ISTORIA ÎN CÂNTECELE POPULARE ALE ROMÂNILOR TIMOCENI  TIMPUL STĂPÂNIRII OTOMANE

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

Începând cu anul 1396, Imperiul Turcesc a cucerit, rând pe rând, teritoriile românilor dintre Munții Haemus/Balcani și Dunăre. Până în 1521 și-a supus tot teritoriul din dreapta fluviului, până la Belgrad.

Stăpânirea otomană a durat peste 400 de ani, din 1397, până în 1833, exceptând perioada dintre anii 1718-1739, când partea vestică a trecut sub stăpânire austriacă.

Țaratul Valah al Vidinului a fost transformat în sangeac, ulterior în pașalâc, întinzându-se de la Dunăre, în nord, râul Morava la vest, până la Munții Haemus/Balcani, la sud și până la sangeacul Plevnei, la est. Pașalâcul Vidinului cuprindea, așadar, toată Peninsula Balcanică, până la Dunăre.

Vlahii/românii dintre Munții Balcani și Dunăre au avut numeroase privilegii în această perioadă, deoarece se aflau la marginea imperiului de unde se declanșau toate acțiunile militare la nordul fluviului și spre centrul Europei. Așezările valahilor/românilor erau conduse de șefi proprii, aleși de ei și confirmați de autoritățile turcești. Ocupațiile lor au rămas aceleași: agricultura, creșterea animalelor, pescuitul, comerțul. Poarta a acordat multe privilegii în ceea ce privea obligațiile fiscale ale vlahilor/românilor din Pașalâcul Vidinului, dar și în privința libertății religioase. În perioada medievală, mai ales în zona Timocului, domnitorii români au construit numeroase biserici și mănăstiri, în care se țineau slujbele în limba română. De exemplu, Radu cel Mare(1496-1508) a ctitorit zece biserici și mănăstiri în ținutul Margina sau Craina-Timoc.

În această perioadă a stăpânirii otomane, au fost menținute în permanență legături cu românii nord-dunăreni. După moartea sultanului Baiazid, Mircea cel Bătrân a alcătuit o armată la care au aderat și fiul lui  Ioan Stratimir(fostul țar al Vidinului). În 1445, Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești, a trecut Dunărea și i-a alungat pe otomani, salvând din robia turcească peste 12.000 de oameni.

Românii timoceni au sperat tot timpul în ajutorul fraților de peste Dunăre , cântând în baladele și legendele lor eroi ai istoriei comune: Ioan Vodă Sibianul(Iancu Corvin de Hunedoara, care a avut trei expediții și pe pământ timocean), Mihai Viteazul(care chiar a instituit în satele de aici dascăli și preoți români), Matei Basarab și alți domni români.

În timpul războiului austro-turc dintre anii 1716-1718, habsburgii au eliberat Banatul, Oltenia și teritoriile din dreapta Dunării, de la Belgrad până la râul Timoc, pe care  le-au alipit imperiului lor. Pașalâcul Vidinului a rămas cu partea răsăriteană și cu bazinul superior al râului Timoc. În urma Păcii de la Belgrad(17/18 septembrie 1739), Austria a renunțat la toate cuceririle ei de la sud de Dunăre. Oltenia a revenit Țării Românești, iar teritoriile până la Timoc au reintrat în stăpânirea pașalâcului Vidinului.

Pe 29 iunie 1876, turcii conduși de Osman Pașa au atacat teritoriile: Florentinul, Bregova, Novâselu, Gânzova, bombardând satele românești.

În timpul războiului ruso-româno-turc(1877-1878), România a încheiat o convenție cu Imperiul Rus(aprilie 1877), prin care era garantată integritatea teritorială a țării, în schimbul trecerii armatei ruse peste teritoriul românesc, la sud. În condițiile izbucnirii războiului ruso-turc, România și-a proclamat independența la 9 Mai, 1877, susținută ulterior și prin participarea la război, împotriva Imperiului Otoman. Armata română, condusă de Carol I, a avut biruințe pe câmpurile de luptă din Bulgaria, Plevna, Vidin.

La eliberarea teritoriilor din dreapta Dunării, un rol important l-au avut și vlahii/români timoceni, care au participat cu patru batalioane de voluntari.

Folclorul românilor din dreapta Dunării include variante baladești și legende care au ca personaje centrale aceste două figuri istorice ale momentului vizat: regele Carol I și Osman Pașa.

”Legere Carol I și Osman Pașa” este o poezie populară culeasă de Cristea Sandu Timoc de la Sâma Prunaru, din comuna Alexandrovăț, jud. Negotin-Craina, de pe Valea Timocului sârbesc și inclusă în volumul său de ”Poezii populare de la românii din Timoc”.

Debutul este baladesc, amintind de acțiunile Imperiului Otoman, numit ”Turcul”, în satele românești: ”Lină verde măndălac,/N-aț auzât ș-aț aflat,/Cu Turcu ce s-a-ntâmplat?(…)/Prin creștini că a plecat;/Multe sate a tăiat.” Este amintită și realitatea refugierii unor români la nord de Dunăre, trecând prin Rahova, ”Să-și lungească vieața.” Motivația înțelegerii regelui Carol cu țarul Nicolae ar consta în trăsăturile morale ale acestuia: ”Carol este un om bun,/Îi pare rău de creștin;/Că creștinu e rumân.(…)/Și rumânu ca un leu,/Lui i-ajută Dumnezău.”

Armata turcească înaintează până în Sârbie, trecând prin teritoriile bulgare Vrața și Beligragic, strigând ”cu mânie” să-l lase ”sârbu-n Sârbie”. Atunci turcu încearcă să înainteze către Stara Planina(Munții Balcani), dar Balduinu, vocea reprezentativă a adversarilor lor, îi amenință că va aduna pe toți ”fecioreii dila Timoc” pentru a-i înfrunta. Turcii sunt izgoniți ”cu foc” de-a lungul văii Timocului, până la vărsarea lui în Dunăre, în dreptul localităților de pe malul stâng al fluviului – Pristol și Salcia. Mai mult chiar, tinerii timoceni participă la alungarea inamicilor din unele localități ale românilor de pe teritoriu bulgăresc. Sunt menționate în baladă: Bregova, Cosova, Sămârdan.

Este menționată și o eroină, Mărița (Cralița Mărioară), atestată și istoric pentru faptele ei de vitejie și pentru implicarea în linia ajutorului medical din timpul confruntărilor. Vorbele ei, care o și caracterizează succint, sunt concludente:”Că eu sânt chip de fămeie,/Și cu stângu pe tăbie;/Da cu direptu pe tun,/Să mi-l bat eu pe păgân.”

            Ultima parte a poeziei populare se oprește mai mult asupra momentului eliberării Plevnei. Sunt două personaje care se confruntă reprezentativ pentru cele două tabere: comandantul român Balduin și Osman Pașa. După asedierea timp de șase luni a turcilor, când li se întrerupe și alimentarea cu apă în redută, urmează un asalt cu tunuri, în timpul căruia Osman Pașa este rănit și dus la spital, în București ca ”rob” pentru a fi lecuit de ”răni tari”.

Finalul pune în vers popular încheierea păcii de la Odrengrad(Adrianopol) unde ”Împăratu Nicolae,/Cu legeru de Carol,/Ei amândoi împărța,/Și o lua pe Dobrogea./La Rumânia i-o da./Dară rusu că o lua,/Lua pe Băsărabia.”, dar și un alt ”războiu” dintre Alexandru Batenberg (Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei între anii 1857-1893) și Crali Milan(Milan Obrenovici),cu un final tragic pentru principele bulgar: ”Alexandru e răcit,/În bolniță a murit:/Ș-așa războiu ieșea,/Doamne de se pomenea.”

            Într-adevăr, tratatul de pace de la San Stefano, din februarie 1878, recunoștea independența României, în schimbul cedării unui teritoriu din sudul Basarabiei – Rusiei. Tot de acum, Dobrogea va reveni teritoriului românesc, iar România își dobândește independența, proclamându-se regat.

 

BIBLIOGRAFIE:

CRISTEA SANDU TIMOC, ”Poezii populare de la românii din Timoc”, Ed. Ager, București, 2007.

VALENTIN BĂLUȚOIU, ”O istorie pentru românii de la sud de Dunăre”, Ed. Alma, Craiova, 2009.

 

Prof. drd.Dana  Zaharia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *