Matei Eminescu – amintiri succinte asupra familiei Eminescu

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Despre frații și surorile lui Mihai Eminescu nu se cunosc prea multe detalii, find precizate doar câteva referințe biografice, găsite la criticul și istoricul literar George Călinescu, primul, care ani la rând a descifrat manuscrisele poetului, dedicândui apoi o întreagă lucrare vieții lui Mihai Eminescu.

În același timp despre frații și surorile lui Eminescu, pot fi aflate informații din corespondența, purtată între Mihai Eminescu, Gheorghe Eminovici și Harieta Eminovici, sora poetului.

Informațiile existente bazate pe documente credibile ne vorbesc despre un destin tragic al familiei Eminovici, marcat de posibile stigmate (răni, cicatrice, urme) genetice, sinucideri și boli incurabile. Cu toate acestea, familia poetului a fost atinsă de geniu, frații acestuia, dovedind o capacitate extraordinară în domeniile lor de activitate, în special drept, strategie militară și medicină. Și Geniul, Poetul Nepereche Mihai Eminescu, născut acum 170 de ani, în aceeași casă și familie a căminarului Gherghe Eminovici din Botoșani, un personaj cu origine țărănească, fiind al șaptelea copil.

S-au păstrat și succinte amintiri, lăsate de Matei Eminescu, fratele mai mic și mai longeviv al poetului dintre toți.

Mai târziu Matei Eminescu își amintește: „Am fost zece frați și surori”

Șerban fratele mai mare și primul copil în familia Eminovici a văzut lumina zilei în 1841. Copilăria și-a petrecut-o în mare parte la Dumbrăveni, una din proprietățile căminarului Eminovici. Era un copil oacheș, slăbuț, tăcut, semăna mai mult cu mama-sa. Se mai știe că a urmat liceul la Cernăuți unde și-au făcut studiile toți frații. La școală nu prea reușea. Mai mulți specialiștii au constatat, că fiii lui Gheorghe Eminovici – în ciclul primar și gimnazial – au fost școlari slabi, rămânând corigenți, repetenți și sfârșind prin a abandona studiile.

Geniul i se dezvoltă după 20 de ani, când ajunge student laViena. A fost un student strălucit , ajungând asistent al medicului vienez Opolzer, savant și chirurg de elită, la care a stat în gazdă, în ultimul an de studii. Este, însă, neînțeles și disprețuit de tatăl său, care îl lasă mai mereu fără bani. Din aceste motive anii de studenție și-i duce într-o mizerie cruntă, în flămânzire permanentă. Drept urmare doborât de greutăți și privațiuni, prezintă semne a unor tulburări psihice. La Viena din lipsă de lumânări era nevoit să studieze la lumina felinarelor. Într-un sfârșit de la sărăcie se îmbolnăvește de tuberculoză o combinație fatală cu o depresie profundă. Cu toate acestea despre Șerban își aminește ca despre un medic foarte apreciat în capitatla Prusiei, în fața căruia ceilalți specialiști pălesc, un adevărat om de știință de viitor. Agravarea bolii îi zădărnicesc cariera și ajunge în 1874 la sanatoriul „Carite” din Berlin. Moare în același an, lăsând în urmă numeroase datorii. Cât a fost bolnav Eminescu, i-a fost alături și cu lacrimi îi cerea căminarului bani, pentru fratele său.

După Serban, la 2 februarie 1843 s-a născut Niculae. Nicu avea un caracter blând, bine crescut și foarte simțitor, încât atunci când tatăl său îl certa se închidea în odaia lui și ședea tot timpul abătut, era foarte bolnăvicios, trăia pe lângă tata. La fel ca și frații săi avea rezultate dezastruoase la școală, deseori râmânând corigent și chiar repetent. Cu toate acestea arată o inteligență remarcabilă, mai târziu, după vârsta de 18 ani. Studiază dreptul la Sibiu ajungând mai apoi scriitor la un avoacat din Timișoara. La fel ca și fratele său mai mare Șerban, Niculae este hipersensibil și mereu terorizat de tatăl său, căminarul Eminovici, numindu-l „Neculai cel prost”, retras și pesimist. Încă din tinerețe mereu întunecat și predispus către tulburări depresive. Se îmbolnăvește de o boală venerică și în 1881 se retrage la Ipotești, unde se va ocupa cu agricultura alături de tatăl său . Se bănuia că suferea de tulburări afective. Lovitura de grație, însă, i-o produce moartea tatălui său, care nu-i lasă nici un ban. Sărac și bolnav, Niculai nu se mai putea întreține și decide să-și încheie socotelile cu viața. În 1884 la 7 martie se sinucide la Ipotești, în grâdina casei, împușcându-se cu un revolver.

Iorgu, născut în 1844, la un an după Niculae. Semăna mult la față cu mama. Era un bărbat frumos și înalt, brun-alb, deosebit de inteligent și semăna izbitor cu fratele mai mic Mihai. Era considerat genial. A fost trimis la Berlin ca sublocotenent, atașat cu serviciul militar la o companie de infanterie. Urmează Academia Militară din Berlin, impresionându-și superiorii și profesorii cu capacități deosebite pe care le demonstrează. I se prezicea o carieră militară strălucită, văzându-l până la 40 de ani generl în armata prusacă. Pentru istețimea sa în urma unui examen, mareșalul Moltke l-a luat sub protecția sa, fapt fără precedent pentru un ofițer străin în Prusia. Dintr-o căzătură nereușită de pe cal, la o manevră din Brandenburg, zăce doi ani și 1873 moare la Ipotești, la numai 29 de ani, împușcându-se în cap ca și fratele său Niculae. Cu toate acestea motivul morții lui Iorgu rămâne, totuși a fi un mister.

Frații decedați de copii în familia Eminovici, au murit din motive aproape necunoscute. Este vorba în primul rând de Ruxanda, prima fetiță în familia căminarului Eminovici, sora mai mare a poetului, născută la 5 mai 1845, moartă în pruncie, la o dată incertă, având o vârstă foarte fragedă.

După primii trei frați, mai mari și „întunecați”, predispuși depresiei, pesimiști și introvertiți la 1 iulie 1846 se naște Ilie. Spre deosebire de ceilalți frați, Ilie era vesel ca și fratele său Mihai. Matei își amintește că Ilie semăna la înfățișare cu tata, blond și cu ochii albaștri. Fiind apropiați ca vârstă cu Mihai, au fost cei mai buni prieteni, erau nedespărțiți în copilărie și mari prieteni de joacă la Ipotești. Mihai își petrecea copilăria la Ipotești, în casa părintească, adesea împreună cu fratele său Ilie. Ilie era un copil năstrușnic, deseori se ascundea „în câte-un săltar de scrin, ca să nu știe nimeni unde-i, or în vreo ladă veche cu lumânări de seu, din care ieșea uns ca dracul”. Astfel, copiii își manifestau precocitatea inventivă în nenumărate jocuri, pe care spațiul larg al gospodăriei căminarului le îngăduia după cum le descrie mai târziu poetul Mihai Eminescu în poezia „Copii eram noi amândoi”.

Din alte documente și studii, de mai târziu, ne oprim la anumite precizări făcute de Lucia Olaru Nenati, scriitoare și publicistă română, doctor în filologie, promotor cultural, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști, care susține că: Ilie a fost după tiparul majorității fraților Eminovici, un școlar dezastruos, rămânând la Cernăuți și corigent și repetent. În același mod ca și frații săi dovedește o inteligență deosebită după 19 ani, urmând cursurile școlii de medicină a lui Carol Davila de la București. Este Trimis într-o misiune sanitară în străinătate, fără a se cunoaște cu precizie locul”. În 1862-1863, îngrijind de bolnavi la un spital militar, se molipsește de tifos și moare.

Se spune că Mihai Eminescu a suferit cumplit după moartea fratelui Ilie, care i-a înseninat copilăria. I-a dedicat, chiar și câteva versuri, pe când poetul avea doar 14 ani: „Mort e al meu frate/ Nimeni ochiii nu i-a închis/ În streinătate./ Poate-s deschiși și-n groapă,/ Dar ades într-al meu vis/ Ochii mari albaștri/ Luminează un surâs/ Din doi vineți aștri”

Frații decedați de copii în familia Eminovici, au murit din motive aproape necunoscute. E vorba în primul rând de Ruxanda, o soră mai mare a poetului, născută la 5 mai 1845, moartă la o dată incertă, dar la o vârstă foarte fragedă.

Sora Marghioala sau Maria, născută în 1849, moare la doar șapte ani și jumătate fără a fi cunoscute motivele. Înainte de „a mă naște eu” , mărturisește Matei.

Majoritatea fraților și surorilor lui Eminescu au fost secerați de boli incurabile în secolul al XIX-lea, s-au sinucis, or au suferit toată viața de afecțiuni grave. Tot mai des se vehicula opinia că au suferit de afecțiuni și predispoziții ereditare în familia poetului, de la tuberculoză la afecțiuni psihice, precum și depresia accentuată.

La 15 ianuarie 1850 se naște fratele Mihai (poetul), cel de-al șaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici și al Ralucăi Iurașcu, născut într-o casă din Botoșani. Mihai Eminescu, nu a făcut notă discordantă în perioada studiilor la Cernăuți, abandonând gimnaziul. Cu toate acestea, poetul spre deosebire de frații săi, avea rezultate foarte bune la învățătură, până la abandonarea definitivă a cursurilor. Fiind lăudat de profesorii săi, mai ales de Aron Pumnul profesor de limba și literatura română și istorie, la care va trăi o perioadă în gazdă și îi va îngriji biblioteca. Iar la moartea învățătorului său iubit îi va dedica o poezie întitulată „La moartea lui Arone Pumnul”, încadrată în placheta de versuri „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, dedicată dascălului iubit de către discipolii săi.

Matei mărturisește că era un apropiat al poetului, alături de Ilie. În însemnările lăsate, Matei își aduce aminte de vânătorile de rațe, alături de fratele său mai mare Mihail, care se întorcea de la Viena. Își făceau confidențe, Matei fiind unul din cei care a vorbit despre viața fratelui său, după moartea poetului nepereche.

Aglae, „un geniu în felul ei” (scria Eminescu) cu o memorie ca a lui Napoleon și c-o înțelepciune naturală cum rar se află”. Era mai mică cu doi ani decât poetul. S-a născut la 7 mai 1852, la Ipotești. Din amintiri desprindem că Aglae era o tânără frumoasă, „buclată și grațioasă” Era conștientă de frumusețea ei, dar foarte solitară. S-a căsătorit la doar 18 ani, cu Ioan Drogli, profesor de pedagogie din Cernăuți, care în 1875 ajunje inspector, locuind apoi la Suceava. A avut doi feciori. George, fiul ei cel mai mic este atins de tulburări psihice grave, trăind afectat de paranoia mai mult prin ospicii. După moartea lui Drogli se recăsătorește cu un ofițer austriac, Von Gareiss; cu acesta n-a avut copii. În cele din urmă este atinsă de o boală necruțătore, „morbul lui Basedow”, afecțiune care îi aduce moartea.

Harieta (Henrietta), născută în 1854, mai mică cu patru ani decât Mihai, este cea de a treia soră a poetului, fiind numită „îngerul păzitor” al lui Mihai Eminescu. Harieta a fost alături de Mihai în perioada cea mai dificilă a vieții, când era foarte bolnav. Ea i-a oblojit rănile și l-a întreținut în cei mai grei ani, anii care i-au precedat moartea. Harieta, îsăși, se îmbolnăvește grav în copilărie, datorită faptului că dormise, copil de 5 ani, în casele umede pe care le zidea Gheorghe Eminovici la Ipotești. În consecință a ologit la vârsta de 5 ani, abia de mai putea merge, fiind ajutată de două proteze metalice, foarte grele și nu s-a mai îndreaptat, luptând, astfel cu o boală cumplită și incurabilă. În ciuda infirmității sale este o ființă de o inteligență sclipitoare. La școală a învățat doar să scrie și să citească, în rest a învățat singură. Avea concepții filozofice și scria poezii. Este fascinată de fratele său mai mare, Mihai Eminescu. Îl diviniza și se revolta împotriva tuturor celor ce nu-i ofereau respectul cuvenit. Înțelegea foarte bine ce însemna Eminescu pentru cultura românească. Pe cei, care-i credea dușmanii poetului îi numea „bonjuriști”. Nu o putea suferi nici pe Veronica Micle, poreclind-o „bălăuca”și „berecheta”, considerând-o vinovată de boala poetului. Harieta îl aduce la Botoșani, îl întreține și îl îngrijește în casa ei. Se târăște noaptea pe coate pentru a ajunge la patul său și a-i aduce apă sau orice avea nevoie. După plecarea lui Mihai Eminescu la București cu Veronica Micle și moartea acestuia în 1889, Harieta se stinge încet. Moare în sărăcie în același an, paralitică și probabil bolnavă de tuberculoză.

Matei, Eminovici născut la 20 noiembrie 1856, fiind cu 6 ani mai mic ca Mihai, era al 10-lea copil și a fost și cel mai longeviv, dintre aceștea, trăind până la 1929, adică 73 de ani. Este prezentat spre deosebire de frații săi ca un individ voinic, sănătos din toate punctele de vedere. A studiat la Institutul Politehnic din Praga, ajungând căpitan în armata română. Pe lângă gradul de căpitan al Regimentului 32 „Mircea de la Mizil”, Matei Eminovici, care își luase numele de Eminescu, după fratele său mai mare, este numit și subprefect în 1892 și 1894, întâi la Afumați, apoi la Bacău. În 1912 ajunge la gradul de maior.

Deși era o persoană echilibrată avea, totuși, ghinion sau lipsă de fler în căsnicie, schimbând trei neveste. Cu toate acestea, Matei este unicul dintre frați, care a dat și singurii urmași cu numele de Eminescu. Având doi băieți și două fete. Până la urmă, se pare că divorțează și de cea de-a treia nevastă. Moare în 1929 la Bistrița.

Biografii își amintesc de anumite acțiuni controversate pe care le întreprinde Matei în preajma morții poetului. Deși nu a fost prezent în viața lui Mihai în timpul bolii, după decesul acestuia face un adevărat scandal. Cu drept de rudenie, interzice tipărirea operei lui Mihai Eminescu, aduce anumite informații despre familia sa, multe din ele greșite, împedicând edițiile eminesciene, puse la cale de Titu Maiorescu. În 1889 face chiar o declarație: „Voi urmări și sechestra oriunde voi găsi asemenea ediții”. Înființează chiar și o firmă prin care intenționa să publice aceste opere. Până la urmă nu și-a dus nici amenințările și nici planurile la bun sfârșit.

Despre Vasile, al 11-lea copil din familia căminarului Gherghe Eminovici, Matei abiea de-și amintește. Acesta moare la doar un an și jumătate, fără să se cunoască cu exactitate data nașterii și a morții, sau motivul acestora.

Specialiștii moderni au ajuns la concluzia, că tulburările psihice ale membrilor familiei Eminovici s-au dezvoltat în condiții specifice, influențate fiind în mare parte de factori externi: severitatea excesivă a căminarului Gheorghe Eminovici; privațiunile și sărăcia lucie prin care au trecut câțiva membri ai familiei; caracterul și personalitatea fiecăruia; hipersensibilitatea sau emotivitatea lui Șerban și Niculai, neînțeleasă de tatăl, care-i umilea și-i ținea la distanță. Cât privește tuberculoză, aceasta era o afecțiune comună în secolul al XIX-lea și apare tot în mediul pauper, adică viață trăită în mizerie, sărăcie lucidă și flămânzire permanentă.

@A. Larisa, bibliotecar.

Share this:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *