreaga grădină…// Ne-am rătăcit printr-o pădure,/ ascunsă-n labirintul înfrunzit,/ departe de cercul cu multă lumină,/ am uitat de pragul casei,/ de camerele cu ferestrele/ mereu deschise.// Am rătăcit departe de pietrele/ pline de înţelepciune,/ găsite odată în peştera cu multe fântâni,/ ne-am rătăcit/ şi eram departe de fântânile cu lumină” (Singuri într-o pădure ascunsă).
Din punctul de vedere exprimat rezultă că Nicu Ciobanu este favorizat de soartă, iese de sub tutela banalului și, ținându-se la distanță de tentațiile/deliciile poeticii optzeciste, se îndreaptă tenace spre explorarea sinelui. Spre deosebire de antecesorii săi făcători de texte care visează în limba sârbă și-și reconstruiesc visul în alta, se dovedește a fi un prestidigitor autentic. Disoluționismul rețetelor lirice tradiționale, depășite estetic, îl împinge spre ,,punerea în operă” a simplității de exprimare, spre substanțializarea unui discurs ingenuu, neinhibat de imageria livrească, premonitoriu. Irealitatea devine realitate, iluzia un vehicul obsesiv al gândului, iluzia fiind in nuce, în termenii lui George Steiner (După Babel, Ed. Univers, București, 1983), limba interiorizată. Realitatea este evidentă. Semnificațiile poeziei capătă ipostaze multiple. Ele doar se află la originea unor determinanți embrionați în interiorul imaginarului care, într-un mod holistic, metamorfozează poetic creația, în care metafora își exercită exact funcția de martor întruchipat: ,,Ce este iluzie și ce este adevăr în viețile noastre,/ dirijate cu atâta măiestrie, încât le trăim drept realitați perfecte de o frumusețe literară,/ cu frică viscerală/ că nu sunt decât o iluzie.// Viața este o aventură./ Darul și frumusețea libertății de a o gusta,/ e primită o singură dată./ Prețul absolut este însăși existența./ Unele fapte, până și poveștile de iubire,/ nu sunt menite să se împlinească./ Se nasc sub semnul eșecului./ Este fatumul,/ sortit încă înainte de naștere.// Existența alunecă doar pe rotundul cercului/ și cine crede că merge spre altceva,/ decât spre închiderea cercului,/ hărăzit prin destin, trăiește prin iluzie./ Iluzia e fără margini,/ iar fereastra vieții din imensitatea cerului,/ odată deschisă, îți oferă zborul spre nesfârșire,/ spre libertatea/ de a putea și a fi/ cel puțin unul dintre cei câțiva care te sălășluiesc” (Iluzie și adevăr).
Chiar și atunci când deliricizează, iar sensurile le transformă în nonsensuri, poetul are instinctul obiectării în alteritate, lucru ce îi permite să intre în dialog cu un celălalt-eu și să aibă, să ne exprimăm în limbaj figurat, conștiința existenței sale duale, esența acestei dedublări constând în aducerea la viață a unei lumi interiorizate, transficționale. Negarea acestei realități devine începutul haosului în limbaj, cuvântul și mesajul respingându-se reciproc, fără ca vreunul dintre ele să fie investit cu sens poetic. De aceea, admitem, Nicu Ciobanu se lasă sedus de misterul creației potențiale, căutând cuvântul-în-cuvânt, respectiva hermeneutică presupunând, în încercarea de a se îndepărta, programatic, de curentul clasic – postmodernismul, o deplasare către simbolurile incontestabile, certe, ale pregnanței. Mai mult, el își esențializează ,,dialectica”: ,,Există doar un singur timp – timpul acum –/ coborârea în cercul cu lumină,/ numai că uneori ochiul tău, dezbrăcat de înserare,/ începe jocul reîntregirii cu ţinutul umbroaselor/ luminii. Timpul va trebui să fie cercul imens,/ împrejmuit de aşteptare –/ veşnica noastră trecere dintr-o/ întâmplare în alta” (Coborârea în cercul cu lumină), și: ,,Dacă ne-ar fi dat să ne resetăm zilele,/ am înţelege că viaţa e asemenea unui puzzle,/ iar faptele săvârșite/ devin lecţia noastră de viaţă.// Uităm că în aceste locuri/ am revenit să învăţăm,/ să ne completăm biblioteca cunoaşterii.// E bine să avem o zi pentru generozitate,/ să fim generoşi cu cei care/ au decolorat peisajul viselor.// Să renunţăm la visele în care nu ne regăsim,/ care nu ne aparţin –/ visele altora/ ne vor crea insomnii pentru întreaga viaţă” (Ziua care lipseşte).
Volumul Vânător din labirinturi (Ed. Priceps Edit, Iași, 2007) cuprinde de fapt un poem-fluviu, cognitiv, producător de reverii fulgurante, delir, și eboșe misterioase, care lasă impresia că poetul, schimbând tactica, relativizează poeticul prin inserția elementelor teoretice prozaice. Realitatea este că structura artistică a cărții, într-adevăr derutantă, provocatoare și, totodată, artizanală, unde sunt valorificate imagini și obsesii ontologice, este, cum sugeram mai sus, aparent tributară unui topos heterotopic, perfect identificabil în text. Nicu Ciobanu, prin construcțiile stilistice ușor recognoscibile, abolind maniera clasică de scriere a versurilor în favoarea ideii, excelent revendicată de Roland Barthes, că orice text trebuie să aibă deschidere către alte texte, își generează propria sa hermeneutică. El are convingerea că, utilizând un stil oarecum experimental, mai corect, deosebit de canoanele consacrate, capătă unicitate, și nu se înșală. Nu întâmplător crede în forța inalterabilă a metaforei așezată pe temelia unui transmodernism evident: ,,Nu vrem să auzim adevărul,/ când se rostește, ne asurzește.// Cum să înțeleagă cei ce nu înțeleg/ că doar o minte deschisă/ primește darurile cunoașterii și înţelepciunii,/ doar într-o inimă deschisă se înfiripă dragostea.// Există locuri în care viața are un curs firesc,/ departe de acoperișul găurit de falsitate,/ în măreția lor,/ faptele generate de lumină/ nu sunt umbrite de devalorizare,/ frumosul chip omenesc/ nu devine urâțenie,/ pacoste.// Arborele vieții se percepe prin fructele cunoașterii,/ iar adevărul prin libertatea de a le respira” (Drumul cunoașterii), și: ,,Iată clipa în care e bine ca omul/ să scrijelească sub fastul propriului chip –/ împodobit cu vise,/ speranţe, fapte comise, judecăţi./ Singur cu sinele propriu,/ să-şi regăsească chipul –/ din toţi în cei care sălăşluieşte./ E clipa când îşi poate întâlni sinele adevărat,/ în care te întrebi/ ce-i de făcut într-o lume fără de principii,/ în care infatuatul devine reper,/ în care nonvalorile/ sunt arborate precum drapelul la sărbători?” (În fața unor adevăruri), sau: ,,Chiar dacă acest moment unic,/ cumva încă timid,/ îşi face prezenţa în realităţile de zi cu zi –/ ca şi cum ar trebui să ne jenăm/ de această sărbătoare care ne defineşte –/ mi-e teamă că se va dilua prin banal,/ scandal și kitsch,/ iar după eveniment rămân doar regretele…/ O reconfirmare a abordării superficiale/ a posibilei măreţii.// Ne-am fi dorit imposibilul,/ ne-am fi dorit o zi de sărbătoare/ închinată bucuriei care să ne aducă/ certitudinea continuităţii şi nu prevestirea/ unui final inevitabil.// […]/ Toate cele care ni se întâmplă/ nu sunt decât o nouă încercare/ de a coborî măştile realităţii,/ de a îmbrăca costumul/ care ne poate arăta splendoarea,/ dar şi goliciunea, urcuşul/ şi iluzia pufului de păpădie,/ superficialitatea, banalul şi remuşcările/ care ne-ar putea marca” (Splendoarea şi goliciunea pufului de păpădie).
În toate ipostazele în care ni se dezvăluie, poezia lui Nicu Ciobanu apare, în sensul con-strângerilor de formă și fond a unui textualism formal ermetic, ca o pledoarie pentru concreti-zarea/întruchiparea în simboluri a tot ce înseamnă creație în univers, sau, cum remarca Ion Deaconescu (Poezie și epocă, Ed. Libertatea, Novi Sad, 1989), o aventură în aventură. Poetul, deși se arată vădit afectat de scurgerea ireversibilă a timpului, rămâne încredințat că ,,Dincolo de lumina reală te-aşteaptă/ clipa chircită şi numai frumuseţea tăcerii/ tresare în curtea regală.// […]/ Mai întâi vei încerca să rămâi încă/ puţin în interiorul ochiului.// Cercul şi spaima vor împroşca/ sute de mii de cioburi de lumină./ Ai vrea să te opreşti/ în acest ţinut necunoscut.// Dar, chiar această oprire – refuzul de a reveni/ în acest timp lamentabil,/ este o evidentă trecere.// Numai că trecerea nu trece –/ veşnică existenţă, scuturându-şi mişcarea/ deasupra creştetelor noastre –/ aşteaptă în prag.// Eviţi să treci în ţinutul fără de ziuă –/ de parcă evitarea asta nici n-ar fi o trecere” (Apropierea ta de acele mișcări involuntare nu va schimba nimic), și: ,,Fiecare trecere e o arătare a imaginii/ ajunsă la desăvârşire, tendinţa ochiului/ de a consemna spaţiul de unde începe/ întâmplarea cea mare/ şi e cu neputinţă să numeri/ nodurile crestate în barba copiilor demult îmbătrâniţi.// Ai vrea să zici că această trecere/ este doar o închipuire, că cercul cu lumină/ e o nepedepsită crimă./ Buzele strivite de atâta zbor/ plutesc în aer/ gonind o altă vreme când timpul,/ din timp în timp, înceta-va să mai fie timp” (Trecerea este o închipuire).
Tectonica poemelor din Vânător din labirinturi ne certifică intenția autorului de a construi un perpetuum mobile textual. Ne aflăm în fața unui singur poem. Chiar dacă autorul încearcă să ne împingă în confuzie, împărțindu-l în fragmente, așezând la începutul acestora câte un titlu-concluzie, ideile trec dintr-un text în altul, păstrând armonia sensului, conferind unitate întregului.
Obiect de reflecție, ochiul, căpătând permanență în vers și o multitudine de sensuri, în imaginarul poetului adică, sugerează o călătorie interioară, labirintică, spre enigmele și tainele ființei cutremurată de raportările abstractului la real, acesta turnând în cuvinte vise și tăceri, necuvinte și semne: ,,Trăim sfârşitul unor etape/ şi anticipăm deschiderea altor cicluri,/ precum un dar divin al reînnoirii.// Viaţa, întocmai ca şi anotimpurile,/ e c oncepută din cicluri,/ din mai multe începuturi/ şi tot atâtea sfârşituri,/ din revelaţii, din semne,/ dintr-o înşiruire de momente,/ coduri, etape, cercuri – nimic nu e definitiv,/ definitivul se naşte din faptele săvârşite,/ din lecţiile pe care le vom însuși.// Atunci când un drum ia sfârșit/ te eliberezi de povara unor trăiri,/ îţi continui trecerea spre desăvârşire./ E bine să evoluezi fără resentimente,/ să întâmpini reînnoirea –/ clipă deschizătoare de căi ale cunoaşterii/ şi luminii” (Vremurile reînnoirii).
Conceptualizând, permanent obsedat, am spune până la saturație, de magia văzului, Nicu Ciobanu, se aventurează prin labirintul existențial în aflarea/descifrarea semnificațiilor artistice ale ochiului metamorfozat într-o ființă care observă lumea de undeva de sus, o provoacă, o ispitește, o implică, o imită, o împrumută: ,,ochi ascuns într-un alt ochi”, ,,ochiul se închide în sine/ precum cuvântul”, ,,câutând ochiul cu stea albă-n frunte”, ,,plesnește ochiul în mine/ precum o fiară rănită”, ,,fugind de întuneric,/ ochiul se pare/ că s-a ascuns în întuneric”, ,,în interiorul acelei lumini,/ un ochi – un singur însemn al timpului”, ,,hai să te căutăm pe tine, ochiule – drumule”, ,,ochiul tău, dezbrăcat de înserare,/ începe jocul reintregirii”, ,,o risipă de lumină și timp/ e așternută clandestin în ochii tăi”, ,,și ochii tăi / amintirea pierdută/ și acum regăsită”, ,,reîncepe jocul/ și ochii din nou să-/I crească peste zîpezile astea stinse”, ,,dar unde e aerul ce aer nu e,/ unde cercul și lumina și ochiul cu ceasul din el”, ,,ochiul…se descalță de amurg”, ,,pe unde să mai treci cu ochiul făcut umbră?”, ,,pierdul ochi și bradul și zorile te cheamă”, ,,iubit fiind de nimeni, ochiul/ va scuipa-n delir”, ,,știam că ochiul ei/ te provoacă/ ochiul ei te sufocă”, ,,ochiul lui,/ parcă dansând,/ urmărea…acel țipăt de aripi moi de cuc”, ,,să închizi din ochi,/ să asculți cum crește depărtarea”, ,,ochiul ei îmi măsoară mereu privirea”, ,,îți oferă locul de unde începe despărțirea/ ochiului de timp”, ,,ochiul tău plesnit e clipa de unde/ nimic nu mai reîncepe”, ,,ochiul/ se-ncheagă și strigătu-i sublim”. Geneza metaforei lait motiv – ochiul, prezentă în construcții lirice sintagmatice de mare profunzime, trebuie căutată în discursul nichitastănescian. Nicu Ciobanu nu pastișează, ci plăsmuiește un alt înveliș, diferit și insolit, cu accente expresioniste, semnificațiilor pe care le sugerează cosmologic și ontologic dialectica luminii.
Un alt mit care, structurând poemele, ne oferă ,,clipe de extaz” călătorind ,,prin viscolul ăsta/ de metafore” este pasărea, mereu misterioasă, mereu mediatoare între lumea necunoscută și lumea neimaginară a creatorului: cucul, asociată imaginii omului înstrăinat, al ființei/neființei de care depinde sau care poate schimba soarta omului: ,,amețitoare umbre/ ce se năpustesc/asupra puiului de cuc”, ,,labirintul înfrunzit/ este nepedepsit de crimă/ ca rătăcirile puilor de cuc”, ,,tocmai la intrarea în casă/ cursa era pregătită/ pentru fiare și nu pentru păsări,/ și nu pentru puii de cuc”, ,,tocmai acum intenționam să spun/ despre aceste fărădelegi –/ acum când pe muchie de cuțit/ în plină zi pășesc sfârtecate/ trupuri de cuc”, ,,de jur-împrejur/ doar puii de cuc,/ măcinați de tihnă,/ sechestați”, ,,doi pui de cuc rătăciți pe-o lamă de cuțit –/ îmbrățișați cu noaptea”, ,,nu din întâmplare/ acel pui de cuc…/ a rătăcit în căsuța/ de abstract blestem”, ,,știa, atât de frumos,/ să povestească întâmplări/ și mai ales legende cu puii de cuc”, ,,un pui de cuc/ în ochi de șarpe”, ,,zborul puilor de cuci,/ consemnând spațiul/ de unde începe călătoria cea mare”.
În travaliul limbajului este adus și motivul liric al oglinzii, oglinda fiind expresie a existenței umane, de ce nu: vocea poetului izvorâtă din interiorul unei realități arhetipale, dominată de exotismul unui imaginar oximoronic, care îi permite poetului să coboare din ficțiune în sine, să se regăsească în amintiri fisurate de uitare, să-și afle identitatea: ,,oglinzi/ așezate-n cuiburi de cuci/ în care doar orbii/ își pot regăsi pierdutul trup”, ,,lumina-i/ oglindă,/ năluci și fugă/ și trup clătinat”, ,,oglinzi, oglinzi în care/ nu-ți poți regăsi propriul chip”, ,, nici nu știam ce înseamnă/ să rămâi împietrit/ în fața oglinzilor/ din care mereu lipsește o parte”.
Întâlnim, cum arătam mai înainte, printre frecventele simboluri ale rostirii diacronice a lui Nicu Ciobanu, și pe cele ale zădărniciei, ale iubirii trădate, ale morții și ale vieții, toate supuse unei meditații raționale, metafizice și revelatoare, semn că poezia este într-adevăr ,,reprezentarea sufletului, a lumii celei mai lăuntrice în totalitatea ei” (Novalis) și, cum aserționa I.A. Richards, ,,forma supremă a limbajului emotiv”. Discursul poetic al lui Nicu Ciobanu, subordonat fiind logicii diegetice, capătă o dublă intenție: pe de o parte reduce arbitraritatea, pe de altă parte accentuează izotopiile cuvintelor: ,,Și în această lume,/ precum în cele care au fost și vor veni,/ posibilul și imposibil/ devin entități reversibile.// Tăcerile și frământările sunt mai grăitoare/ decât zbuciumul unui clopot de biserică,/ peste care se sudează căutarea firească a frumosului,/ al cărui curs nu poate fi dirijat/ de concepte prestabilite, dimpotrivă,/ el țâșnește din adorația și/ declinul fiecărei respirații trăite.// Ne alegem cu resemnarea,/ înfrângerea,/ sau falsa convingere a împlinirii./ Lumea se amăgește/ căutând ceea ce nu va găsi niciodată,/ croșetează lumi imaginare care se vor ruina/ odată cu năruirea visului fiecăruia în parte” (Declinul respirației deja trăite), sau: ,,Existența este surprinsă în brutalitatea ei,/ precum însăși viața în fața morții./ O umbră trăită prozaic, în fugă, accidental./ Să te naști este totuna cu a nu te naște,/ dacă pe matricea cosmică nu rămâne/ decât ideea amprentei, o dâră sortită pieirii.// Amprenta existenței este înșelătoare,/ cuvintele sunt de prisos și nu te iartă/ dacă nu umbli în lumină./ E o revoltă plină de zbucium a celui care nu poate/ accepta lacunele cotidianului și deșertăciunea,/ care nu se împacă cu absurdul;/ e vocea ce răbufnește/ în fața vieții care îl sufocă,/ e o trăire aberantă în care de viață/ nu mai poți viețui,/ iar în fața altarului timpului/ nu ești decât o amintire și nici măcar atât,/ o pată cufundată în uitare” (O pată cufundată în uitare).
Eul liric, uneori pândit de pericolul unei stări de criză de identitate, denunță, pe calea sugestiei, existența sinesteziei, a probei substituției abisului cu nonficțiunea. Versurile vin, e drept, de departe, dinspre moderniști; paralelismul este sincronic, strâns legat, într-un fel sau altul, de modelele Lucian Blaga, Ion Barbu, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Ioan Flora. Nu este un sacrilegiu să susținem că eclectismul său conține și reflexe propagate ca o undă de șoc din modernismul poeziei sârbe, excelent consolidat/cultivat de Vasko Popa. Cu toate acestea o aură diafană, autentică, învăluie poezia lui Nicu Ciobanu în care sunt combinate idei, sensuri și imagini auctoriale. Suntem tentați să apreciem că lirica lui Nicu Ciobanu, dincolo de natura ei existențială, ispititoare, își actualizează modelele, lucru care îi facilitează ,,inventarea” altor jocuri ontologice, imaginabil. În plan estetic poetul se situează pe o curbă generaționistă ascendentă și, totodată, radicală, stăpânit fiind de trăiri simpatetice nedisimulate transferate în compozițiile în care ,,e timpul/ când trebuie să-ţi vezi de treabă/ şi să gândeşti la nocivul tău/ chip omenesc” (Niște făpturi umane cu chip nociv), aflate, altfel spus, într-o permanentă metamorfoză și (re)creare, unde fluxul poetic, linear și diacronic, își face din plin simțit pulsul.

*

Fenomenul liric postmodern românesc din Serbia este ,,legiferat” de formele intertextualiste, reductibile la literatura universală, în drept să-și impună supremația în procesul de reacție al actului de creație. Ludic prin modalitatea de a relativiza vechile canoane, de a elibera, de sub teroarea unui realism greu de acceptat, poezia românească din Serbia, Nicu Ciobanu devine, orice altceva s-ar spune, un reper intangibil. Imagismul, simbolismul și modernismul sunt, în opera sa, într-o osmoză temeinică, generatoare continuu de spectacole epice de senzație. Poetica sa este inițiatică.Universul întreg este, datorită acesteia, prin extensie, reconfigurat: ,,Vârtejul căutării propriei identități,/ este mai mult decât blestemul/ la care omul se supune,/ din care mușcă, răsfoindu-și viața.// Uneori se ascunde de sine într-un repaus/ sau într-o goană după vânt./ Este neputincios să deschidă ușile altor cunoașteri,/ pe care nu le va găsi,/ frământat de ispita că ele există totuși,/ așa cum există lumile paralele” (Căutarea propriei identități), și: ,,Există o puternică neliniște/ ce dă grai acelei voci care acuză,/ condamnă, care nu acceptă starea de fapt/ și în pântec poartă durerea.// În lumea fizică – în care se petrec dueluri comice,/ sângerări inutile, urmate de victorii comice/ cu eroi falși – care este sensul/ celor petrecute fără niciun sens?/ Cunoașterea este necruțătoare,/ iar lumea devine un coșmar hidos/ în care domnește absurdul atâtor fapte săvârșite” (Începutul începe prin amurg). Largile, incontestabilele disponibilități detectate în câmpul interferențelor stilistice, stau sub conul de lumină al unei factologii legitimată de prezența unui canon literar transmodern dezvoltat în operă, valoarea acelei opere, după Harold Bloom, fiind ,,certificată de metamorfozele pe care ea le generează”. În consecință, în poezia lui Nicu Ciobanu nu ne confruntăm cu o ,,criză a obiectului” (sintagmă aparținând lui Lucian Blaga), aceasta luând sfârșit, în literatura română minoritară din Serbia, odată cu apariția noilor, expresivelor arhetipuri structural-novatoare. Poetul dispune de surse de inspirație generoase, simptomatice pentru curentul al cărui exponent este, ușor depistabile în aprehensiunea manifestată pentru mitologia epică contemporană a ,,tăirismului”. Sincronizarea discursului său la cotidian și derizoriu, la real și ficțiune, la banal și concret, s-a produs într-un moment în care mimetismul luase avânt în limbaj și amâna resurecția stilurilor paradisiace amenințate să devină caduce.
Noua paradigmă poetică, în pofida seismelor provocate în literatura română din Serbia, se va impune, fapt vizibil în numărul de neglijat al literaților afirmați, fără dificultate și într-un timp scurt. Mișcarea ideatică generată va grăbi necondiționat fecundarea/cosmetizarea unor curente în cadrul cărora au fost operate ierarhizări obiective sau nu. Din acest unghi putem să afirmăm că Nicu Ciobanu se sustrage, fără echivoc, fatalismului produs, și nu-l mai putem localiza/exila într-o margine iden-titară.
Prin volumul Obscură, lumina (Ed. Lumina, Drobeta Turnu Severin, 2010) el confirmă că și-a consolidat propria maieutică și că, depășind exigențele unor convenții poetice funcționale din perioada clasică a literaturii române, poate ridica la suprafața eului originar materia verbală a unor gânduri în măsură să le ipostazieze în fantezii și utopii necriptice. Poezia se dovedește a fi, la Nicu Ciobanu, o scriere care respinge exaltarea retorică, dezvăluindu-i astfel disponibilitățile în jocul existențial și estetic. Hölderlin, poetizând evident, susținea ideea că rostul poetului este să stea cu capul descoperit în furtunile cumplite dezlănțuite de zei. Asemeni lui, și Nicu Ciobanu este urmărit de acest blestem.
Poetul nu dă semne că ar fi un inadaptat la mișcările și curentele literare contemporane, deși spațiul său arcadian, din rațiuni de subiect, rămâne satul, el, înlănțuit precum Ulysse de catargul corabiei, rezistă la ademenirile citadinului și, prin trăire, exercițiu și lectură, își îmbogățește mijloacele de expresie, inițiindu-se fără crâcnire în tainele ascunse ale poeziei transmoderne. Poemele sale, într-o astfel de împrejurare, glisează inextricabil între Viață și Carte, în aceasta din urmă fiind proie-ctată/descompusă ,,o ficțiune a nonficțiunii” (Eugen Simion, Sfidarea retoricii, Ed. Cartea Românească, 1985) a lumii reale, suprapusă, evident, peste lumea interioară. Contrar unor teorii, discursul topit în materia creației poetice se raportează la limbajul imaginilor întrupate din cuvinte-puzzle, adevărate (în)semne care scot din ,,pivnițe” idei gestante. ,,În cazul poeziei, teoretizează Liviu Rusu (în Opere, III, Editura Academiei Române, București, 2011), cuvânt înseamnă sens, și sens înseamnă cuvânt.Limbajul este sângele sufletului poetic, după cum se exprimă Gundolf; el înviorează existența spirituală a poetului. Dacă fondul originar se ivește numai prin suprimarea haosului, acest miracol îl săvârșește cuvântul, fiindcă prin el prind consistență frământările variate; el va face din haos un cosmos, el va da un sens fondului frământat. Insistăm asupra acestui lucru: cuvântul în poezie nu este un primitor de sens, el este un dătător de sens, fiindcă prin el se cristalizează ideea”.
O realitate transfrastică, se revarsă peste marginile nude ale ficțiunii: ,,M-am gândit/ ce bine-ar fi să poți și tu să zici:/ iată, acum, dar abia acum,/ mă simt liber cu adevărat,/ acum aș putea să renunț la tine,/ fără să-ți zic pe nume,/ să poți spune liber că ești/ întristat/ de-o prea-timpurie toamnă,/ tocmai așa cum vroiai să-ți intitulezi/ și jurnalul de călătorie,/ să scrii un poem mai diferit despre/ căprioara din lanul de grâu.// Și nu sunt astea simple constatări,/ cufundări în marea de vise, schițe,/ semne, gânduri,/ jocuri de cuvinte,/ ori alte jocuri –/ de care să-ți aduci aminte,/ cum ai crede tu și celălalt/ și vânătorul fugărit/ și iarăși tu și celălalt și vânătorul însetat” (Să scrii un poem mai diferit…), sau: ,,Labirintul înfrunzit al grădinii/ este o arătare şireată/ a rătăcirilor,/ o arătare ajunsă la rătăcire –/ zborul puilor de cuci,/ consemnând spaţiul/ de unde începe călătoria cea mare.// […]// Degeaba mai căutăm/ cercul cu multă lumină,/ o lumină în afara labirintului/ înfrunzit şi imperfect al grădinii –/ cercul cu multă lumină/ este o tulburătoare remuşcare,/ lumina e melcul/ închis într-o arătare” (Labirintul înfrunzit e rătăcirea împrejmuită de așteptare).
Cutezanța stilistică întâlnită în poemele din placheta Imediate rătăciri (Ed. Prier, Drobeta Turnu Severin, 2014) poartă amprenta esenței oximoronice a unui ontic insondabil, cultivat pe filieră neoexpresionistă. Locul aparentului prozaism din Vânător din labirinturi, unde formula stilistică pare auster poetică, rigidă chiar, este luat, indubitabil, de un exces paradigmatic de ,,motive și simboluri-cheie” (Catinca Agache, Literatura română din Voivodina, Ed. Libertatea, Panciova, 2010), al căror numitor comun este ,,unitatea tematică, ideatică” proprie jocului liric, contemplativ, motivat de ,,expresivități de mare sensibilitate”. Devenirea textelor poetice în conceptul de mutații sintactice provocate, presupune aducerea în primă instanță a unor elemente metafizice aflate pe orbita de deplasare a ființei fizice a poetului, fapt obiectiv, transfiguratoriu, care reclamă figurații lirice spectaculoase în imaginar, acesta apărând drept ,,refugiu suprem al conștiinței”, în viziunea lui Gilbert Durand (vezi Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000). În parte tributar tonului grav, ascetic, al autorului Necuvintelor, care respingea ideea identificării poeziei ,,cu cuvintele din care este compusă”, Nicu Ciobanu își gândește, conceptual vorbind, poemele ca pe un miracol de reflexiune a viziunii produsă, îndeosebi, de curgerea din tăcere a țipătului ,,cuvintelor buimăcite de atâta lumină”. Ar putea fi adus în discuție fenomenul dedublării cuvântului-ideologem, increat, substituit necuvântului introdus în fonem spre a încifra, la urma urmei, neodihna gândului, rațiunea absolutului în poezie. De asemenea, remarcăm clarobscurul bine temperat, spiritualizat până la obsesie, în poetica lui Nicu Ciobanu. Rezultatul magic ce-l exercită aceasta asupra noastră se identifică cu ecoul vocii interioare a ființei vii, căzută categoric pradă egocentrismului, virtuțiilor incontestabile ale unui cosmos în mișcare în substanța poeziilor purtătoare de formulări epice memorabile. În concluzie, poezia lui Nicu Ciobanu este mai mult decât un joc, un mod de existență, un arhetip paradigmatic cu rădăcinile temeinic fixate în literatura universală, adevăr reliefat cu pregnanță de versurile antologiei de față, în care: ,,Jocul e altceva. Dar, oricum,/ fără de vorbe/ şi fără de cânt,/ lumină-i în întuneric/ şi întuneric în gând” (Ţinutul lipsit de lumină).

Prof. univ. dr. Florian COPCEA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *