Prof. dr. Florian COPCEA: Începuturile creștinismului în Dacia

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Trebuie să acceptăm, fără nici-o rezervă, adevărul istoric, demonstrat științific, că etnogeneza românilor datează cu mult înainte de războaiele daco-romane. Realitatea, de necombătut, întemeiată pe dovezi arheologice certe, ne obligă să recunoaștem că prin contopirea, și astfel convențuirea dintre geto-dacii din nordul și sudul Dunării cu romanii și celălalte neamuri aduse de ei în colonii, a luat naștere cel mai vechi popor creștin din Europa.
Un rol fundamental în procesul de romanizare l-a avut, pe de o parte, contactele permanente dintre negustorii romani aventurați în vasele comerciale pe Dunăre și populația băștinașă, iar pe de altă parte îndelungata și inevitabila creștinare a acesteia produsă în regiunile locuite de geto-daci ca urmare a expedițiilor armatei Imperiului Roman.
Vasile Pârvan în studiul Contribuții epigrafice în istoria creștinismului daco-roman (București, 1911, p.7) este de părere că începuturile creștinismului în Dacia secolelor II-III prezintă ,,atât ca fenomen de istorie cultural, cât și ca metodă de cercetare cea mai deplină analogie cu chestiunea originilor națiunii noastre”.
Vechimea creștinismului în istoria românilor a preocupat istoricii lumii, o parte dintre ei cîzând de acord asupra realității că desăvârșirea romanizării nu ar fi fost posibilă fără răspândirea creștinismului ,,din om în om”, mai ales în perioada dintre anii de domnie ai lui Burebista și Decebal, printre cei care au devenit ,,misionari neoficiali” ai noii credințe numărându-se și coloniștii, soldații și sclavii, chiar dacă, în multe împrejurări aceasta, considerată ,,religio ilicita”, se practica departe de autoritatea Romei. Un alt hagiograf, Radu Vulpe, în Romanitate și creștinism – coordonate ale etnogenezei românești, avansează, în contextul genezei poporului român, ideea că ,,s-a născut creștin în mod spontan, natural, odată cu formarea romanității sale, la a cărei desăvârșire creștinismul popular și-a adus contribuția cea mai de seamă”. În baza izvoarelor epigrafice și a surselor provenite din scrierile antice se poate afirma, cu temei, că elementele creștine de factură romană s-au intersectat cu cele ale culturii și spiritualității geto-dacice și au coabitat, fără să se asimileze unele pe altele, o lungă perioadă de timp. Pătrunderea în viața spirituală tradițională a geto-dacilor a obiceiurilor și ritualurilor de venerare a unor divinități romane sau aparținând neamurilor alogene stăpânite de Roma, nu s-a produs pe un teren sterp, deși consecințele acestui inevitabil proces, după cele două războaie daco-romane, au avut un caracter discutabil asupra culturii materiale și a civilizației originale a comunităților etno-lingvistice ale autohtonilor. Nu este lipsită de importanță mențiunea din Studii de teologie istorică, (Craiova, 1998, p. 64) a Mitropolitului Olteniei, dr. Nestor Vornicescu (n. 1 octombrie 1927, Lozova, Republica Moldova – d. 17 mai 2000, Craiova): ,,Fazele evoluției istorice a poporului român s-au desfășurat ca faze ale spiritualității sale în același timp, Ortodoxia fiind un permanent factor de echilibru și continuitate, un factor desiguranță, dar și de superioară dezvoltare. Dubla influență, a Creștinismului și a Romanității a structurat evoluția spiritualității românești, în substanța căreia s-au păstrat ca elemente constitutive și străvechile valori religioase daco-getice, exprimate prin credința în nemurirea sufletului și prin concepția despre comuniunea permanent între umanitate și divinitate”.
Despre controversata și misterioasa religie a geto-dacilor, în special a ,,daimonului Zalmoxis”, ,,părintele istoriei”, Herodot (n. 484 î.Hr. – d. 425 î.H), consemna în Istoriile sale: „Ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui. Iată ce povestesc c-ar fi făcut el. Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa de sub pământ; de altfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pithagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine”. Și, în cartea IV a Istoriilor (cap. 94-96), tot Herodot avea să emită această aserțiune, neprobată de interpretările dacologilor: ,,Iată cum se cred nemuritori geții; ei cred că nu mor și că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis. Unii dintre ei îi mai spun și Gebeleizis”. Credința în divinitatea supremă, Zamolxis, este accentuată și în următorul fragment: „Tot în al cincilea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredintându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor, dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”.
În opinia lui Mircea Eliade ,,credințele relative la Zamolxis și cultul său au fost absorbite și transformate radical de creștinism. Cea mai simplă explicație a dispariției lui Zamolxis și a cultului său ar trebui poate să fie căutată în încreștinarea precoce a Daciei înainte de 271, anul părăsirii Daciei de Aurelian” (De la Zamolxis la Gengis Kelean, Paris, 1970, p.74).
Cercetările arheologice, istorice și lingvistico-literare întreprinse de-a lungul Carpaților și Dunării demonstrează, fără să se fi ajuns la un consens unanim recunoscut, că numerosul popor al geto-dacilor nu a putut fi convertit la religia creștină dacă nu ar fi existat, din epoca ,,străromână”, manifestări spirituale certe, cu semnificații profunde asupra identității lor. Stau mărturie descoperirile inventariate în interiorul granițelor Imperiului roman, în care a fost înglobate și teritoriile vechii Dacii, morminte de incinerație din perioada neo-eneolitică (documentate de cultura Starčevo-Criș) la Gura Baciului, județul Cluj, și – caracteristice culturii Zau – la Tășad, Suplacu de Barcău (județul Bihor), Zalău, Iclod (județul Cluj).
De la preconsulul Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, aflăm că ,,religia creștină se răspândise atât de repede, încât, în jurul anului 90, deci la circa 60 de ani de la Învierea și Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos, era binecunoscută, chia și de locuitorii traco-frigieni, greci și romani din Bitinia și din celălalte provincii ale Asiei Mici”. De remarcat, prozeliții noii religii, Sfinții Apostoli, după ce au propovăduit învățătura christică în Țara Sfântă și au început formarea Bisericii, urmând îndemnurile Mântuitorului de a învăța și boteza ,,toate neamurile” (Matei, 28,19) și-au extins lucrarea misionară și în ,,lumea păgână”. Dintre aceștia avem informații despre Sfinții Apostoli Petru și Ioan și Sf. Pavel, acesta ajungând și în Peninsula Balcanică. În epoca apostolică procesul evanghelizării populației traco-getice, mai intens în teritoriu dintre Pontul Euxin și Dunăre (Dobrogea de azi) a cunoscut o puternică evoluție și afirmare, conform scrierilor patristice, exponentul acestuia fiind Sfântul Andrei (n. 6 a.Ch., Betsaida, Provincia Iudeea, Imperiul Roman – d. 30 noiembrie 60 d. Ch., Patras, Achaia, Imperiul Roman), frate cu Simon Petru și ucenic al lui Ioan Botezătorul. De fapt, lui Andrei, în urma tragerii la sorți care a avut loc în Sinodul Apostolic, ținut la Ierusalim în jurul anilor 49-50 d.Hr., i-a revenit Scytia Minor, unde a și ajuns după un periplu prin Asia Mică (alături de fratele său Apostolul Petru, ambii fiii pescarului Iona) și apoi din Turcia până în sudul Rusiei de astăzi. În lucrarea Despre apostoli a cărturarului, exegetului și teologului Hipolit Romanul (170-235 d.Ch.) se arată că Sf. Andrei a predicat sciților și tracilor din Scythia Minor, amănunt care confirmă ipoteza că aceștia au fost creștinate.
Părintele Liturghierului românesc, Sfântul Mitropolit Dosoftei (n. 26 octombrie 1624 în ținutul Sucevei – d. 13 decembrie 1693 în Jolkiew, Ucraina) în Proloagele pe luna noiembrie, consemna că Sf. Andrei a dus o neobosită activitate misionară ,,în părțile Propontului, Calcedonului și Vizantiei (Țarigradului), în Tracia și Macedonia și sosind la Dunăre ce-i zic Dobrogea și altele ce sunt la Dunăre – pe acestea toate le-a umblat”. Istoria bisericească reține faptul că printre primele cuvinte rostite de Sfântul Apostol Andrei când a avut loc venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-au aflat (Cf. Ioan 1, 41): „Am găsit pe Mesia!”. Teologii au convingerea că de aceea, Sf. Apostol Andrei este numit „cel întâi chemat” sau „primul chemat la apostolat”. Potrivit acelorlași surse, întemeiatorul Bisericii de la Bizanț, a fost nelipsit, o perioadă, de lângă Iisus Hristos, a însoțit mântuitoarele pătimiri ale acestuia, iar după ce, la Rusalii, a primit harul Sfântului Duh a luminat prin cuvânt şi înțelepciune o seamă de popoare și a săvârşit minuni şi tămăduiri de boli și alte primejdii trupești. Activitatea sa mântuitoare nu s-a rezumat numai la predicarea Evangheliei în Bitinia, în regiunea Mării Negre, în Propontida şi în Bizanţ, în Sciţia Mică (Dobrogea de astăzi), dar şi în Sciţia Mare (ţărmul de nord al Mării Negre), Tracia, Macedonia, Thessalia, Peloponez, ajungând până în Patra (Peloponez), în sudul Greciei, ci și la hirotonirea unor episcopi și preoți. Se cunoaște că unul peste al cărui creștet ,,și-a pus mâinile” Sf. Apostol Andrei a fost Ampilat, episcopul de Odyssos (azi Varna, Bulgaria). Nu puține sunt dovezile prezenței Sfântului Apostol Andrei și a vestirii Evangheliei pe teritoriul României de azi. Stau mărturie creațiile folclorice (obiceiuri și superstiții) transmise din generație în generație și toponimele conservate pe harta sud-vestului Dobrogei. Iată un fragment dintr-un colind stăvechi închinat Sfântului Andrei, de o valoare documentară și spirituală inestimabilă: „Colo, pe grindei,/ Crâng de alunei,/ Val de arţărei,/ Sfânta mănăstire,/ Loc de tăinuire,/ Şi tămăduire;/ Şi piteşte-n tei/ Casa lui Andrei,/ De la schit la cruce/ Scară care duce,/ Din cruce de schit,/ Scări de coborât…// De la schit în sus/ Crucea lui Iisus,/ De la cruce în tei/ Casa lui Andrei…// La schitul din tei/ Crucea lui Andrei,/ Cine că-mi venea/ Şi descăleca?// Venea Decebal,/ Călare pe-un cal./ Sfinţii că-i găsea,/ Cu ei că-mi vorbea,/ Dar nu se-n china,/ Nici cruce-şi făcea.// La schitul din tei/ Crucea lui Andrei,/ Traian că venea,/ La slujbă şedea,/ Slujba asculta/ Şi îngenunchea,/ Şi nu se-nchina…// Pe murg călărea/ Şi cale-şi lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului…// Andrei col-la schit,/ Uita c-a ieşit/ Cu papucii lui/ Talpa raiului,/ Şi potcapu lui/ Arca cerului,/ Cu veşminte sfinte/ Fraţii înainte,/ Cu toiag şi cruce,/ Candele-n răscruce,/ Lumânări aprinse,/ Vâlvătăi cuprinse…// Iar S’nt Andrei,/ Sub crucea din tei,/ Schitul din grindei,/ Se roagă mereu,/ La Bun Dumnezeu…”. Trecerea Apostolului Andrei prin teritoriul Dobrogei este marcată, cum subliniam, de denumiri precum: ,,Peștera Sfântului Andrei”, ,,Apa Sfântului”, ,,Pârâiașul Sfântului Andrei”.
Toate acestea l-au determinat pe Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, să rostească, în 2013, cu prilejul sărbătoririi Ocrotitorului României, Sfântul Apostol Andrei: „Avem nu o încreștinare la comandă poruncită de cneaz, de împărat sau de vreun voievod, ci o încreștinare care pornește de la bază, care pornește de la om la om, o încreștinare lentă; în timp ce se forma poporul român, se și încreștina. […] Noi, ca români, avem o mare bucurie, și anume să constatăm că de fapt am primit credința de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat și, de aceea, credința noastră este o credință apostolică, primită de la cel întâi chemat dintre Apostolii Domnului. Aceasta este o onoare și, în același timp, o datorie mare de a continua lucrarea misionară a Sfântului Apostol Andrei așa cum s a desfășurat ea de a lungul veacurilor. Sfântul Apostol Andrei are o legătură specială cu poporul român”. Pentru harul cu care a slujit cuvântul lui Iisus Hristos, Sf. Apostol Andrei a fost răstignit pe o cruce în formă de X în oraşul Patras din Peloponez. Succesiunea învățăturii creștine a fost asigurată de ucenicii săi proveniți din rândul geto-dacilor și, mai târziu, a daco-romanilor.
În consecință, în credința strămoșilor noștri în spațiul carpato-danubian exista o așa numită praeparatio-evangelica, aceasta fiind întreținută de ritualurile și practicile perpetuate din vechime, chiar și în condițiile campaniilor agresive ale oștilor conduse de Darius al perșilor, Alexandru cel Mare și Lisimah, împărați ai macedonilor.
După incursiunile balcano-dunărene ale legiunilor lui Traian în viața spirituală, socială și eco-nomică a daco-geților au survenit mutații esențiale. Aceasta a cunoscut o înflorire accentuată. În uniunile tribale s-a dezvoltat mesteșugul prelucrării metalelor și astfel au apărut tehnici avansate de obținere a bunurilor casnice și agricole și s-au bătut monede. Războaiele daco romane din anii 101-102 și 105-106 au avut un impact istoric deosebit asupra romanizării populației autohtone și a formării poporului român. Nu este lipsit de interes să facem precizarea că în pofida agresiunii cu care s-a manifestat acest proces, civilizația dacică și-a păstrat intactă, în sec. I a. Hr. – I d.Hr., cultura spirituală. Istoricul Hadrian Daicoviciu în lucrarea Dacia de la Burebista la cucerirea romană, reținea: ,,Şi dacă civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în înlesnirea romanizării populaţiei autohtone”. Cum bine se știe, în timpul lui Burebista, expansiunea romană spre ţinuturile carpato-dunărene și a litoralului pontic, unde se aflau cetăți grecești de interes pentru Roma, a fost oarecum încetinită, grație diplomației și, acolo unde aceasta nu a avut efect, prin forța armelor. Evident, existența unui stat barbar puternic la graniţele Imperiului leza interesele politice în Balcani ale acestuia. Situația res-pectivă nu avea cum să nu primească riposta Romei a cărei armată își făcuse simțită prezența, la sfârşitul sec. III – începutul sec. II a. Ch., în sud-estul Europei. În anul 148 a. Ch. statul macedonian este transformat în provincie; în 146 a. Ch. se formează provincia Ahaia; spre sfârşitul sec. II a.Ch., mai précis în anul 129 a.Ch., trupele romane pun stăpânire litoralul est adriatic. De asemenea, căderea statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 – 63 a.Ch.) aduce Roma la est de Carpați. Descoperirile făcute în incinta unor așezări daco-romane confirm faptul că în anul 74 a. Ch. generalul C.Scribonius Curio ajunge, fără să treacă fluviul Dunărea, în Banatul de Sud, iar în anul 72 a. Ch. generalul M.Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea şi impune (anii 62-61 a. Ch.) control roman asupra oraşelor vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia, C.Antonius Hybrida a cărui expediție (pornită în Dobrogea pentru a sancționa coloniile greceşti revoltate de abuzurile sale), înregistrează un eșec care nu a fost trecut cu vederea de Roma datorită coaliției greco-bastarno-getă. Așa se explică originea conflictului daco- roman și dorința Imperiului de a stăvili atacurile permanente ale dacilor asupra teritoriilor cucerite în care își amplasase taberele legiunile romane. Izvoarele antice ne furnizează amănunte interesante despre campania de supunere a Daciei de către împăratul Domiţian. Acesta îşi stabileşte cartierul general la Naissus (Niš-Serbia). Aici primește solii regelui Decebal (n. cca 55-60 – d. 106), urcat pe tron în anul 87 d. Ch., care îi propune o negociere de pace, ofertă pe care împăratul roman o refuză. El trimite în fruntea unei armate pe generalul Cornelius Fuscus pentru a-l pedepsi. Armata imperială este învinsă în confruntarea care a avut loc iar Fuscus ucis, lucru care îi va înfuria și mai tare împotriva dacilor pe senatorii Romei care, în anul următor, decid să trimită mai multe legiuni sub comanda generalului Tettius Iulianus, fost consul și strateg al războaielor de la Dunăre, să-l pună la punct pe Decebal. Lupta se dă la Tapae, unde romanii ies învingători. Totuși, după puțin timp, datorită înfrângerii armatei romane de către marcomani, Domiţian va iniția un tratat de pace (anul 89 d.Ch.) cu dacii în care Imperiul Roman se obligă să trimită în Dacia sume importante de bani și meşteri constructori de cetăţi. Decebal, al cărui portret este făcut de istoricul roman Dio Cassius în felul următor ,,era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”, își exprimă acordul, el având în vedere nu atât atenuarea pericolului permanent ce-l prezenta Roma pentru Dacia, cât obținerea statutului de aliat al acesteia pentru a face față atacurile bastarnilor şi sarmaţilor care doreau să-și extindă teritoriile.
Spre deosebire de confruntările anterioare dintre romani și daci, războaiele declanșate de Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 8 sau 9 august 117 Selinus Cilicia),
în care au fost antrenați aproape 150.000 de soldați (circa 13-14 legiuni), s-au axat pe slăbirea puterii dacilor și împiedicarea acestora de a se alia cu regatul partic, recuperareade la daci a prăzilor de război, sistarea stipendiilor convenite de împăratul Domițian în tratatul de pace care afectau grav economia Imperiului, pe interesul Romei de a cuceri și a exploata bogățiile Daciei, dar și pe ambiția sa de a transforma Dacia în provincie romană.. Decebal a anticipat toate aceste imperative ale Imperiului Roman și a luat măsuri de consolidare a sistemului defensiv de apărare. Pentru a rezista presiunii militare romane, aflăm din surse antice, își înarmeză oștenii şi continuă să-i primească pe dezertorii armatei romane, face înțelegeri cu marcomanii şi cvazii din nord-vest, carpii şi costobocii din centrul şi nordul Moldovei, cu bastaranii şi sarmaţii din răsărit. Primul război (101-102 d.Ch.) se soldează cu victoria romanilor. Armata ro-mană, compusă din aproximativ 50.000 de soldați, pătrunde în Dacia pe un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolač, azi în Republica Serbia), traversează Banatul pentru a ajunge la Tibiscum. Strategia lui Traian a prevăzut ca o altă coloană a armatei romane să intre în Dacia pe la Dierna (Orşova de azi) și deplasându-se de-a lungul sectoarelor hidrologice ale văilor râurilor Cerna şi Timiş să facă jocțiunea cu legiunile conduse de el la Tibiscum (Jupa de azi, lângă Caransebeş). Se presupune că o a treia coloană ar fi pătruns în stânga Dunării pe la Drobeta și de aici, prin pasul Vâlcan, spre Sarmi-zegetusa. Din rațiuni militare, numeric dacii erau în minoritate, Decebal nu a stopat înaintarea armatei romane, în schimb, datorită refuzului insistent al lui Traian de a coopera pentru semnarea unui armistițiu, și în iarna anilor 101-102, pune la punct o diversiune: invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii roxolani şi cu burii germanici asupra Dobrogei. Luat prin surprindere Traian renunţă la asedierea capitalei Daciei, Sarmizegetusa, și se îndreaptă spre Moesia Inferior unde îi bate pe roxolani și triburile geto-dacice. În primele luni ale anului 102 d. Ch. Traian se întoarce pe aliniamentul Munților Orăștiei, cucerește cetățile dacice și redobândește însemnele și mașinările de război romane. Dacii înfrânți cer pace. În cinstea acestei izbânzi se emit mai multe emisiuni monetare de bronz pe care Traian poartă titlul oficial de Dacicus. Știrile izvoarelor scrise indică faptul că Dacia, după confruntarea din 101-102 d.Ch., deși învinsă, nu a fost înglobată definitiv Imperiului Roman. Traian acceptă condiționat pacea propusă de Decebal și se întoarce în capitala Imperiului lăsând câteva legiuni să supravegheze cetăţile dacice și castrele construite în timpul deplasării armatei prin Oltenia, Muntenia, Banat, Ţara Haţegului, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei. În prima parte a anului 105, sub pretextul încălcării tratatului de către Decebal, împăratul Traian reia ofensiva contra dacilor, scopul său final fiind acela de a transforma Dacia în provincie romană. Ajungând pe malul drept al Dunării, în apropierea Drobetei, el primește solii lui Decebal care îi cer să respecte înțelegerile de pace. Traian pune anumite condiții care nu i-au fost pe plac regelui dac întrucât acceptarea lor echivala cu o capitulare.Văzând încrâncenarea adversarului, Decebal pune la cale un complot împotriva lui Traian în speranța că prin moartea acestuia va opri pătrunderea armatei romane pe teritoriul dac a armatei romane. Din păcate, conspirația eșuează. Decebal, pentru a-l determina totuși pe Traian să renunțe la invadarea Daciei îl capturează pe Longinus, comandantul legiunilor cantonate în regiunea carpato-danubiene și-l șantajează cerând în schimbul acestuia retrocedarea teritoriilor cucerite până la Istru şi plata cheltuielilor de război. Longinius, care se otrăvește în închisoare, devine pretext pentru Traian să atace Dacia în vara anului 105. Pe baza datelor obținute de cercetările întreprinse și a scenelor imortalizate pe Columna din Roma, construită de același arhitect care a condus lucrările de construcție ale podului de la Drobeta, Apollodor din Damasc, și inaugurată la 12 mai 113, luptele au fost de un dramatism inimaginabil.Atacul asupra capitalei Daciei s-a desfăşurat pe mai multe direcţii: în vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan şi, se presupune, pe Valea Oltului. Cu toată vitejia de care au dat dovadă dacii au fost înfrânți, ei nereușind să țină piept ferocilor soldați mauri și numizi, originari din nordul Africii, conduși de generalul de culoare Lusius Quietus. La acest deznodământ au contribuit și o parte din triburile dacice care se supuseseră romanilor. Pentru a nu fi umilit și târât în lanțuri la Roma Decebal se sinucide. Iată cum surprinde în Istoria romană (LXVIII, 14,1), Dio Cassius, capitularea și sfârșitul viteazului rege Decebal: ,,Traian trecu Istrul pe acest pod; şi a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de pricepere la comandă şi de vitejie, iar oştenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi dădură dovadă de vrednicie. 2. Un călăreţ greu lovit fu scos din luptă în nădejdea că va mai putea fi salvat. Dar simţind el că nu se mai vindecă, se repezi din cort (căci rana nu-l istovise de tot) şi se întoarse la postul său, prăbuşindu-se fără suflare, după ce a săvârşit fapte măreţe. 3. Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti. 4. Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci [Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase – mai ales dintre cele care suportau umezeala –, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. 5. Tot cu oamenii aceia [Decebal] pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea…”.
În timpul confruntărilor armate, concomitent cu participarea la acțiunile de respingere a atacurilor romane, pe fondul credințelor strămoșești, neamurile dacice au continuat să-și venereze idolii și să-și păstreze limba.Este locul să combatem teoria că limba română nu este rezultatul simbiozei dintre latina prisca, strălimbă a idiomurilor din Balcani, și latina vulgară oficial utilizată în administrația militară și în vorbirea curentă a soldaților din armata Imperiului, chiar dacă aceștia își aveau baștina în regiunile cucerite de romani. În anul 1554 învățatul Iohannes Magnus din Roma avea să conceapă Historia de Omnibus Gothorum cu informația că geto-dacii erau poporul care a întemeiat Europa antică, avuseseră profet pe marele preot Zamolxis și, pentru conservarea limbii, își creaseră propriul alfabet.
După căderea regatului dac aproape într-un sfert din Dacia se instalează administrația romană, capitala coloniei fiind fixată la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. În anii de după războiul din 105-106 d. Ch. mulți ,,iubitori de vitejii”, dacii adică, au intrat în componența legiunilor ro-mane, luptând cu dârzenie în multe colțuri ale Europei. Procesul de romanizare a populației autohtone din provinciile romane (Moesia Superior, Moesia Inferior, Dacia, Dalmația, Panonia), desfășurat spontan, a fost amplificat de unele fenomene inevitabile în condițiile în care au fost stăpânite de ocupanți. Dovezile arheologice confirmă evoluția societății locale dacice în cursul secolelor II-IV, favorizată de preluarea de către băștinași a elementelor de civilizație avansată. Romanii au pus temelia unor centre urbane în care o parte din populația de la sud și nord de Dunăre a fost atrasă, beneficiind astfel de un alt stil de viață la standarde net superioare: Serdica (Sofia de azi), Philippolis (Plovdiv, Bulgaria), Durostorum (Silistra, Bulgaria), Augusta Traian (Stara Zagora), Naissus (Niș), Singidunum (Belgrad), Apullum (Alba Iulia), Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Porrolissum (Turda), Napoca (Cluj-Napoca) ș.a.m.d. Construcția de artere de circulație rutieră modernă a luat amploare, lucru care a permis deplasarea fără obstacole între oraașe și accesul fără dificultate a mărfurilor. Contribuția legionarilor din Armata romană și a coloniștilor la romanizarea localnicilor a fost decisivă. Se poate afirma că până în secolul III creştinii daco-romani au făcut corp comun cu creştinii din Imperiu, având aceeaşi credinţă apostolică. Concomitent cu răspândirea masivă a învățăturii creștine propovăduită de misionari în provinciile sud-dunărene, dacii și-au păstat obiceiurile și limba. Mărturiile arheologice paleocreștine descoperite în fostele așezări daco-romane [opaiţul de la Tomis – Constanţa (sec. II – prima parte a sec. III), gema de la Dinogetia (Garvăn) din secolul III, gema de la Romula (Reşca – județul Olt) de la sfârșitul veacului III, capacul de vas de la Micia (Veţel – jud. Hunedoara) din sec. II–IV, fundul de vas de la Gornea (județul Caraş–Severin) din sec. II–III, oalele, opaiţele şi capacele de vas de la Tibiscum (de lângă Caransebeş), din veacurile II–IV, piatra de inel de la Ad Mediam (Mehadia – Herculane) din veacul al III–lea, gema de la Potaissa (Turda), donariumul (candelabru de bronz) de la Biertan, județul Sibiu, sec. IV, pe care s-a identificat inscripţia latinească, cu litere ajurate: „Ego. Zenovius, votum posui”/ ,,Eu, Zenovie, am pus juruinţă” (sau ofrandă, cum interpretează alţi cercetători), cupa de la Cândeşti, județul Vrancea, având o cruce (sec. II), cruciuliţele de sidef (sec. II–III) din Mitoc, județul Botoşani, obiectul discoidal de lut, cu o cruce înscrisă într-un cerc din Alcedar (Republica Moldova (sec. IV–V), opaiţul de lut (sec. IV) de la Sobari (județul Soroca, Republica Moldova), prescurnicerul de la Jabăr (județul Timiş), din secolul IV, fragmentul de vas de la Timişoara (sec. III)], atestă faptul că predicarea Evangheliei de chiar misionarii ,,laici”, continuitori ai învățăturii și faptelor sfinților apostoli, s-a derulat intens în pofida unor opreliști și persecuții. Religia dacică, ancenstrală, a lui Zalmoxis și-a continuat existența, chiar dacă la cumpăna secolelor III-IV am putem vorbi despre o asimilație instantanee, neoficializată, independentă adică. În concluzie, dacii nu și-au abandonat practicile și ritualurile. În acest sens poate fi formulată și o ipoteză (sugerată dealtfel de Vasile Pârvan în Contribuții epigrafice la Istoria Creștinismului Daco-Roman, București, 1911, pp.198 și 208) cu privire la fundamentarea creștinismului daco-roman, de origine latină, în primele secole ale erei creștine în regiunile stăpânite de romani: acesta a fost înfăptuit, cu precădere, dintr-o „necesitate logic–istorică”, prin convertiri individuale, generate desigur de lucrările misionarilor cu care au venit în contact, ,,săvârșindu-se paralel cu procesul etnogenezei poporului român”. Fără îndoială, propagarea crești-nismului la daco-romani, cu consecințe etno-culturale faste, s-a produs în limba utilizată, aceasta fiind desigur limba latină, informație credibilă, probată de câțiva termeni deja intranți în fondul lingvistic al limbii române de azi: cer (caelum), Dumnezeu (dominus deus), cruce (crux, crucen), biserică (basilica), altar (altare, altarem), preot (presbiter), înger (angelus), creștin (cristianus), a închina (înclinare), păgân (paganus), Paști (Paschae), Florii (Floralia), Rusalii (Rosalia), Crăciun (creatio), lege – credinţă (lex, legis), priveghi (pervigilium), sânt – sfânt (sanctus; în denumirile populare ale unor sfinţi: Sânandrei, Sânpetru, Sânnicoară, Sântămărie etc.), sărbătoare (dies servatoria), duminică (dies dominica), păcat (peccatum), a boteza (baptizare), a ajuna (jejunare), Treime (din tres, tria), credinţă (credentia), fiinţă (a lui Dumnezeu; din fientia), înviere (invivare), suflet (sufflitus) etc. De remarcat că însuși rugăciunea Tatăl nostru, cu excepția cuvintelor voie, greșeală, ispită, mântuiește, este de origine latină, lucru care demonstrează atât originea răsăriteană a creștinismului, cât și capacitatea populației daco-romane din spațiul carpato-danubiano-pontic de a avea o viață spirituală proprie, sincronizată la realitatea istorică, definitorie, a culturii aposolice europene.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *