Florian COPCEA: Credința ortodoxă din Țara Românească în secolele XI – XIV

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

În secolul al XIII-lea viața cultural-creștină în voievodatele româneşti consolidate şi independente – Ţara Românească şi Moldova – a cunoscut, o evoluție fără precedent, pe de o parte fiind influențată de structurile bisericești catolice, iar pe de altă parte de cele ortodoxe. Demersurile papalității romane au fost dominate de interesele confesionale și ideologice de a-și impune supremația în spațiul carpato-dunărean-pontic și de a știrbi autoritatea bisericii aulice din Bizanț. Sub papii Inocențiu al III-lea (1198 – 1216) și Grigore al IX-lea (1227 – 1241), catolicismul a declanșat o puternică ofensivă împotiva ortodoxismului în scopul declarat de a anihila creștinarea în rit răsăritean a ,,popoarelor”, cum erau numiți vlahii. În ținuturile românești intrate sub stăpânirea coroanei ungare misionarii ordinului dominicanilor au provocat o adevărată prigoană împotriva clerului ortodox. În anii 1237 – 1238 regele Bela al IV-lea (1206 – 1270), urmându-și planul de a ocupa și teritoriile sud-dunărene ale Imperiului Bulgar (sau al Asăneștilor) și de a obține o victorie clară contra țarului ortodox Ioan Asan al II-lea, a susținut, în urma bulei papale a pontifului Grigore al IX-lea, continuator al inițiativei din 1204 a lui Inocenţiu al III-lea, crearea unui episcopat catolic în mult disputatul Banat de Severin (care fusese întemeiat în anul 1185 d. Hr.). Pentru moment, planul de extindere a influenței ungaro-papală în sud-estul Europei a eșuat, cauza fiind invazia mongolilor, dar după anul 1242 Vaticanul, prin călugării dominicani trimiși să formeze o episcopie în Țara Severinului, și-au reactivat/intensificat propaganda de asimilare religioasă a creștinilor ortodocși din zonele riverane Dunării. Un punct-țintă al misiunii lor ,,apostolice” era convertirea credincioșilor de rit bizantin și, pe această cale, destabilizarea Episcopiei Cumaniei sau a Milcovei (1227 – 1241) din nord-estul Munteniei și sud-vestul Moldovei. Înfrângerea cumanilor de către mongoli în anul 1223, la Kalka, i-a determinat să se sedentarizeze în estul Ungariei unde, datorită presiunilor exercitate de călugării dominicani și înființarea de către aceștia de convente, s-au catolicizat. Peste cinci ani ei vor înființa o episcopie catolică cumană, în scaunul episcopal fiind numit învățatul dominican Teodoric, cunoscător al obiceiurilor și limbii lor. De menționat că aceștia aveau deja un cap de pod în sud-estul Transilvaniei, în Mănăstirea Cârța din Țara Făgărașului, construită de călugării cistercieni la începutul anilor 1200. Năvălirea în 11 aprilie 1241 a tătarilor conduși de Bochetor, soldată cu ruinarea Regatului Ungariei și ocuparea întregului teritoriu al statelor medievale românești, va pune capăt, pentru moment, rivalităților dintre Sfântul Scaun și Biserica ortodoxă din Transilvania, și ele puternic afectate de civilizația incipientă a hoardelor tătaro-mongole. ,,Veacul stăpânirii tătare” va lua însă sfârșit după revolta băștinașilor ortodocși a căror spiritualitate nu a fost influențată radical de obiceiurile barbare ale nomazilor. Desigur, și luptele interne, pentru succesiune (în decembrie 1241 murise Han Ogodai) au concurat la stagnarea evoluției politice, economice și sociale a populației autohtone. În diploma către regele Bela, emisă în 14 noiembrie 1234, papa Grigore al IX-lea își arăta dezamăgirea că episcopul catolic întâmpină mari greutăți din partea sfidării Bisericii de la Roma de către walati, cu o ierarhie bisericească de rit ortodox, acestor ,,schismatici” alăturându-se, fapt de neînțeles pentru scaunul papal, și catolici ,,neromâni” din Regatul ungar care au fost ,,mântuiți” la ortodoxism. Iată cum descrie pontiful această situație destul de alarmantă pentru Biserica romană: ,,1234 Noiembrie 14, Perugia. Gregorius episcopus etc. carissimo in Christo filio. B. regi, primogenito regis Ungarie, salutem etc. In Cumanorum episcopatu, sicut accepimus, quidam populi, qui Walati vocantur, existunt, qui etsi censeantur nomine christiano, sub una tamen fide varios ritus habentes et mores, illa committunt, que huic sunt nomini inimica. Nam Romanorum ecclesiam contempnentes non a venerabili fratre nostro … episcopo Cumanorum, qui loci diocesanus existit, sed a quibusdam pseudo episcopis Grecorum ritum tenentibus universa recipient ecclesiastica sacramenta, et nonnulli de regno Ungarie, tam Ungari, quam Theutonici et alii orthodoxi, morandi causa cum ipsis traseunt ad eosdem, et sic cum eis, quia populus unus facti cum eisdem Walathis eo contempto, premissa recipiunt sacramenta, in grave orthodoxorum scandalum et derogationem non modicam fidei christiane. Ne igitur ex diversitate rituum pericula proveniant animarum, nos volentes huiusmodi periculum obviare, ne prefati Walathi materiam habeant pro defectu sacramentorum ad scismaticos episcopos accedendi, eidem episcopo nostis damus litteris in mandatis, ut catholicum eis episcopum illi nationi conformem provida deliberatione constituat sibi iuxta generalis statuta concilii vicarium in predictis, qui ei per omnia sit obediens et subiectus. Contradictores etc. usque compescendo. Cum autem tu tamquam princeps catholicus ad commonitionem dilecti filii nostri I. Prenestini electi, tunc apostolice sedis legati, prestito iuramento promiseris, te omnes ino-bedientes Romane ecclesie in terra tua ad obediendum eidem ecclesie compulsurum prout confecte super hoc tue littere continebant, ac eidem electo viva voce promiseris, quod prefatos Walathos compelleres ad recipiendum episcopum, quem eis ecclesia ipsa concesserit et assignare sibi de redditibus tuis, quos ab eis percipis, sufficientes redditus et honestos, sicut idem electus nobis exposuit, regalem excellentiam ro-gamus, monemus et hortamur attente, ac in remissionem tibi iniungimus peccatorum, quatenus cum te non deceat in regno tuo huiusmodi scismaticos sustinere, ac ea, que promisisti, deo grata et hominibus sint accepta ne faceas irrita, que de tuis labiis tam laudabiliter processerunt, ea studeas efficaciter adimplere, ita quod ex hoc placeas Regi Regum, et nos sinceritatis tue zelum possimus dignis in domino laudibus commendare. Datum Perusi XVIII Kal. Decembris, pontificatus nostri anno octavo”.
În sprijinul precizărilor de mai sus am putea alătura și un miscelaneu-manuscris aflat la Mănăstirea Dionisiu de pe Muntele Athos, (fondată în perioada 1370 – 1374 de Sfântul Dionisie din Coryssos de Castoria și unde a slujit și viitorul patriarh al Constantinopolului, Nifon, ajuns între anii 1503 – 1505, după înlăturarea sa din scaunul constantinopolitan, mitropolit al Mitropoliei Ungrovlahiei), datat între sfârșitul secolului XIV și începutul secolului XV, unde găsim însemnări despre Mitropolia Ungro-vlahiei și Mitropolia Severinului, ambele înființate cu binecuvântarea patriarhului Philoteu I Kokkinos pe structura unei episcopii aflată la curtea domnească.
Pentru a asigura supraviețuirea Bisericii în Transilvania Papa Ioan al XXII-lea (1316 – 1334), la 1 februarie 1327, trimite o scrisoare voievodului Toma și comitelui Brașovului, Solomon, prin care le cere să intervină pentru reorganizarea structurilor creștine catolice, creând în acest fel premisa promovării fără opreliște a convingerilor și practicilor impuse de Avignon, noul sediu al papalității (1309 –1378), ierarhia maghiară fiind suspectată de utilizarea unor metode drastice de supunere a credincioșilor români. Pontiful recomanda o ,,tratare mai blândă, ca nu cumva să se întoarcă de la legea cea nouă şi să nu scoată de la aceştia dijmele întregi cu rigurozitate”. Pentru mai buna înțelegere a acestei schimbări de optică se mai poate adăuga că, în ciuda diverselor și contradictoriilor noi poziționări, provocate de conflictul armat dintre regatul ungar și tătari (1326), soldat cu victoria ungurilor, relațiile româno-maghiare s-au îmbunătățit vizibil, mai ales că la respingerea hoardelor tătare au participat și oștile lui Basarab I, acesta reușind mai înainte să obțină vasalitatea Țării Românești. Parteneriatul convenit însă nu avea să dureze. În diploma lui Carol Robert din octombrie 1329, în al cărei text se face trimitere directă la atacurile românilor împotriva Mehadiei, voievodul român este acuzat că opune o nefirească rezistență față de prozelitismul catolic și că Țara Românească a devenit locul de refugiu ,,al multor erezii”, fapt care se cerea sancționat. Apreciem, intenția regelui nu a fost numai aceea de pedepsire a lui Basarab I pentru încălcarea tratatelor, ci și aceea de lărgire a hotarelor de sud-est ale Ungariei, adică dincolo de Severin, până la Olt, ,,ținuturi stăpânite ilegal” de voievod și pe care coroana le revendica. Conform „Cronicii Pictate” în toamna anului 1330 maghiarii ocupă Severinul și-l vor numi ban pe Dionisie Szécsi, castelan de Mehadia (Nogmyhald / Nagymiháld) din 1321 pus acolo cu scopul expres, precizează însuși Carol Robert într-o scrisoare ce o transcrie în 16 martie 1322, de a sta ,,împotriva bulgarilor, a lui Basarab, voievodul transalpin, a regelui schismatic al Serbiei și a tătarilor ce năvăleau neîncetat în dușmănie, atăcând hotarele regatului nostru, precum și unitatea credinței celei adevărate”, demnitate recunoscută abia în anul 1335. Banatul de Severin s-a aflat sub autoritate maghiară chiar și după înfrângerea lui Carol Robert la Posada. El va reveni în posesia Țării Românești probabil după anul 1354, când Dionisie Szécsi este transferat pentru administrarea comitatelor de Caraș și Cuvin. Nu cunoaștem împrejurarea în care voievodul român și-a exercitat drepturile juridice și politice asupra vechilor hotare revenite țării, dar este cert că în 1359, când domnitorul Nicolae Alexandru își exprimă decizia de adoptare a Ortodoxiei și hotărăște înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, la 1 mai 1359, Severinul aparținea domeniilor Țării Românești.
La rândul său, în 1348, și Papa Clemente al VI-lea (1342 – 1352) se va adresa diecezei de Oradea, păstorită de episcopul Dumitru de Futak (1345 –1372) şi ,,mai multor principi şi voievozi români” tot pentru înlăturarea obstacolelor ce stăteau în calea expansiunii catolice, ocazie cu care se va reorganiza Episcopia Milcovei din Moldova de sud-vest. Mai târziu, în anul 1374 a demarat acțiunea de înfiinţare a episcopiei catolice de Severin, (eveniment care va avea loc peste șase ani), și va rămâne fucțională, cu scurte întreruperi, până în secolul al XV-lea, când ia sfârșit și activitatea horepiscopilor bulgaro-sârbi de la Mehadia.
În contextul în care în centrul și estul Europei, la cumpăna deceniilor IV şi V ale secolului al XIV-lea, au survenit mutații de ordin politic, toate generate pe de o parte de crizele înregistrate de Regatul Ungariei (a cărui politică anexionistă s-a orientat spre stăpânirea teritoriilor de la răsărit de Carpați și spre gurile Dunării) și de Hoarda de Aur, confruntată cu lupte interne după moartea lui Özbeq (1312/1313 – 1341), pe de altă parte de interesele Ţării Românești (Ungrovlahia) de a-și păstra identitatea, s-a impus o necesară alianță cu Ungaria. Așa se explică de ce în anul 1343 coregentul Nicolae Alexandru, ,,mare voievod și domn singur stăpănitor a toată Ungrovlahia” (între 1351/1352 – 1364) acceptă îmbunătățirea relațiilor cu Ungaria.Există dovezi istorice care atestă faptul că, după căsătoria sa cu catolica maghiară Clara, politicii interne a Țării Românești i se imprimă un alt curs, el doar în aparență declarându-se susținător al religiei catolice. Împărtășim această teză întrucât în perioada 1358 – 1359 domnul muntean, reușind să-și întindă stăpânirea până în teritoriile situate la nord de gurile Dunării, îi alungă pe maghiari din răsăritul Țării Românești. Totodată, abandonând ,,tabăra catolică”, el pune bazele unor legături diplomatice cu Bizanțul în vederea menținerii unității și independenței țării, obținută de ,,schismaticul” Basarab I Întemeiatorul, după celebra bătălie din 1330 de la Posada, unde Carol Robert de Anjou a fost biruit de vlahi, nenorocire ,,care s-a întâmplat, îi scrie Papa Ioan al XXII-lea (1316 – 1334) regelui Carol, din pricina unor curse mișelești pregătite ție și oștilor tale”. Într-o diplomă, datată la 2 noiembrie 1332, regele Carol Robert precizează că în timp ce se afla într-o expediție de inspectare a ,,ținuturilor de margine ale regatului […] ținute pe nedrept (de Basarab – n.n.) în Țara Românească”, ,,necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredințe de mai înainte urzite, la adăpostul viclean al unei păci fățarnice, a năvălit plin de dușmănie asupra unei părți din oastea noastră, într-un loc crângos și păduros, încins cu dese întărituri”. Asupra mult controversatului loc în care a avut loc confruntarea – Posada –, arhim. cărturar Veniamin Micle de la Mănăstirea Bistrița, jud. Vâlcea, a emis ipoteza, în lucrarea „Adevărata Posadă: defileul Bistrița” (Ed. Intol Press, Râmnicu Vâlcea, 2019, p.10), că aceasta trebuie localizată în ,,«ținuturile de margine ale regatului», adică în județul Vâlcea. […] Descrierea făcută de documentele regale corespunde locului din Defileul Bistriței, unde voievodul Basarab I, după victorie, a ctitorit un schit închinat Sfântului Mucenic Procopie – sfânt militar, probabil patronul oștirii sale – pe temeliile căruia a fost construită ulterior actuala Mănăstire Bistrița”.
Schimbările fundamentale produse în organizarea politică a Țării Românești au avut drept finalitate și unificarea structurilor bisericești ortodoxe, credincioșii români dorind să se afle sub ascultarea canonică a Bisericii Răsăritului și să aibă o eparhie proprie pe care să o pună în raport de dependență jurisdicțională față de Tronul Ecumenic din Constantinopol. De aceea, cu câteva decenii înainte de ,,oficializarea” actului său de naștere, în anul 1359, a fost întemeiată Mitropolia Ungrovlahiei., continuatoare sigură a Mitropoliei Vicinei. Sediul acestei importante structuri canonice ortodoxe a Țării Românești, recunoscută la 1 mai 1359 de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, a fost stabilit inițial la Câmpulung, dar și-a început activitatea de facto la Curtea de Argeș. Radu Ștefan Vergati în lucrarea „Un domn român nebiruit: Mircea cel Mare” (Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 2018, p.44) este de părere că actul respectiv ,,nu era o înființare de mitropolie, ci o simplă mutare de sediu. În Curtea de Argeș – arată istoricul – Basarab și fiul său, Nicolae Alexandru, înălțaseră cea mai mare construcție din secolul XIV în sud-estul Europei. Această biserică va avea hramul Sf. Nicolae, după un model athonit (al bisericii Mănăstirii Cutlumuz de la Muntele Athos – n.n.). Mărimea și frumusețea acestei biserici a satisfăcut megalomania și cerințele ierarhilor greci. Existența ei a adus aprobarea transmutării, dar și a menținerii legăturilor ecleziastice cu Dobrogea. În Chilia Veche, cel mai mare port dunărean după decăderea Vicinei, registrul notarului genovez Antonio di Ponzo arată că acolo se găsea o biserică ortodoxă cu hramul Sf. Ioan. În același timp, în nordul Dobrogei, în Niculițel, din secolul al XIII-lea se găsea biserica ortodoxă cu hramul Sf. Atanasie”.
Voievodul Nicolae Alexandru l-a chemat la curtea sa pe Iachint, mitropolit de Vicina, ,,aflat în vecinătatea lui”. Într-o scrisoare trimisă (mai 1359) domnitorului muntean Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) patriarhul ecumenic din Constantinopol, Kallistos I (n. ? – d. 1363), îl numeşte pe Yakinthos (Iachint) „la Biserica a toată Ungrovlahia”, respectiv mitropolit „a toată Ungrovlahia”. Prin aprobarea care i-o acordă sinodul, mitropolitul de la Vicina este împuternicit cu dreptul de a ,,întări pe citeți, în toată eparhia și enoria lui, să ridice în treaptă pe ipodiaconi și diaconi, să hirotonească preoți și să ia pe mâna sa toate drepturile din orice parte ar fi”, și le cere clericilor, sfinților călugări și laicilor ,,să-l asculte şi să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune şi cu ce-i va sfătui şi învăţa pe ei, cu privire la folosul lor sufletesc”. Toate cele prezentate duc la câteva concluzii esențiale pentru Biserica românească din secolul al XIV-lea: a) în spațiul carpato-dunărean-pontic exista, la Vicina, înainte de 1359, o structură canonică a Ortodoxiei aflată deja sub jurisdicția Patriarhiei ecumenice din Constantinopol și recunoscută de voievozii ungrovlahi; b) Biserica din Țara Românească și-a restabilit raporturile canonice cu Scaunul patriarhal din Bizanț; c) Începuturile Mitropoliei din Țara Românească, ulterior denumită a Ungrovlahiei, pot fi fixate după 2 iunie 1247, dată la care regele Bela IV al Ungariei emite „Diploma ioaniților” unde apare prima atestare documentară a unor cnezate și voivodate la sud de Carpați. Din cele expuse mai sus se poate formula aserțiunea că prin decizia sinodală din mai 1359 a avut loc recunoașterea și strămutarea mitropolitului din Vicina ,,în scaunul a toată Ungrovlahia” și nu crearea unei structuri ecleziastice mitropolitane. Hotărârea sinodului prevedea ca toți slujitorii bisericilor ,,să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte și dascăl al lor, și să primească bucuros și să împlinească toate câte va spune, va sfătui și va învăța cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredințarea și făgăduința față de sfânta și apostoleasca Biserică a lui Hristos pe care a făcut-o acest voievod (Nicolae Alexandru Basarab – n.n.) de prea bun neam”. Istoricul P.P. Panaitescu socotește, în lucrarea Mircea cel Bătrân (București, 1944) că ,,Patriarhul ecumenic de la Bizanț îngăduise strămutarea și întemeierea unui scaun nou, numai cu anumite condiții: biserica Țării Românești va fi supusă patriarhiei (domnul dăduse «asigurare cu jurământ și înscris că va rămâne… toată Ungro-Vlahia sub Marea Biserică»). Aceasta înseamnă că numai patriarhul va numi la orice vacanță a scaunului pe noul mitropolit («să se trimită de aci ca păstor și arhiereu legiuit a toată Țara Românească»). Și de aceea toți mitropoliții urmau să fie greci trimiși de patriarhie, cum au și fost primii ierarhi ai bisericii muntene – Iachint, Antim Critopol, Hariton fost protos al Muntelui Athos și Atanasie…”. În favoarea celor exprimate mai sus pledează și un alt fapt: în Țara Românească viața bisericească ortodoxă nu era absentă după așezarea călugărilor ioaniți în Terra Zeurino, nici în perioada de după 1185 – 1186, când a avut loc întemeierea Arhiepiscopiei vlaho-bulgară la Târnovo în cadrul statului omonim. Din păcate, până în anul 1348, nu se cunoaște numele niciunui alt ierarh înaintaș al lui Iachint, deși mitropolia de la Vicina fusese înființată în preajma secolului XI. Un alt argument: în anul 1364 trece Dunărea în Țara Românească, la chemarea domnitorului Vlaicu Vodă (1364 – 1377) și a banului de Severin Radu, cuviosul Nicodim (n. circa 1320, Prilep – d. 1406, Tismana), de neam macedo-român, înrudit cu cneazul Serbiei, ,,gospodar al sârbilor și Podunaviei”, Lazăr (1329 – 1389), și cu domnitorii Basarabeni. În nordul Dunării, înainte de venirea lui Nicodim, se certifică existența unor vechi biserici la Câmpulung (ridicată de primul domn al Țării Românești, Radu Negru, în anul 1215), Tismana (a cărei temelie a fost pusă până în 1230 de un voievod predecesor lui Litovoi sau chiar de Radu Negru), Vodița (ctitorită după 1247 de cneazul Țării Litua, Litovoi) și Cotmeana (construită în 1292 de Seneslau). Nicodim, acum Sfântul Nicodim, a ridicat, pe malul drept al Dunării, Schitul ,,Sfânta Treime” la Șaina, Mănăstirea Monastirița, amplasată la granița dintre Macedonia și Kosovo, și, în regiunea Negotin, Mănăstirea Vratna. În teritoriile valahe Sfântul Cuvios Nicodim, marele apărător al ortodoxismului, ,,călugărit și sporit în cunoașterea scrierilor Sfințiilor Părinți la Muntele Athos” (Gherasim Cristea, Istoria Eparhiei Râmnicului, Ed. Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2009), a construit o sfântă biserică la mânăstirea Vodița (în 1369, cu sprijinul material al lui Vlaicu Vodă), la Tismana (din lemn pe cheltuiala lui Vlaicu Vodă, apoi din zid între anii 1375 – 1378, ajutat financiar de voievozii Radu I și Dan I), la Cozia (zidită între 1386 – 1388 și 1393 cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân), la Prislop (1399 – 1405). În consecință, se impune adevărul că prin venirea Sfântului Nicodim de la Tismana în Țara Românească se amplifică eforturile domnitorilor pentru consolidarea unei biserici ortodoxe neatârnate, demersuri care și-au găsit materializarea în înființarea unor centre monahale puternice, consfințind legătura creștinătății românești cu Biserica Răsăritului. În logica celor expuse nu putem să nu recunoaștem că Biserica romană, după Marea Schismă din anul 1054, nu și-a trimis emisarii pur și simplu să convertească păgânii la creștinism, rolul călugărilor misionari fiind, cu prioritate, acela de a-i determina, prin diferite metode, pe credincioșii ortodocși ai unui popor creștinat de mai multe secole, să opteze pentru catolicism în defavoarea cultului ortodox. Prin cele arătate infirmăm, evident, aserțiunea că Nicodim ar fi fost întemeiatorul vieții mănăstirești în principatele românești. Pseudoepiscopii, preoții, monahii și credincioșii de rit ortodox au cunoscut cu mult înainte de venirea sa rosturile duhovnicești și viața mănăstirească athonită. Sunt numeroase doveziile care indică existența unor așezăminte eclesiastice pe teritoriul dintre Carpați și Dunăre: schitul Jgheaburi, construit din lemn în anul 1310, schitul cu bisericuță din peștera de la Bistrița olteană, Schitul de Piatră de la Cozia Veche, ctitorie a voievodului Radu I (n. ? – d. 1385), mănăstirea Turnu ș.a. Așadar Mitropolia Ungrovlahiei nu a apărut și nu s-a întemeiat pe un teren spiritual arid. Aici ființa, pe lângă scaunele domnești, o ierarhie bisericească canonic organizată. E corect, Sfântul Nicodim de la Tismana, dovedindu-se un bun organizator și un protector de nădejde al credinței ortodoxe, a revitalizat viața mănăstirească din Țara Românească.
Mitropolitul Iachint a fost transferat de la Vicina, mitropolie întemeiată înainte de secolul al XIII-lea, printr-o hotărâre a sinodului Patriarhiei bizantine. Conform izvoarelor istorice, în jurul anilor 1337 –1338, din cauza slăbirii influenței Imperiului Bizantin în voievodatul Țării Românești ale cărui hotare se întindeau până în sudul Moldovei, Chilia și Marea Neagră, cetatea Vicina fusese cucerită şi prădată de tătari, iar din 1352 a intrat sub ocupaţie genoveză. Obligat de împrejurări, dar și luând în considerare rugămințile domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, Iachint, a fost nevoit să părăsească scaunul mitropolitan de la Vicina, în anul 1358, pentru a se așeza pe scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei. Așadar, venirea lui în Țara Românească a fost precedată de insistențele domnitorului român de a pune Biserica sub jurisdicția canonică a Patriarhiei din Constantinopol și, astfel, de a obstrucționa presiunile regelui maghiar Ludovic cel Mare (1342 – 1382) de a accepta și impune confesiunea catolică în rândul populației din Ţara Românească. Văzând pericolul care îi pândea pe creștinii ortodocși, patriarhul ecumenic Calist I propune Sinodului din Constantinopol, în mai 1359, motivând urgența deciziei prin anunțul că domnitorul Nicolae Alexandru ,,nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale” a solicitat un arhiereu ,,la Biserica a toată Ungrovlahia”, ca în scaunul mitopolitan să fie așezat chir Iachint, „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii”. Se pare că transferul lui Iachint ar fi avut loc și ,,cu știrea și încuviințarea bazileului” Ioan V Paleologul. Rațiunea pentru care a grăbit înscăunarea lui Iachint a mai constat și în dorința ca Nicolae Alexandru Basarab trebuie „să se păzească de adunările eretice şi de dogmele din afară şi străine credinţei”. Misiunea mitropolitului Iachint pe lângă curtea domnească și „preanobilul, preaînţeleptul, preaviteazul, mare voievod şi domn de sine stătător a toată Ungrovlahia” a fost, conchidem, să reorganizeze viața bisericească și monarhică a românilor dintre Dunăre și Carpați, hirotonind preoţi, construind biserici de mir pentru aceștia. Tot lui, ,,exarh al Plaiurilor și a toată Ungaria”, i se datorează chiar și aducerea de la Muntele Athos a Sfântului Nicodim de la Tismana, egumen al mănăstirii Hilandar, care, cum am remarcat, va reorganiza activitatea duhovnicească a mănăstirilor din Țara Românească și o parte din Transilvania. Cuviosul Nicodim va ajunge incognito mai întâi la Saina, în sudul Dunării, unde va înălța o bisericuță cu hramul Preasfintei Treimi apoi, în jurul anului 1366, din cauza puternicei propagande de catolicizare a regelui Ludovic cel Mare, care transformase ținuturile dunărene într-un ,,Banat al Bulgariei”, trece Dunărea în Țara Româneacă și reorganizează comunitatea monahală de la Mănăstirea Vodița. Cu ajutorul domnitorului român Vladislav Vlaicu Vodă (n. 1325 – d. 1377), dar și al cneazului Lazăr (n. 1329 – d. 1389), interesat să împace Bise-rica Sârbă cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, construiește aici un lăcaș de rugăciune din zid. Noua sfântă zidire este sfințită de Sfântul Nicodim în anul 1372, iar peste doi ani, domnitorul român emite un hrisov (scris pe pergament în limba slavă) prin care, ,,ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu cheltuiala și daruri de la domnia mea și cu munca lui Nicodim și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit această biserică”, îi dăruiește trei sate, venitul domnesc de la opt pescării de la Dunăre și alte bunuri. Înzestrat cu o cultură teologică de tradiție eremită de rugăciune în rit ortodox, a cărei practicare se numește hesychazo (= a păstra liniștea), Nicodim va impulsiona monahismul la nordul Dunării, unde, am văzut, isihasmul apăruse cu mult înaintea lui. Precizările făcute vin să confirme, cum precizam, că întemeierea primului scaun metropolitan la Curtea de Argeș, în mai 1359, a fost posibilă datorită existenței unei organizări eclesiastice și a prezenței unor pseudoepiscopi schismatici ai Bisericii Ortodoxe a Răsăritului care, aflăm din scrisoarea papei Grigore ce i-a trimis-o la 14 noiembrie 1234 regelui Bela al Ungariei, slujeau ,,un singur popor cu pomeniții Walati”, ignorându-l pe episcopul de rit catolic apusean al cumanilor. Spre a înlătura unele contradicții referitoare la existența unei structuri mitropolitane în nordul Dunării, înainte de semnarea actului de naștere al Mitropoliei Ungrovlahiei, vom aduce în discuție un amănunt fundamental pentru istoria Ortodoxiei românești. Cu aproape trei decenii în urmă, la 3 mai 1205, Papa Inocențiu al III-lea îl informa pe episcopul din Kalocsa / Calocea, localitate aflată la sud de Budapesta, unde se afla sediul unei episcopii catolice ungare întemeiată de Ștefan cel Sfânt în anul 1000, că ,,pe moșiile fiilor cneazului Bâlea” se află și o episcopie ortodoxă. Mânăstiri ortodoxe sunt atestate în Transilvania, după secolul XI, la Mesești, Hodoș, Kenez, Voievozi. Tot în această regiune, în unele biserici ortodoxe, au activat, printre alții, preoții: Naneș din Streisângeorgiu (1313), Petru din Ostrov (1360), Miroslav din Giulești, Maramureș (1364). Nu trebuie lăsată la o parte realitatea că multe alte biserici ortodoxe, după alungarea clerului ortodox, au intrat, până la desăvârșirea independenței Țării Românești, sub coroana maghiară. Descoperirile arheologice făcute la Cetatea Severinului, reședință a banilor, sunt concludente pentru a ne îndreptăți să susținem că aici, în preajma anului 1233, a existat reședința unei Mitropolii.
Și „Diploma Ioaniților” din 2 iunie 1247 vine să întărească adevărul că în ,,întreaga țară a Severinului”, în ,,cnezatele lui Ioan și Farcaș până la râul Olt” și în ,,pământul cneazului voievodului Litovoi”, funcționau lăcașuri de cult ortodox în care oficiau slujbele, potrivit canoanelor, episcopi și arhiepiscopi. Iată de ce, prin aducerea cuviosului Nicodim de către Iachint și voievodul Țării Românești, Nicolae Alexandru, viața eclesiastică s-a consolidat. Înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în 1359, a accelerat activitatea bisericească de păstrare a dreptei credințe și a învățăturilor Sfinților Părinți: a început formarea unor noi eparhii, s-au pus temelii de noi biserici, s-au hirotonit tot mai mulți preoți, întrucât ,,secerișul era mult, dar lucrători puțini” (Matei 9, 37). Chiar la Sfântul Sinod al Marii Biserici a Răsăritului din 1370 se remarcă faptul că prin adăugarea Severinului și a feudelor Amlaș și Făgăraș, în 1366, populația Țării Românești a sporit considerabil, motiv pentru care Vladislav I și Iachint trebuie să-și extindă osteneala, cum le era vrerea, și să-i păstorească pe toți credincioșii din târguri și sate. Jurisdicția mitropolitului Iachint al Ungrovlahiei a atins, în timpul lui Mircea cel Mare și Sfânt (1386 – 1418), țărmurile Mării Negre și porțile cetății Durostorumului.
Vom reda mai jos un fragment din hotărârea Sinodului Patriarhiei Ecumenice a Constanti-nopolului din 1359 prin care se invocă demersurile de înființare a Mitropoliei Ungrovlahiei ale voievodului Nicolae Alexandru, și necesitatea recunoașterii mutării lui Iachint din Vicinia, oraș la gurile Dunării, în scaunul metropolitan al Țării Românești: ,,Cel de prea bun neam, voievod și domn a toată Ungrovlahia întru Duhul Sfânt prea adevăratul fiu al smereniei noastre, domnul Alexandru, împins de un gând cucernic și arătând multă dragoste și supunere și ascultare către sfânta lui Dumnezeu catolicească și apostolică Biserică, a cerut nu odată, ci de mai multe ori, prin scrisoriile sale și s-a rugat de smerenia noastră și de dumnezeescul și sfințitul sinod de lângă dânsa ca să fie și în viitor întreaga lui stăpânire și cărmuire sub jurisdicția și conducerea prea sfintei marii Biserici a lui Dumnezeu, cea de sub păstoria noastră și făcând parte din dumnezeescul și sfințitul sinod și să-l aibă pe acesta ca legiuit păstor a toată Ungrovlahia spre binecuvântarea și duhovniceasca alcătuire a sa și a fiilor săi și toată domnia sa. Pentru aceea a și chemat acum câtva timp pe apropiatul său, preasfințitul mitropolit de Vicina, prea cinstit întru Domnul iubit frate și împreună liturghisitor al smereniei noastre, Iachint și a primit cu cea mai mare bucurie binecuvântarea sa și i-a arătat cuvenită supunere și cucernicie și a cerut cu mare rugăminte, ca deocamdată să se strămute acest preasfințit mitropolit de Vicina, care se arată a fi foarte bine primit de un asemenea mare voievod, în Biserica toată a Ungrovlahiei, iar după moartea acestui [mitropolit] al Vicinei să se aleagă altul și hirotonisit de prea sfânta noastră mare Biserică a lui Hristos și să-i fie trimis acolo ca păstor și arhiereu legiuit în toată Ungrovlahia. Deci, pentru aceasta smerenia noastră, chibzuind cele în legătură cu aceasta, împreună cu dumnezăiasca adunare a arhiereilor cea din jurul său, deoarece în chip neclintit ține la strămutarea mitropolitului Viciniei, un asemenea mare voievod, în scaunul a toată Ungrovlahia și al stăpânirilor și domeniilor sale, și deocamdată nu pentru vreun altul, ci pentru aceasta cere cu mare rugăminte această cârmuire arhierească, făgăduind că va da încredințare scrisă și cu jurământ că va sluji de acum înainte, câtă vreme va dăinui domnia și cârmuirea lui în zisa Ungrovlahie întreagă, sub prea sfânta noastră biserică a lui Dumnezeu, după chipul mai sus scris, a mutat deci smerenia noastră pe acest [mitropolit] al Viciniei – cu părerea și încuvințarea sfântului meu împărat, cel prea bun între toate și neasemănat în bunătatea firei și moravurilor și în seninătate și care voiește să se arate și să stăpânească în toată dreptatea – în scaunul a toată Ungrovlahia. Să fie deci de aici încolo, în toată vremea, zisul preasfințit, întru Domnul iubit al nostru frate și împreună liturghisitor, împărtășindu-se și bucurându-se ca și de scaunul și numele acesteia, tot așa și înscăunarea din preasfințitul sinod, ca un legiuit arhiereu restabilit în zisa preasfântă Mitropolie a Ungrovlahiei, după rânduiala și tipicul bisericesc, întărind pe citeți în toată eparhia și enoria lui, ridicând în treaptă ipodiaconi și diaconi și hitoronind preoți, luând [în] mâna sa și toate drepturile din orice parte ar fi, care o privesc. De aceea, trebuie ca toți clericii din această țară și ceilalți sfințiți călugări sau laici, să asculte și să i se supună lui, ca unui adevărat păstor, părinte și dascăl al lor și să primească bucuros și să împlinească toate câte va spune și cum îi va sfătui și învăța pe ei, cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredințarea sub jurământ și făgăduință în scris față de sfânta lui Hristos catolicească și apostolică Biserică, a acestui de prea bun neam voievod, ca să fie întotdeauna Biserica Ungrovlahiei supusă acesteia și să primească de la aceasta ierarh legiuit. Ca să primească și în viitor aceasta fără schimbări, a amenințat cu prea greu [blestem] al sinodului împotriva oricui ar plănui să strice aceasta, deoarece pentru aceasta s-a dat și actul sinodal de față, făcut pentru încredințarea zisului mitropolit al Ungrovlahiei și preacinstit, slobozit în luna mai a indicției a 12-a a anului 6867 [1359], care s-a și iscălit cu scris de însăși mâna smereniei noastre”.
Sunt cercetători care au convingerea, (interpretând titulatura cu care este gratulat, în anul 1401, Iachint – ,,prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și exarh a toată Ungaria și al Plaiurilor”), că autoritatea mitropolitului era recunoscută și în unele părți din regiunile Banat și Transilvania unde biserica romană își exercita dreptul de a oferi tainele bisericești de la clerul de rit catolic.
Din cauza unor disensiuni apărute în august-octombrie 1370 între Biserica Țării Românești și Patriarhia Ecumenică, Iachint absentează de la şedinţele Sinodului constantinopolitan justificând că nu din motive de rea-voinţă, ci din cauza bătrâneţii și a recomandării ce i-o făcuse Vladislav I de a nu pleca la un drum așa de lung și de ,,frica de a nu fi ucis” de ciumă. Cu toate acestea, el a continuat să se îngrijească de viitorul scaunului vlădicesc de la Curtea de Argeş. Dată fiind această situație, a cerut patriarhului ecumenic Filotei (1364 – 1376) ca ,,fratele meu dicheofilaxul, fiu al marii tale sfinții” – Daniil Critopol, jurist patriarhal, să fie trimis în Ţara Românească pentru a fi „sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia”, el urmând să se retragă din scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei. Acesta s-a convins că toate acuzele ce i se aduceau lui Iachint potrivit cărora ar sfida ,,Marea Biserică” și ar intenționa să se sustragă de sub jurisdicția ei, sunt neîntemeiate. Lămurindu-se lucrurile, Iachint îi va trimite lui Filotei, prin Daniil, trimis special pentru a efectua cercetări cu privire la, chipurile, abaterile sale, o scrisoare prin care îl roagă să consimtă, așa cum au încuviințat Vlaicu Vodă și boierii, ridicarea lui Daniil Critopol în rangul de mitropolit al Ungrovlahiei. Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Mari, fiind edificați asupra nevinovăției lui Iachint, și luând în considerație credința cu care cârmuise și chivernisise eparhiile de la Vicina și Argeș, nu i-au permis plecarea din scaunul metropolitan al Ungrovlahiei. Din respect pentru credința cu care a slujit Biserica Răsăritului și i-a apărat integritatea, patriarhul Filotei și sinodul său au decis să-i mențină autoritatea ecleziastică a unei ,,părți din Ungrovlahia”, în scaunul episcopal al celălaltei jumătăți, situată în vestul Țării Românești, arondat nou înființatei Mitropolii a Severinului, în octombrie 1370, urmând a fi hirotonisit Daniil (tuns în monarhism sub numele de Antim) Critopol, prețuit de Vlaicu Vodă din vremea în care a sprijinit călugării români din chinovia starețului mănăstirii Cutlumuș și Protos al Sfântului Munte (1063 – 1069), Hariton, ,,să ducă viață de sine, nu de obște” (Gherasim Cristea, op. cit., p. 111). Mitropolitul Antim, menționat în unele documente bisericești drept ,,celălalt al Ungrovlahiei” sau ,,cel al Severinului”, ,,era nu numai om învățat, dar și prețuitor al valorilor de artă”.
Din Cronicile Țării Românești reiese că întâia Mitropolie ,,a Ungrovlahiei de către Severin”, fostă episcopie între 1353 – 1354, își avea sediul mai întâi la Câmpulung, apoi la Curtea de Argeș, unde își stabilise reședința și Vlaicu Vodă. De numele Argeșului este legată și o posibilă reședință a unui voievod local din perioada 1290 – 1292. Cuviosul Iachint, mutat de la Vicina, cum am văzut cu acordul ,,prea puternicului și sfântului împărat” bizantin Ioan V Paleologul (1341 – 1391), l-a urmat la curtea domnească ,,să fie de acum înainte […] legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia”, și a slujit la biserica cu hramul ,,Sf. Nicolae”, ctitoria Basarbilor, amplasată pe locul unui sfânt lăcaș datând de la sfârșitul secolului XIII, care avea statut și de catedrală metropolitană. Strădaniile lui, conjugate cu ale domnitorului, au dus, cum am constatat, la recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359. Mitropolitul Iachint, în pofida unor disensiuni inerente în actul decisional administrativ, se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică. Fără îndoială, nu vom comenta controversele referitoare la reședința mitropolitului Iachint, într-un anumit interval de ani, de la Câmpulung, chiar dacă există date certe că Argeșul a avut de suferit de pe urma expediției lui Carol Robert de Anjou, împrejurare care, nu este exclus, să-l fi silit și pe Nicolae Alexandru Vodă (1352 – 1364) să-și mute reședința domnească.
În anii ce au urmat după întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei viața bisericească din Țara Românească a devenit tot mai dificilă, atât din cauza acțiunilor prozelitiste catolice susținute de Ludovic I de Anjou al Ungariei care intenționa reactivarea Episcopiei Milcoviei, desigur, cu girul Papei Urban al V-lea, cât și a imposibilităților slujitorilor bisericilor de rit răsăritean de a face față numărului tot mai crescut de credincioși ortodocși. În afară acestor situații îngrijorătoare mai era și cererea lui Iachint către patriarhul Filotei Kokkinos de a i se permite retragerea din scaunul metropolitan. Toate acestea au cântărit suficient în balanța Sfântului Sinod al Bisericii Mari care a decis, în contextul descries, întemeierea unei a doua eparhii.Întrucât membrii respectivului for ecleziastic purta lui Iachint un respect fără margini și nu trebuia să-i fie minimalizate credința și destoinicia dovedite în timpul cât slujise scaunul metropolitan de la Vicina, și acum cel de la Argeș, au hotărât să înființeze o a doua Mitropolie, în jurisdicția căreia să intre toate bisericile și mănăstirile din Țara Românească sub numele de ,,a Severinului” sau ,,dinspre Severin”, în scaunul căreia să fie hirotonit ca mitropolit, ,,al unei părți din Ungrovlahia, adică al unei jumătăți”, Antim Critopulos, cealălaltă jumătate urmând să fie lăsată cuviosului Iachint, fost ,,arhiereu a toată Ungrovlahia”. Deși Mitropolia Severinului a luat naștere în august 1370, la solicitările și motivațiile domnitorului Vlaicu Vodă, Sinodul Patriarhiei Egumenice îl alege și-l hirotonisește pe Antim (Daniil) în octombrie 1370.
@ Florian COPCEA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *