Zenovie CÂRLUGEA: O panoramă a literaturii române din Voievodina

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

FLORIAN COPCEA: „VIRGINIA POPOVICI sau «paralaxele» criticii românești din Serbia (Editura Grafix, Craiova, 2020, 190 p.)

Virginia POPOVICI (n. 8 iunie 1975, Seleuș-Voievodina, Serbia) este cadru didactic la Facultatea de Filosofie a Universității din Novi Sad, Departamentul de Limba și Literatura Română, unde, ca asistent (2003) și apoi lector (2012), a ținut ore de seminar la cursurile Literatura română, Introducere în românistică, Metodica predării limbii și literaturii române.După un masterat cu o temă despre „Naturalismul în literatura română”, și-a susținut doctoratul cu teza „Poesis și mathesis în poezia lui Ion Barbu”, lucrare publicată în 2013 și inclusă în baza de date a Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare/ CIREC din Paris (coordonator: Basarab Nicolescu). În 2012, în colaborare cu conf. univ. dr. Carmen Dărăbuș, editează la Novi Sad lucrarea „Literatura de limbă română din Serbia și antropologia culturală”, apoi în 2013 coordonează volumul „Inovații în metodica predării limbii române”, apărut în editura facultății, și semnează lucrarea de critică literară „Opinii și reflecții. Lirica românească din Voievodina” (I, 2013),căreia îi urmează, în 2016, vol. II, Proza românească din Voievodina. În 2015 îi apare la editura Universității „Vasile Goldiș” din Arad monografia „Cultura (a)română din Serbia în context european”. Este membră în diferite consilii științifice ale unor reviste, asociații, societăți și universități, profesor visiting la Universitatea din Alba Iulia, traducător, cooptată în Grupul de Cercetări Multidisciplinare de Istoria Științei din cadrul Academiei Române (2014) și unul din coordonatorii secțiunii rezervată literaturii române din Voievodina a „Enciclopediei Banatului”, editată de Academia Română – Filiala Timișoara.
Pentru prodigioasa sa activitate pusă în slujba păstrării și promovării limbii și literaturii române, a patrimoniului cultural și identitar din Banatul Sârbesc a fost răsplătită cu diplome și premii atât de autorități din Voievodina cât și din România, între care amintim Premiul „Eminescu” pentru critică literară la Festivalul Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” (2017), președintele juriului fiind acad. Mihai Cimpoi.
*
Lucrarea dlui Florian Copcea, „VIRGINIA POPOVICI sau «paralaxele» criticii românești din Serbia” (Editura Grafix, Craiova, 2019, 190 p.) este rezultatul legăturilor mai vechi pe care autorul le are cu scriitorii români din Serbia, mai exact din Banatul de dincolo de Dunăre, unde s-a dezvoltat și consolidat un fenomen cultural demn de interes, evoluând de-a lungul timpurilor de la forme tradiționale și clasice la deceniile postmodernismului de până în zilele noastre, în care au apărut valori literare incontestabile.
„Cartea lui Florian Copcea – menționează în Prefață prof. univ. dr. Carmen Dărăbuș – extrem de generoasă privind preocupările critice asupra literaturii de limbă română din Voievodina, analizează și sintetizează activitatea Virginiei Popovici, cadru didactic universitar la Universitatea din Novi Sad, critic literar interesat mai ales de fenomenul literar voievodinean de limbă română (dar și sârbă), cu preocupări proteice în domeniul activităților culturale.”
Autorul identifică acea particularitate a demersului hermeneutic prin care Virginia Popovici sondează „miezul textului”, lumea interioară a operei, pentru a plasa apoi fenomenul literar respectiv într-un „context” mai larg, paradigma de referință a comentatoarei fiind aceea dintre „estetic” și „cultural”.
Este vorba de literatura unei comunități „minoritare”, purtătoare deopotrivă atât a unor valori istorice dar și estetice. Literatura din Voievodina, relativ tânără, a cunoscut o evoluție destul de interesantă, recuperând rapid anumite etape și înfățișându-ni-se azi prin „realizări de vârf”, dimensiuni valorice ce-i dau dreptul de a intra în dialog confratern nu numai cu literatura așa-zis matricială, din România de azi, dar și cu „experimentele literaturii universale”.
„Paralel cu latura creativă, – menționează prof. Carmen Dărăbuș – s-a creat și una de receptare, o latură critică cu rol de seismograf, de susținere, dar și de decelare a valorilor.” Așadar, de la faza de pionierat heliadică „scrieți, băieți, scrieți!”, pe care a cunoscut-o și literatura română în epoca pașoptistă, s-a trecut la acea etapă a maturității și conștiinței de sine, când evaluarea critică vine să discearnă valorile, să valideze anumite reușite, să igienizeze climatul cultural întru o dezvoltare cât mai normală a vieții literare, parte a fenomenului cultural centrată pe dimensiunea axiologică.
În acest sens, personalitatea Virginiei Popovici, atât de prezentă în peisajul cultural-artistic și filologic, este o garanție a recuperării, în sens critic, „a literaturii de limba română din Banatul de dincolo de Dunăre, rol deloc ușor, arată prefațatoarea, pe care ea și-l asumă cu mult curaj”, exersând „un demers disciplinat și constant, fără pretenția de a stabili ierarhii, ci fiind mai curând, preocupată de a stabili direcția literară, mișcările și curentele literare în care se înscriu operele abordate.”
Florian Copcea arată tranșant că, urmând programul de „decanonizare a culturiștilor” (culturaliștilor, n.n.), Virginia Popovici „pune în mișcare un proces de înlocuire a iluziilor și improvizațiilor cu valori intelectuale veritabile, împrejurare care solicită o evaluare realistă a operelor literare.”
Metoda critică a tinerei exegete este nu una rigid-structuralistă ci aceea a impresionismului critic călinescian, de mai larg orizont cultural-artistic, foarte potrivită nu numai „contextului cultural-artistic” dar și „naturii doamnei Virginia Popovici.” Bună cunoscătoare a fenomenului cultural din Voievodina, d-sa poate decripta din interior „arheologia multiculturală a mediului”, „mecanismele acestor multiple fațete și influențe”, în care scriitorii s-au ivit, au evoluat și s-au afirmat, fiecare cu viziunea și stilul său propriu, ca o varietate de „voci” într-un ansamblu cultural identitar asigurând atât concurența valorilor cât și mai larga lor promovare în spațiul românesc și universal.
„Exponent al criticii românești din Serbia”, Virginia Popovici este, în viziunea autorului Florian Copcea, un spirit echilibrat, înzestrat cu intuiție și un acut simț al percepției, cu o viziune estetică „axată pe echilibru, și cu o logică axiomatică a postmodernismului”, ilustrând acea „vocație europeană” de care vorbea A. Marino și vizând noicianul „model cultural european”… Căutând, asemenea lui Roland Barthes, „libertățile și plăcerile textului”, dar înarmată cu „un sistem de concepte moderne”, aceasta ne-ar propune o analiză „anatomică” a literaturii române din Voievodina, descifrând prin analize aplicate „particularitățile fundamentale ale scrisului românesc voivodean.” E, într-un fel, o hașurare destul de consistentă a unei istorii a literaturii spațiului minoritar românesc din Serbia de Vest, aptă „să rivalizeze” cu cea european-românească, înlăturând astfel mutatis mutandis acea grea anatemă cioraniană de „neant valah” pentru cultura românească din Carpați și de la Dunărea de Jos.
Lucrarea „distinsei profesoare” trebuie privită din perspectiva confruntării „culturalului” cu „esteticul”, adjudecându-și riscul „de a aprofunda sensul literarității textului în defavoarea unei căi epistemice de justificare a «morții autorului», propovăduită de același Roland Barthes”. În viziunea autoarei, „critica literară este totuna cu judecata de valoare”. De aceea în operele comentate ea caută „semnificații și coduri”, dintr-un „pluriperspectivism” cu mai largi tâlcuri și deschideri. Textele cercetate dețin acea „pluralitate” care îl includ și pe autor, opera – supusă unui sistem lectural funcțional – rămânând totuși „autonomă”, într-un „sens existențial” mai larg. „Literatura însăși – scria exegeta în teza de doctorat – este un joc al timpului și al spațiului, al mișcării epice semnificative, al epocilor și al modelelor.”
Dincolo de orice intenție de „ierarhizare”, cercetătoarea fenomenului cultural-artistic din Voievodina sesizează unele aspecte de antropologie culturală referitoare la acesta, propunând o „disertație” asupra modernismului și postmodernismului literar din acest areal bănățean transdanubian, cu raportări la modelele estetice impuse, într-un spirit critic ce amintește de „incomodul” Radu Flora (1922-1989), inițiatorul unor dialoguri critice cu operele literare ale congenerilor săi, considerat „primul promotor al criticii literare românești în Voievodina”. Este vorba de o acțiune curajoasă de „detabuizare”, de denunțare a unor idoli falși, impunându-se un sistem critic validat axiologic, abilitatea cercetătoarei venind destul de argumentat și dinspre psihologie și semantică. Lucrările Virginiei Popovici constituie, din acest punct al „revizuirilor” axiologice prin cumpătare rațională și echilibru critic, o veritabilă „monografie” a literaturii românești din Voievodina (Canon și autoritate în critica literară practicată de Virginia Popovici).
În legătură cu „paradoxurile” resuscitării actului critic la cercetătoarea din Voievodina, dl Florian Copcea vorbește de o „sinusoidă logică a dinamismului actului critic”, autoarea fiind interesată „de arheologia textului, nelăsându-se pradă aproximărilor”. „Excesul său interpretativ” susținut de simțul axiologic ar ordona „haosul” literar ale cărui margini, pascalian vorbind, „sunt pretutindeni, iar centrul nicăieri”! Altfel zis, cercetătoarea „recunoaște normele de valoare ale poeziei românești din Serbia, integrată într-un sistem normativ-estetic vitalizant pentru literatură”.
„Ceea ce a făcut Virginia Popovici în acest domeniu – scrie Florian Copcea – este un posibil răspuns la o criză a criticii în Voievodina literară, devenită strictosensu neîndoielnic model de literatură (…) V. P. reface, ca din piese de domino, o panoramă a valorilor literare românești, aflate mereu în dialog intercultural și multicultural cu literatura universală (…) Cu alte cuvinte, V. P. îi este proprie o deschidere a literaturii române din Voievodina, către lume, aceasta producându-se ca o reflexie a demersului deja sugerat”, acela de a „deprovincializa” literatura română din Serbia…
Căci, în pofida tuturor constrângerilor și mai ales a „ostilului proces de asimilare”, cultura românească din Voievodina s-a impus „în rândul culturii est-europene de rezistență și a reușit să creeze un drum unic, fără conformisme și alte -isme, aparținând modelelor preluate din Occident, în multe cazuri fracturate de ceea ce exegeta numește „tradiție”. Dar, dincolo de plăcerea „taxonomică” a lecturii și investigarea textelor în afara autorilor, există și un impediment de ordin „oficial” despre care Virginia Popovici scrie destul de clar: „Poziția intelectualului, mai precis a poetului voivodeanîn societate, poate ridica dificultăți oricărei încercări de analiză nepărtinitoare, cu atât mai mult cu cât identitatea socială a acestui personaj se configurează prin raportare la «celălalt», ipostaziat în forma puterii oficiale și a sistemului de valori promovate de acesta.” („Paradoxurile” resuscitării actului critic la Virginia Popovici).
Considerând critica românească din Serbia „dincolo de mit și arhetip”, dl Florian Copcea observă că diagnozele critice ale Virginiei Popovici sunt „suficient motivate”, exegeta, rezumându-l pe Bloom, „urmează canonul occidental și propune o corectă viziune de limbaj asupra «principiului revizuirii».” De la „dulcele stil clasic” al romantismului la noua paradigmă literară marcată odată cu publicarea la Vârșeț, în 1947, a volumul de poezii „Drum prin noapte și prin zi”, al lui Radu Flora, este un întreg itinerariu, care trece prin modernismul interbelic, marcând sincronizarea cu lumea modernă, pregătind astfel apariția după război a „modelului poetic al neomodernismului”, cu observația că „literatura postbelică din Voievodina a evoluat pe cont propriu”, într-o „izolare” dictată de condițiile istorice ale provinciei, ruptă din Banatul românesc. Renașterea spiritului voivodinean avea să se producă în timpul „reciclării valorilor sacre și a regăsirii sacrului” de către Vasko Popa, limbajul său profetic marcând „o ruptură de avangardă”. În jurul lui Vasko Popa („deschizător de drumuri”) aveau să ucenicească „mai toți poeții (chiar și cei de azi) de expresie românească din Serbia, a căror misiune asumată a devenit reinventarea poeziei și valorizarea, preluând insurgența avangardistă, dinamismul unui experimentalism semantic și stilistic depărtat de curentele clasice.” Profilul acestui „poet rebel” ar fi meritat, observă dl Copcea, o detaliere ilustrativă, căci acum are loc adevărata renaștere a conștiinței poetice la poeții care i-au urmat în Serbia.
Sustras canonului identitar, poetul neomodernist este cel care a inițiat o nouă „mitologie” a poeziei române din ex-Yugoslavia, numele lui Slavco Almăjan fiind legat și el de ideea „unui nou început în literatura română din Voievodina”, prin limbajul „abstract, perifrastic, aluziv care descoperă cele mai obscure zone ale realului”, demers poetic „întoars spre postmodernism”, cum apreciază exegeta. Din seria „spărgătorilor de tipare” mai fac parte: Eugenia Bălteanu, Mărioara Baba, Olimpiu Baloș, Petru Cârdu ș.a. (Critica literară românească din Serbia dincolo de mit și arhetip).
Ultimul capitol/ secțiune, intitulat/ă „Stil și expresivitate în literatura românească din Serbia”, pune în evidență faptul că, în ciuda unui spațiu „minoritar” și al unei limbi „de circulație redusă”, poeții, totuși, au reușit „să se impună prin versul lor”, devenind „voci lirice” inconfundabile. Începând cu anii optzeci al secolului trecut, poezia din Voievodina „trece printr-o transformare substanțială, fenomenul poetic început de optzeciști descoperind noi modificări la nivelul frazei și aducând o nouă viață limbii și literaturii române din Voievodina”. Fenomenul postmodernist din Serbia a avut „apartenență” la mișcarea de idei paratactică și deconstrucționistă (Ihab Hassan) de (re)ontologizare a discursului poetic.
O poezie „sincronizată la postmodernism” ar scrie Ioan Baba, Vasa Barbu,Pavel Gătăianțu, Nicu Ciobanu și Valentin Mic, un peisaj poetic „deja saturat estetic de poezie” ca la Ioan Baba, de pildă, în opera căruia „imaginile se opun haosului cotidian prin imaginar, neliniște și halucinații”, o poezie „depoetizantă” a imagisticii, sugerând „ritmul rapid al existenței, dinamismul vieții cotidiene”: „Tendința poetului este de a reproduce natura în mod descriptiv, cu numeroase detalii, opusă atât stilizării, cât și idealismului sau simbolismului, având influențe asupra unor curente moderniste.”
Reținem și această observație de mare actualitate a dluiCopcea pe marginea celor afirmate de exegetă privind poezia din Voievodina: „În creația «douămiiștilor» se identifică o unitate holistică, de mare efect poetic, lucru care ne face să ne gândim că nichitastănescismul încă va mai fi un magnet pentru viitoarele generații.” Acel Nichita Stănescu fascinant, mirobolant și transfrontalier atât de iubit de mișcarea „clocotristă” în frunte cu Adam Puslojič, SrbaIgnjatovič ș.a.
În genere, poezia din Voievodina, începând cu optzeciștii, își schimbă mersul, încercând să țină drumul paralel „cu ce se întâmplă în poezia din România, dar, pe cât e posibil, să rămână, totuși, legată de literatura popoarelor iugoslave.” În acest fel, având influențe din două părți, poezia românească din Voievodina ține pasul cu literatura europeană.” (Prof. univ. dr. Carmen Dărăbuș, Postfață la vol. „Opinii și reflecții”).
Următoarea sută de pagini constituie unfragmentarium extras din volumul amintit, cu referințe la poezia lui Nicu Ciobanu, Ioan Baba, Ioan Flora, Pavel Gătăianțu, Petru Cârdu, SlavcoAlmăjan și Vasko Popa. Plus articolul „Postmodernismul românesc din Voievodina”…
Nu putem uita contribuția revistei de literatură, artă și cultură transfrontalieră, „LUMINA” de la Novi Sad, inițiată de Vasco Popa și păstorită azi de valorosul poet Ioan Baba, la promovarea literaturii române din acest areal bănățean, atât în spațiul Serbiei cât și în străinătate, „postmodernismul voivodian a devenit cunoscut și citit de un șir lung de iubitori de carte, oferindu-li-se astfel lecturi multiple” (Virginia Popovici, Postmodernismul românesc în Voievodina)
În încheierea comentariului nostru, sugerăm dlui Florian Copcea să completeze această frumoasă încercare monografică și cu abordarea volumului al II-lea dedicat PROZEI de către aceeași vrednică cercetătoare a fenomenului literar românesc din Voievodina.
Să recunoaștem că de astfel de cărți avem mare nevoie, azi (câți scriitori din Banatul sârbesc nu sunt îndreptățiți!) pentru mai buna cunoaștere a literaturii și culturii făcute de frații noștri de dincolo de Dunăre (dar și din Republica Moldova și Ucraina), ceea ce ar trebui să constituie priorități în activitatea ICR-ului, care cheltuiește foarte mulți bani aiurea, pe alte meridiane, fără rezonanță, fără impact și într-o veselie păguboasă de „mari înfăptuiri” propagandistice!
Valorificarea fenomenelor cultural-literare transfrontalieremenționate este un imperativ național, nu un moft „provincial”, de „enclavă”, de unde și necesitatea (imperioasă și inevitabilă) de a recupera și întregime acel Tablou național de valori, prin care România se recomandă lumii, universalității creatoare, printr-o specificitate integrală și diferențiere organicistă…
Târgu-Jiu, 14 iulie 2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *