Florian COPCEA: Conceptul de identitate din literatura română între mit și arhetip

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Afirmarea/conservarea identității cultural-spirituale a unui individ sau a unui popor a constituit, în literatură, un model tipologic fundamental de (în)temeiere dialectică a Ființei în paradigma dichotonomiei Eu/Celălalt care interferează fericit cu variațile complexe, dinamice și canonice ale limbii.Din acest punct de vedere, identitatea fixă, dar multiplă, este un mit rizomatic, palimpsestic, spectral, consacrat de o întreagă literatură. Mihai Cimpoi în „Identitate și alteritate” (Ed. Fundația Scrisul Românesc/Princeps Magna, Craiova – Chișinău, 2011), acceptă că identitatea este un summum de simboluri și coduri puse în corelație cu variabilele/variatele concepte comportamentale și sociale cu apartenență nu numai la libertatea de exprimare, ci și la elementele de dezvoltare a conștiinței identitare.
Tema identității a suscitat, mai ales în secolul XX, interesul creatorilor, ei văzând în aceasta sensul devenirii eului estetic într-o lume care și-a impus ,,salvgardarea ființei prin limbaj”. Impactul lui Eu asupra Celuilalt, produs dincolo de egoism, potrivit aserțiunii fenomenologului menționat, ne determină să nu lăsăm lumea așa cum este, să pătrundem în intimitatea și resorturile ei ficționale pentru a-i dezvălui mecanismele de sineizare ,,și de decartezianizare (reabilitarea sinelui, negat prin divinizarea realității”, toate acestea neînsemnând numaidecât ,,o exterioritate obiectivă”, ci și gândire și rostire sau, cum s-a exprimat Jacgues Derrida (Scriitura și diferența, București, 1988), ,,gândirea și celălalt sunt același”, un sine comun proiectat alterativ înlăuntru și în afara identității Ființei, cea din urmă putându-se raporta axiomatic la o realitate lingvistică și istorică: om – limbă – Lume.
Pe temeiul avatarurilor acestei realități existențiale este concepută și cartea „Forme ale identității în literatura română” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020) a exegetei Carmen Dărăbuș. Intenția autoarei nu este numai aceea de a revizui ipostazele sub care se manifestă identitatea cultural-estetică în creațiile literaților asupra cărora își direcționează interesul, ci și cea de a explica, dialogic, paradoxurile diagnosticate în metabolismul cultural-spiritual.
Ceea ce demonstrează, din această perspectivă, studiul lui Carmen Dărăbuș, este, fără îndoială, contextul hermeneutic în care își dezvoltă structural, cu singularitate filosofică, contrastivă, viziunea, punând în ecuație diversitatea de forme și de expresie existente în limbă, pe care Eugen Coșeriu le-a clasificat astfel: diatopice (în funcție de spațiul geografic); diastratice (cu apartenență la anumiți termeni lingvistici); diafazice (reprezentate de unitățile stilistico-sinfazice).
Legitimitatea unei astfel de intervenții, în care sunt antrenate concepte metodologice bine definite, se caracterizează prin meditație și conexiune la discursul epistemic remarcat în miturile literare care fac obiectul scrierilor introduse în analiză. Inevitabil, literatura, în genere, este un modus vivendi, atemporal și convențional, de cunoaștere, cu intenții esențiale la origini, a lumii, dincolo de orice instanță, un limbaj imediat distribuit în timp și spațiu pentru a susține/consolida o ,,identitate narativă” (Paul Ricoeur). Respectivul recurs se justifică, indiscutabil, prin distincția ce o tranșează autoarea între eul creator transistoric, introvertit și Lume (aceasta văzută ca text). Primul capitol al cărții „Forme ale identității în literatura română” reprezintă, din acest unghi, axa în jurul căreia gravitează întreaga construcție. Carmen Dărăbuș cunoaște la perfecție marile teme imagistico-poetice utilizate în literatura universală.
Abordarea prin grilă ontologică a identității și integrarea acesteia în literatura română, cât și în cea universală, este prefigurată, fără ezitări și complexe, holistic am spune, de ecourile conceptuale eminesciene. Premisa hermeneutică, dezvoltată în interpretări comparatistice, este temeinic/ingenios îndreptată către o motivare canonică. Fără îndoială, condiția poetului este să se identifice în structura arhetipală a Ființei care, valorificată sub obsesia absolutului, modelează indubitabil eul creator. În consecință, probe ale ,,universalității naturii umane”, asupra cărora a insistat obsesiv-demiurgic autorul „Luceafărului”, întâlnim și în alte arealuri literare, începând cu Evul Mediu și continuând și până dincolo de romantism, în care ,,exarcerbarea simbolurilor culturale” au generat mituri ideale de recuperare a spiritului abandonat sau doar ignorant al fințării ființei proprii a creatorilor cu identitate temeinic fixată. Pe Eminescu lumea exterioară pare să nu-l fascineze mai mult decât ,,mișcările interioare ale sentimentelor”. În viziunea lui Carmen Dărăbuș el trăiește divinitatea creației. În ființa sa arhaică, golurile existențiale, aspirație faustică, sunt acoperite, heideggerian vorbind, cu ,,luminișuri” și reflecții asupra rostirii de sine. Excelent remarcă exegeta că motivul florii albastre (atestat și în creațiile romanticilor Novalis și Leopardi), ,,semnificând puritatea senină” a unui suflet pe cât de sensibil, pe atât de vulnerabil, ,,exprimă detașarea față de valorile acestei lumi și înălțarea sufletului eliberat către Dumnezeu, adică spre virginal, în timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc”. Față de ceilalți poeți, și ei având conștiința esențială a identității lor, Eminescu ,,creionează o superbă întruchipare a spiritului într-un efect floral, în care gândirea superioară, cosmică este accesibilă nouă, celor din lumea trecătoare, prin desfătare estetică”. Mai mult de atât, poetul, în sublima sa ipostază de daimon înăscut, retras în ,,lumea imaginației” fără însă să-și piardă sau să-și pună în pericol identitatea, se raportează continuu, ritualic, în tot universul său poetic, la sacralitatea vieții și a morții.
În demersul său exegetic, autoarea își axează analiza comparatist-sursieristă și asupra identității creștine, introducând cu măiestrie în dezbatere devenirea întru ființă a însăși literaturii române, al cărei travaliu poate fi atestată de „Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung către judele Braşovului”, ,,artefact” care confirmă ,,deschiderea culturii române spre experienţele cunoaşterii şi expresiei universale”. Incursiunea prin lumea cărților de după 1521 oferă autoarei posibilitatea să comenteze o parte din reperele fundamentale ale destinului civilizației umane: ,,Cartea apărută, în ediţie românească, în 2017, Tratat despre obiceiurile, ceremoniile şi infamia turcilor de Georg Captivus Septemcastrensis, cunoscut, iniţial, ca «Anonimul din Sebeş» (Mühlbach), «Studentul Romosan», George de Ungaria (Transilvania fiind, la vremea respectivă, principat care aparţinea Coroanei Maghiare) este prima traducere din limba latină în limba română, care include şi Prefaţa lui Martin Luther din 1530. Un exemplar al primei ediţii se află la British Museum şi cuprinde o notă manuscrisă intitulată Editum per fratrem Georgium de Ungaria, fapt confirmat de Sebastian de Olmeda în „Cronica dominicanilor”, autorul aparţinând acestui ordin, de altfel. Născut în 1422 la Romos, localitate aflată la 50 de km de oraşul transilvan Sebeş, George moare în 1502, fiind înmormântat, alături de pictorul Fra Angelico, în biserica dominicană Santa Maria sopra Minerva. Patria sa având un caracter multinaţional, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, originea etnică rămâne incertă, presupunându-se a fi român, maghiar ori sas. Aflat la Sebeş de la vârsta de cincisprezece ani spre a urma cursurile mănăstirii dominicane a oraşului, la şaisprezece ani cade în robie turcească după asediul cetăţii. […] Cartea, cu o importantă valoare documentară, este parte a cunoaşterii universale în ceea ce priveşte organizarea societăţii, la confluenţa Orientului cu Occidentul, în perioada în care istoria omenirii se împarte în două: ceea ce a existat înainte şi după Renaştere”. Importanța comentariilor, deloc întâmplătoare, la lucrarea lui Georg Captivus Septemcastrensis, rezidă prin faptul că, prin translația unor elemente aparținând identității poporului turc către cultura română, de altfel proces propriu aculturației, aceasta din urmă își fundamentează gradul de unicitate.
Preocuparea lui Carmen Dărăbuș de a promova/proteja formele identității decriptate în actul creativ se concentrează și în direcția individualizării imagologiei istorice, fenomen consa-crat de Mihail Sadoveanu. ,,Aparţinând unor epoci cultural-istorice diferite, Mihail Sadoveanu, stabilește autoarea, în romanele „Fraţii Jderi”, „Zodia Cancerului” sau „Vremea Ducăi Vodă” şi „Nopţile de Sânziene”, creează o imagologie, în trei epoci succesive, din jocul alterităţii şi al identităţii, comparabilă prin prezenţa unor invarianţi vizând modalitatea de a te privi în raport cu Altul, aplicabili şi în relaţia inversă…[…] Trăirea identităţii este mai intens conştientizată în raport cu Celălalt, iar cunoaşterea din exterior, alternată cu cea din interior, mediază acceptarea, care presupune toleranţă. Subiecţii aparţinând a două universuri impun funcţii diverse generate de părerea Celuilalt. Dacă Evul Mediu dă drept instrument de raportare teismul etic (binele şi răul de esenţă biblică, concepte clar delimitate, predeterminate, care impun o dictatură a unui tip de exclusivism religios), Renaşterea suspendă unilateralitatea unui punct de vedere prin problematizare pe care importanţa raţiunii o implică, totuşi dezbaterea propriu-zisă referitoare la noţiunea de toleranţă apare odată cu sfârşitul sec. XVII şi începutul sec. XVIII, ca antidot la o îndelungă practică a persecuţiilor religioase”. Punerea problemei identității neamului românesc certifică idealul estetic al unui mare romancier socotit, pe bună dreptate, cheia de boltă a romanului istoric românesc. Arată autoarea: ,,Reconstituirea imaginarului istoric nu se referă strict la spaţiul moldav, ci naraţiunea devine un excurs în civilizaţii considerate barbare în spaţiul european şi duşmani comuni care oripilează prin cruzimea lor: «Îndată noroadele au cunoscut că Mamac, împăratul tătarilor de dincolo de Volga, şi-au scos căpcăunii în pradă asupra lumii. Acesta era feciorul haitei, duşmanul lui Mengli Ghirai, hanul de la Crîm. Pe când crâmlenii ieşiseră demult la lume şi trăiau în case, având grădini de trandafiri deasupra Mării Negre, nohaii din pustie rămăseseră tot la cortul de pâslă şi la căruţa lor de lăieşi; încă mâncau carne crudă şi purtau cojoace mânjite cu sânge, ori platoşe de piele de bour, ca în vremea lui Ghinghis-Han. La gâtul suliţii aninau păr de om încleiat cu sânge cruşit; săgetau din fugă; ştiau să călărească în picioare pe cal; aruncau cu mare dibăcie arcanul; ştiau să zvârle din suliţă câlţi aprinşi în streşinile caselor; luau în suliţă ca în ţiglă copiii.Umblau ca viforul prăvălind toate în dreapta şi-n stânga; adunau sub harapnic pe creştini şi-i mânau ca pe turme în fugă grăbită spre răsărit; străpungeau ţărâna pe costişe, căutând gropile de grâu şi de orz, deschizându-le şi prădându-le»” (Fraţii Jderi, Editura Cartea Românească, București, 1978). Trage concluzia Carmen Dărăbuș: ,,Creator al romanului istoric în literatura română, Mihail Sadoveanu plasează acţiunea romanului său, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, în ultima parte a secolului al XVII-lea. Scris în prima jumătate a secolului XX, cartea reflectă rezonanţa pe care Ţara Moldovei, spaţiu geo-cultural aflat între Orient şi Occident, o are în conştiinţa abatelui Paul de Marenne. Geneza imaginii stă, în fond, în confruntarea a două lumi, a două civilizaţii; imaginea despre sine şi imaginea conturată în memoria Celuilat vorbesc despre mai multe descrieri ale realităţii, aşadar nu există o singură perspectivă sau viziune valabilă în sens absolut. Gradul de toleranţă depinde de gradul de acceptare a imaginii Celuilat…”.
Autoarea volumului „Forme ale identității în literatura română” are sentimentul predestinării. Demersul său analitic demonstrează, în fond, înțelegerea integrativă a fenomenelor ce le declanșează în mentalul colectiv resemnificarea termenilor care, volens-nolens, antrenează în substanța lor epoci, generații, valori, curente, paradoxuri. Privită din acest unghi exegeza nu poartă urmele unui delict de opinie. Intelectualii au chiar obligația să mediteze și să se îndrepte chiar și ,,cu un gând generalizator asupra Ființei, prinsă în mreje destinale, dusă – fără șansă de opunere – de curgerea Timpului într-un Neunde…” (Mihai Cimpoi, op. cit. p. 47).
Consecventă, așadar, tehnicii reticulare ce și-a impus-o în susținerea temelor ce fac obiectul studiului amintit, Carmen Dărăbuș, în capitolul „Spațiul ca identitate”, explorează temeinic și argumentativ, în tradiție ontologică, câteva dintre elementele narative care au contribuit la consolidarea identității/identificării unor literați români clasici, la crearea, regresiunea sau repunerea în circulație literară, de către aceștia, a unor arhetipuri tropice și empatice. Autoarea excelează prin puterea de a converti ,,spaţiul, aflat la interferenţa realului cu imaginarul” în care creatorul își face simțită prezența, datorită căreia își etalează scopul existenței sale, chiar dacă acesta se consumă ireversibil între utopii și herotopii.Iată cum explică Carmen Dărăbuș această transgresiune între nonficțiune și idealitate: ,,Teoriile lui Michel Foucault referitoare la spaţiu fac distincţia între utopii şi heterotopii; dacă primele nu au reflectare în lumea reală, heterotopiile sunt «locuri reale, locuri efective, locuri desenate în chiar procesul de instituire a societăţii, şi care sunt un fel de contra-plasamnet, un soi de utopii efectiv realizate, în care amplasamentele reale […] sunt în acelaşi timp reprezentate, contestate şi inversate, nişte specii de locuri aflate în afara oricărui loc, chiar dacă sunt localizabile în mod efectiv» (Michel Foucault, Theatrum philosophicum, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011). Heterotopiile, la rândul lor, sunt de criză (locuri sau locuri tabu pentru persoane aflate, fie şi temporar, în relaţie disfuncţională cu societatea) şi de deviaţie (închisori, cimitire, spitale de psihiatrie). Elementele constitutive ale spaţiului generează imagini analizabile în conceptul de heterotopologie. Pătrunderea într-o heterotopie se bazează pe un ritual care include, la capete, închiderea şi deschiderea; mina, ca loc în care controlul social este mult relativizat din cauza izolării, poate constitui o astfel de heterotopie, ce devine spaţiul mental, iar apoi spaţiu literar. În literatura universală, ea pătrunde mai ales în secolul XIX, în oprele lui E.T.A. Hoffmann – Minele din Falun şi Emile Zola – Germinal”. De interpretări originale beneficiază, în excursul autoarei, evident, în contextul probării identității culturale, operele românilor Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Geo Bogza, Augustin Buzura, Marin Preda în care subteranul minier, vîzut ca un spațiu insular, rupt de realitate, se dezvăluie ca o lume paralelă, parabolică, opusă totalmente edenului, dincolo de percepția omului aflat în comuniune cu Dumnezeu.
În aceeași notă este tenace comentat, în capitolul Forme ale identității prin asumarea religiei, romanul Roxana al lui Gala Galaction, care ,,oferă informaţii despre „Dreptul ctitoricesc în Ţările Române”, preotul fiind un bun cunoscător al istoriei bisericii ţării sale”. Scrie Dărăbuș în susținerea ideii enunțate în titlu: ,,Conceput ca un roman în parte epistolar, prin care tânărul şi neexperimentatul preot Abel Pavel se adresează confesorului şi maestrului său, părintele Veniamin, cartea devine rând pe rând o incursiune în mecanismele necruţătoare ale unei lumi necunoscute lui, protejat de simplitatea cutumelor din satul ardelenesc în care şi-a petrecut copilăria, iar mai apoi de cele ale spaţiului spiritual şi material al bisericii. Încercând a nu se abate de la cuvântul Domnului, atitudinea şi discursurile şi le sprijină permanent pe citate din scrierile biblice, din „Psaltire” şi din „Evanghelii”, favoritul său fiind Sfântul Apostol Pavel. Bun observator al vremurilor sale, dar şi al castei din care face parte, el mărturiseşte puternicul ataşament faţă de valorile creştine, care ar putea avea valoare corectivă într-o societate care pare a-şi fi pierdut reperele morale, cum este cea de după Primul Război Mondial. Parohia pe care o primeşte este «creată de curând, mai mult din faptul unor certuri şi unor rivalităţi limitrofe decât din convingerea superioară şi dezbătută că în acest centru muncitoresc trebuie înfiptă făclia directivelor creştine»”.
Pentru a fi și mai convingătoare asupra faptului că identitatea este un dat care îi este transmis omului pe cale genetică și îi înfluențează esențial destinul, Carmen Dărăbuș își fixează atenția, cu predispoziție funciară, asupra câtorva ,,identități și coordonate ale conviețuirii în Porto-Franco Europolis”, oraș legendar, aproape o Ithacă: ,,O literatură beletristică ce oferă, implicit, un imaginar al unui loc dintr-o anumită perioadă de timp a existat încă de la începuturile textelor scrise. Inevitabil, proza şi în oarecare măsură teatrul compun, stratificat, o imagine pe mai multe niveluri: «Caracterul schematic [al operei literare] se manifestă nu numai în stratul obiectelor reprezentate, dar şi în stratul imaginilor» (Roman Ingarden, Studii de estetică, Editura Univers, Bucureşti, 1978). Gradul de raportare al artei la realitate este mai mult sau mai puţin vizibil, în funcţie de gradul de abstractizare şi de codul estetic căruia produsul artistic i se supune. Literatura română, în speţă genul epic şi cel dramatic, de la începuturile ei – cu excepţia notabilă a romanului alegoric al lui Dimitrie Cantemir, „Istoria hieroglifică” – se dezvoltă în direcţia unui realism avant la lettre, aşa cum se întâmplă, în general, în literatura europeană, chiar dacă ritmurile evoluţiei diferă de la ţară la ţară. Prima jumătate a secolului XX în literatura română este o etapă fundamentală, a recuperărilor în raport cu experimentele din literatura universală. Alături de inovatori care aduc psihologia şi filozofia în structura operelor lor, există, în continuare, scriitori care cultivă preponderent obiectivismul, realismul social, chiar dacă nu lipsesc şi elementele de analiză psihologică: Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, Ion Agâr-biceanu, Gala Galaction, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Cezar Petrescu, Jean Bart etc.”. Identitatea urbii, situată parcă la marginea lumii și care reprezintă un tărm fabulos, enigmatic, pentru nostalgici și sentimentali, devine unul dintre atributele definitorii ale unor creatori prinși, dar nu definitiv, în ecuația om-Lume înlăuntrul căreia embrionează profunda trinitate sacru-mitic-poetic.
Aceeași provocare subminatoare o va determina pe autoarea cărții Forme ale identității în literatura română să se oprească și asupra metamorfozei ce a suportat-o identitatea orașului-cetate, ca formă epistemică a ideologiei și credinței. Într-o astfel de împrejurare aflăm că ,,romanele lui Alexandru Ivasiuc, „Păsările” (1970) şi „Apa” (1973) – romane social-politice cu elemente istorice, reconstituie perioada postbelică, de tranziţie, apoi în mare parte pe cea stalinistă, dintr-un orăşel de graniţă al Europei Centrale, aflat în nord-vestul României, autorul însuşi fiind născut la Sighetul Maramaţiei”, și că ,,literatura preia, având drept solidă canava cronotopul, imagini ale devenirii sociale în care indivizii de cele mai multe ori îşi schimbă comportamentul ancestral doar la nivel formal, generat de un anumit tip de peisaj social”. Dovedind o abilitate textualistă de netăgăduit, mai ales în sfera contrapunctului, Carmen Dărăbuș, va postula, cu o capacitate a argumentării destul de emoțională și rațională, că orașul ca mit literar, existent în literatură: ,,în protesimul său este, începând cu secolul XIX, nu doar decor al naraţiunii fiinţei, ci este naraţiune în sine, coagulând şi disipând energii”.
Capitolul „Identități în Bucureștiul fanariot” ne acordă previlegiu de a cunoaște câteva cosmosuri exotico-antropologice, misterioase, aflate, unde altundeva?, în interiorul operei litera-re, romanul Manuscrisul fanariot al Doinei Ruşti fiind unul dintre acestea. De fapt, ce se vrea acest roman? Explicația autoarei este cât se poate de edificatoare: ,,O naraţiune densă, în care sinestezia dă viaţă unor destine pe canavaua unui oraş exotic prin influenţele greco-turce, având ca fir roşu legenda numelui, legendă prezentă în lumea rurală românească, conform căreia schimbarea numelui schimbă o soartă rea în una bună, alungă boala, moartea etc. Rolul numelor joacă un rol important, continuând o tradiţie a romanului românesc şi universal […], hermeneutica onomastică urmează criteriul relaţiei cu textul, şi anume cel intratextual, în acest caz, situat într-un context general al numelui, în care schimbările onomastice aduc şi schimbări de loc, context care generează adevăratele conţinuturi. […] Onomastica literară probează numeroase astfel de cazuri de resemnificare, care fac dintr-un simplu dicţionar un ingredient care face, adesea, personajele memorabile”.
Reconstituirea ființială a personajului literar în biografia fictivă plăsmuită de scriitori pentru a-i dimensiona identitatea constituie, sugerează proiecțiile cronotopice ale caleidoscopului științific aplicat al lui Carmen Dărăbuș, un atuu pentru a explica necesitatea ,,receptării unui scriitor” atât în funcție de imaginile contradictorii ale lumii exterioare, cât și de sinele său care este, într-un sens apropiat de Jung Carl Gustav, un arhetip integrator, în măsură să păstreze nealterată identitatea individului.
Are dreptate autoarea când reactualizează mitemul minoritate. Dincolo de discuțiile pro și contra ce le presupune, o minoritate, în esență, este păstrătoare, la margine de abis sau centru, a individualității unui grup etnic. ,,Păstrarea şi promovarea identităţii se face, iniţial, spontan, își justifică intervenția Carmen Dărăbuș, prin dorinţa membrilor unei comunităţi de a-şi asuma o identitate. Mai apoi, în drumul spre instituţionalizare, se creează asociaţii culturale care vor câştiga şi statut juridic. Tradiţia unor astfel de asociaţii se conturează în secolul XIX, se diversifică, apoi capătă consistenţă şi continuitate…”. Și pentru a-și susține cât mai ilustrativ aserțiunea, ne aduce în prim plan destinele câtorva valoroși poeți din Banatul ex-Iugoslav care au supraviețuit identitar prin literatură: Petru Cârdu și (tangențial:) Slavco Almăjan, Ioan Baba, Nicu Ciobanu, Ioan Flora, Pavel Gătăianțu ș.a. Toți aceștia, alături de mulți alții, au reușit să apere flacăra identității românești de furia istoriei, dar și, nu în ultimul rând, Ființa. Ei nu s-au împlinit ca intelectuali complexându-se de ,,marginea” lui Derrida, ci, sisific și prometeic, și-au legat revelatoriu/holistic spiritul de ceea ce putem numi conștiința identității naționale.
În contextul considerațiilor autoarei volumului „Forme ale identității în literatura română” putem concluziona că între identitatea lingvistică și mitico-estetică există o conexiune sacră care asigură conservarea, în memoria limbii, a Eului ființei umane care nu poate accepta sub nici o formă ,,scuza fatalității istorice”. Limba, ca element definitoriu în conturarea identităţii, notează autoarea, joacă un rol extrem de important în dezbaterile cu sine şi-n cele exteriorizate.
Recalibrându-și discursul exegetic, în capitolul „Identitatea spațială, între realitate și mit”, la fenomenalitatea ficțiunii narative care reclamă în (în)temeierea ei pe schelul semantic al realității, perceptele netrucate ale unui selfism șocant, Carmen Dărăbuș ne readuce în prim planul demonstrației lumi misterioase, aievea suspendate între temporalitate și spațialitate, a căror identitate a fost creată de William Faulkner în care ,,credinţele străvechi” se află într-o permanentă ,,înfruntare cu noul” și de Mihail Sadoveanu, în care spațiul este parabolizat de imaginar și ,,perceput ca real”. În ambele cazuri, ne face autoarea să înțelegem, personajele, fie ele plăsmuite sau împrumutate dintr-o realitate imediată sau moștenită, au identitate și, fiind ,,purtătoare ale unei memorii active au conştiinţa hybrisului”.
În fine, lucrarea „Forme ale identității în literatura română” a lui Carmen Dărăbuș, fără a polemiza, ne propune o perspectivă aparte a spațiului literaturii universale, substituită în chip cathartic ființei ancestrale românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *