O MONOGRAFIE OMAGIALĂ:

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

FLORIAN COPCEA – „MIHAI CIMPOI: logos și ontos”
(Ed. Grafix, Craiova, 2019, 198 p.)

După un Tablou biobibliografic adus la zi (2019), căruia i-am adăuga cărțile din 2020 dedicate lui Radu Petrescu și Mihai Eminescu, recenzate de noi, autorul Florian Copcea reproduce interviul „Mihai Cimpoi – „Zeul (Ne)Ascuns” al culturii române”, care este în definitiv, dincolo deschițarea autobiografică, o veritabilă mărturisire de credință, grație căreia Omul și Opera își dezvăluie alte tâlcuri și orizonturi. Mișcătoare sub toate aspectele, mărturisirea aceasta pune în evidență o mare conștiință de român, născut în Basarabia unui timp istoric vitreg, dar cuprinzând prin aspirația sa culturală întreg spațiul românesc, pe care l-a cutreierat, sub pavăza unor mari valori (între care Eminescu și Blaga rămân suverani), de la Cernăuți, Iași, Botoșani și Suceava, la Cluj, Iași, Alba Iulia, Drobeta Turnu-Severin, Târgu-Jiu, Craiova, Târgoviște, Ploiești, București, ca să numim numai o parte din popasurile scriitorului și academicianului Mihai Cimpoi în care semințele cuvântului său au dat roadele unui om de cultură adevărat, răsplătit fiind cu prețuirea unei binemeritate recunoașterii.
„Ca român născut în spațiul basarabean cel mai marcat de teroarea istoriei dintre teritoriile românești, sunt înclinat să cred în existenta destinului și a căii (căliței) rătăcite de filosofia noastră populară. Sunt încredințat că șirurile ontologice se produc dureros,determinând ființa să poarte, ca pe un blestem existențial (sau ca pe un blazon de noblețe tragică), anume pecetea destinului. Întâmplarea a făcut să apar la lumina zilei la 3 septembrie 1942, ora 6,00 dimineața, în zodia Fecioarei și anul Calului și țin să mărturisesc că prescripțiile zodiacale le recunosc ca date esențiale ale felului meu de a fi.” (p. 18)
Dintr-un tată botoșănean (Ilie) și o mamă (Ana) nepoată de popă basarabean din ținutul Hotinului, familia, era cât pe aci să fie deportată în Siberia în 1949, în timpul campaniei de colectivizare forțată.
Trezind suspiciuni ideologice privind „originea moldovenească dubioasă”, Cimpoi a trebuit să înfrunte „acuzările de naționalism (de orientare pro-română), ajutându-l imens „dragostea de valori și cultură”, modelat fiind „cu o consecvență care mă uimește și astăzi ca om de cultură cu un statut de independență…moromețiană. În ciuda cumplitului proces de înstrăinare și de ideologizare, pe care l-a cunoscut spațiul basarabean, am ascultat numai de acest daimon lăuntric: să fii un om de cultură, să fii un om al culturii.”
Cu această „încredere în cultură, în mântuirea prin cultură de tot ce este înstrăinător, fals, relativ”, Mihai Cimpoi și-a urmat studiile la Școala medie din Larga, apoi la Universitatea de Stat din Moldova (1960-1965), cu profesori de diferite orientări, fie „ideologizați și ignoranți” fie „docți și buni români”, foarte importantă pentru formarea sa fiind Biblioteca Națională din Chișinău unde se afla, în secția de literatură străină, un bogat fond de cărți românești „supravegheat de securitate”. Aici a înființat Clubul literar „Miorița” cu șezători arhi-frecventate, considerat de autorități un „cuibar de naționalism”, precum și cenaclul „Mihai Eminescu” de la Universitate al cărui președinte a fost încă din 1963.
*
Încă din timpul studiilor universitare are loc întâlnirea „modelatoare” cu literatura critică a marelui G. Călinescu, procurată din bibliotecile chișinăuiene, librăria „Prietenia” fiind apoi interzisă în urma răcirii relațiilor dintre România și fosta URSS („Istoria…” acestuia continua să circule „conspirativ” printre scriitori): „Pentru mine Călinescu a fost constant CRITICUL, el servindu-mi, cel puțin în anii formării, drept pattern” și nu „criticii sovietici total aserviți dogmelor ideologice”. „Lectura operei critice călinesciene trezea în mine fascinația și tentația e a scrie frumos, generând complexul Călinescu, pe care l-am avut o perioadă bună de timp.” Printr-o „îndelungată și profundă relecturare” a reușit să-și estompeze acest „complex de dominare paternă a autorului admirat”, conform reducționismului fenomenologic husserlian al „punerii în paranteze” relativiste și îndemnului derridian deconstructivist de „descifrare hermeneutică și al relației de interpretanță mereu reîncepute”. Însă, datorită lui G. Călinescu, tânărul critic a înțeles că „eudemonismului impresionismului” trebuie să i se substituie „demonismul totalității”, critica modernă fiind – cu va aprecia mai apoi Jean-Pierre Richard – „o critică a ansamblurilor, nu a detaliilor”…
Dacă G. Călinescu reprezenta „Criticul”, C. Noica (cu care a corespondat) era pentru tânărul cărturar „Filosoful” („Heidegger-ul nostru”), ale cărui Caiete dorea neapărat să le studieze, mai ales că începuse să scrie despre „mitopoetica eminesciană” în contextul poeticilor moderne.
Adăugându-se, cu timpul, la patternul călinescian, modelul ființialnoicist și în special „cel ontologic generalizat” care aplică grila existențială, concepția critică a lui Mihai Cimpoi a ajuns în sfârșit „în acea zonă care stimulează cuprinderea cea mai largă, «declicul» cel mai luminător (să-i zicem așa!), sub zodiile lui Heidegger, Kierkegaard, ale lui Eliade și Jung, ale lui Noica și Blaga.” Astfel autorul cărții din 2000 despre ființa românească tradusă și în franceză, „Cumpăna cu două ciuturi”, precizează că a urmărit să-și pună cercetările eminescologice sub semnul călăuzitor al ontologicului”…
Odată cu începerea procesului de renaștere națională din anii 1986-1987 și mai ales cu izbucnirea conștiinței identitare, Mihai Cimpoi s-a aflat în această „luptă sfântă” alături de colegii săi, un act istoric justițiar împotriva înstrăinării, deznaționalizării, „mancurtizării”(cum numea fenomenul creierelor șterse kirghizul Cinghiz Aitmatov), rusificării și „internaționalizării” comuniste, execuțiilor „fără județ” ale intelectualilor (despre care a scris și Al. Soljenițân în „Arhipelagul Gulag”), exterminărilor și deportărilor, în general a genocidului basarabean din timpul secetei și foametei din 1947. Prin aceste înfăptuiri, de recuperare a demnității etnice și grafiei latine (limba fiind heideggerian vorbind un „loc de adăpost al ființei”), Basarabia își arunca acum „lava revendicativă și ieșea pe baricade pentru a reimpune autoritatea Adevărului.” În acest freamăt general, pe care agențiile de presă îl numeau „miracolul basarabean”, un loc important l-au avut intelectualii și scriitorii, Uniunea Scriitorilor (transformată într-un fel de „Cartier General al revoluției basarabene”) și Academia, dezbaterile, adunările, mitingurile frenetice de protest, ieșirile în stradă… O luptă cu reale izbânzi, care însă „mai continuă și astăzi, astfel încât, spre deosebirea din infernul dantesc, ieșirea din infernul basarabean nu ne-a permis încă să vedem stelele.” Toată această „odisee” a revendicărilor și înfăptuirilor revoluționare a fost evocată de dl Cimpoi în lucrări de sine stătătoare („Basarabia sub steaua exilului”, București, 1994; „Noaptea furtunoasă”din 18-19 mai 1987 de la Uniunea Scriitorilor, după care a devenit în 1991 președintele acesteia). Din 1991 este membru al Academiei Române, iar din 1992 membru titular al Academiei de Științe a Moldovei, coordonând aici sectorul de literatură română modernă.
Tot acest proces al „redobândirii românismului cultural” s-a desfășurat sub semnul călăuzitor al lui Eminescu: „Întâlnirea cu Eminescu, eveniment-cheie al vieții mele, avusese loc în anii studenției, semnificând atât o relație de ordin cvasi-mistic – căci e modelatoare, luminătoare în sens axiologic și ontologic -, cât și un impact stimulator, productiv.”Găsind în personalitatea și opera lui Eminescu acel „ontos românesc și general-uman” dar și un demers artistic și intelectual „prin excelență ființial”, dl Cimpoi observă că superlativele cu care a fost gratulat poetul național nu sunt deloc gratuite ori bune de persiflat „în stil postmodernist sau «dilemator»”, ci ele denumesc „o realitate valorică ce se impune prin reprezentativitate, productivitate și interpretativitate”, Eminescu rămânând statornic „Biblia noastră lucrătoare, fiind o statuie a meditației în mișcare (cum zicea Baudelaire despre Hugo)”… Dincolo de scuipații „dilematicilor” din 1998 (nr. 265), „mediocrități crase”, Eminescu rămâne, prin demnitatea lui estetică și etică, spiritul care, în miticul lui drum spre Centru, „ne alimentează apriori conștiința centrării” și prin care putem susține „un dialog cu lumea”…
Privind profesiunea de critic literar, dl M. Cimpoi consideră că aceasta este o relație complexă „de identificare și distanțare” care pune într-o ecuație capricioasă „empatia, intropatia și antipatia”, criticul recurgând la instrumentele fenomenologiei și ontologiei. Criticul nu trebuie a se limita la „contextualizare”, ci „va recurge la o textualizare nuanțată, descifrând ce spune fundamental scriitorul despre ființă și ființare”. Dincolo de orice metodă și mod de investigație, „ne întoarcem volens-nolens, la Erlebnis, la trăirea codificată în legile imanente ale artei”. Dincolo de „monismul structuralist”, sensul existențialist al operei e codificat în „pluralismul semiotic”, în marele imperiu al „semnelor și structurilor” pe care-l ascunde… Cu atât mai mult azi, actul critic, dincolo de anumite excese formalizante, metodologizante care pulverizează „mistica” operei într-un conceptism operativ și schematic, în abstruse metalimbaje alienant-estetice, e supus unor presiuni milenariste, invocând „moartea cărții” în era internetului, a globalismului, multiculturalismului, paraliteraturii, antiliteraturii, nearliterature (literatura marginală, de frontieră etc.)…
„Critica și istoria literaturii este, de asemenea, o metaliteratură axată pe metalimbajul artistic”, scrie criticul, „fără o atare legătură asimptotică actul hermeneutic este de neconceput.” La aceste „complexe” de ordin ontologic (fenomenologic) se adaugă și altele, bune de psihanalizat, de ordin deontologic ale omului de cultură român, precum „complexul fragmentarismului”, cel manolic al „zidului părăsit și neisprăvit”, al fatalității mioritice, al apartenenței la o cultură „minoră”, ba chiar la complexul cioranian al „neantului valahic”…Chiar exilul basarabean, care face parte din destinul românesc,a fost cu precădere un „exil interior”, până prin 1985-1987, așa cum l-a caracterizat în „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (edițiile din 1996, 1997, 2000). Față de toate acestea, mai ales românul (și românul basarabean în speță) ar avea foarte accentuat „complexul Marginii și al Drumului spre Centru”…
„Conștient că este un „om de cultură devenit destin” și că a fi om de cultură înseamnă deja „a fi cu identitate, cu personalitate”, dl Cimpoi crede cu tărie că, dincolo de orice impedimente, „cultura instaurează suveran spiritul democratic și dă individualității devenite personalitate, o liniște a acțiunilor care îndepărtează vanitatea și alte pasiuni josnice, distructive.” Și-a propus, ca deviză (de)ontologică „să construiesc și nu să demolez, să găsesc temeiul înființător și nu principiul neantizator”. Și asta pentru că dl Mihai Cimpoi crede în ansamblul culturii românești pe care o vede „ca o cultură a dreptei cumpene, singura capabilă să ordoneze lucrurile, să le dea sens și să le pună, astfel, sub semnul sacrului.”
*
Următorul capitol, „Mihai Cimpoi: stil și arhetip”, încearcă o radiografiere a concepției cimpoiene și felul în care acestea se reflectă nu numai în articolele sale ci mai ales în lucrările sale de anvergură, precum „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (ediția a IV-a revizuită, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2009), în care autorul Florian Copcea observă că „Mihai Cimpoi nu se lasă constrâns de niciun criteriu politic în elaborarea panoramei literaturii române de peste Prut «închisă în tăcerea propriului său cerc».”Sub semnul „călăuzitor” al ontologicului, istoricul literar are mereu în vedere criteriul valoric („literatura fiind esențialmente un sistem de valori”), evidențiind „legitățile” fenomenului literar basarabean, în contextul mai general al istoriei românești și al literaturii naționale. Viziunea de ansamblu, amintind de călinescianismul tinereții, este de o remarcabilă organizare, de o autentică portretizare și de un comentariu la obiect, nelăsând niciodată impresia că ar închide cercul interpretativ. Practicând o critică așa-zis ontologică pe coordonate estetice, criticul relevă și straturile mitopo(i)etice ale operelor și refuzând oarecum „sincronizarea” metodei sale cu principii ale unor teoreticieni și critici moderni, precum Saussure, Barthes, Genette, Doubrovsky, Eliot, Saint-Beuve ș.a. Faptul e mult mai evident în „Dicționar de teorie și critică literară” (2016), Mihai Cimpoi propunând textul critic ca „gen beletristic”, citit cu plăcere, din care nu lipsesc reflecția filosofică, descifrarea codurilor din texte, evaluarea estetică, scrisul frumos, vocația exprimării conținutului în idei etc. În „O istorie deschisă…”, criticul nu numai că amendează anumite direcții și proceduri metodologice, dar are și față de „canonul postmodern” o reținere importantă, întrucât acesta „sfărâmă și relativizează totul: norme, precepte, scheme, modele (patternuri), declicuri hermeneutice, clasificări.”
Literatura Basarabiei, – cu evoluțiile ei organice, cu o „geneză interioară ce respinge sau asimilează influențele, schemele ideologice sau metodologice impuse, modelele convenționale”, – cartografiată și ierarhizată de Mihai Cimpoi într-o mai generală raportare la ideea de „Margine”, cu obsesia unui „Centru” cultural și cu toate caracteristicile ce decurg de aici (regionalismul cu accentul pe etic, cultural și social, „ce se impune autoritar dincolo de orientări și mode”), e văzută ca parte din tabloul literaturii române: „Din ea fac parte integrantă marile figuri basarabene, intrate în palmaresul clasic al literaturii române: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Costache Stamati, Constantin Stere, Al. Donici, Alexie Mateevici; scriitorii anilor 20-30: Ion Buzdugan, Pan Halippa, Nicolai Costenco, George Meniuc, Liviu Deleanu, Al. Robot, Magda Isanos, Bogdan Istru (unii cu o sinuoasă evoluție ulterioară); scriitorii transnistreni supuși ideologizării mai mult decât alții (Nistor Cabuc, Teodor Mălai, Dumitru Milev, Mihai Andriescu, Filimon Săteanu); generația de la 1960, generația ochiului al treilea și cea optzecistă.”
„Drumul spre Centru” (Cercul fiind „figura emblematică a spiritului basarabean, predispus, pe de o parte, spre contemplativitate, adică spre ieșirea din contingent în atemporalitate, iar, pe de altă parte, spre trăirea dramatică, până la ultimele consecințe, în sfera îngustă a cotidianului, a imediatului”) al literaturii române basarabene capătă, în principiu, o deplină relevanță estetică odată cu generația „ochiului al treilea”, sintagmă preluată din titlul unui volum de poezii al lui N. Dabija (G. Vieru, Nicolae Dabija, M. Cimpoi ș.a.), dar a tranzitat și „perioada deconstructivismului”, fără mari izbânzi estetice, îndreptându-se, sub presiunea aceluiași „complex de inferioritate” al marginii, spre „matricea hermeneutică” a culturii centriste, cerându-și dreptul la identitate specifică.
Criticul Theodor Codreanu observa în comentariul dedicat „Istoriei deschise a literaturii române din Basarabia” că „mai toată opera lui Mihai Cimpoi se focalizează spre margine, în genere, cu nostalgia Centrului”, de unde se poate vorbi, cu apel consistent la operă, de o adevărată hermeneutică centru/margine, degajând forță spirituală prin simbolismul întoarcerii în Ithaca, în plină dominație imperială sovietică, de unde și etichetarea scriitorului ca „naționalist” (Th. Codreanu, Mihai Cimpoi de la mitopoietică la critica ontologică, 2012; 2016)…

Al treia secțiune a cărții, „Mihai Cimpoi: Poetul Ființei – Mihai Eminescu”, pune în evidență contribuția indiscutabilă a academicianului, critic și istoric literar, estetician, istoric al culturii, la îmbogățirea eminescologiei. Lucrarea lui „fundamentală”, de referință rămâne „Mihai Eminescu. Dicționar enciclopedic” (Ed. Gunivas, Chișinău, 2012), lansată la primul Congres mondial al eminescologilor organizat la Academia de Științe a Moldovei în decembrie 2012. Încorporând munca de peste trei decenii, lucrarea – „o veritabilă proiecție a tot ce s-a scris până acum despre marele poet” – este „unică în spațiul european”, aducând ordine în „haosul” operei, de la biografia poetului la capitolul final, al nouălea, dedicat receptării în limbi străine a operei. De la definirea „omului eminescian” ca homoaethicus, urmărit în toate ipostazele vieții sale, la spiritul genial creator obsedat de eternitate, de arhetipuri și de ființă, Eminescu este așezat în vârful „scării de valori” a literaturii universale, similar lui Shakespeare. Spiritul hyperionic este văzut atât în contextul vremii sale cât și în perspectiva unor ideologii și doctrine estetice, de la clasicism și romantism, la baroc și simbolism, de unde și concluzia exegetului că Eminescu este unul dintre reperele-cheie „în dialog cu cultura universală”. Dicționarul tinde la o paradigmă interdisciplinarădezvoltată într-un contrapunct al modernității, în perspectiva căreia, scrie autorul în „Argument-ul” lucrării– noile paradigme din domeniul filosofiei, al filosofiei culturii şi limbajului (E. Coşeriu: limbajul poetic ca limbaj absolut; R. Barthes: limbajul ca Lumea, Lumea ca limbaj), lingvistica matematică, antropologia, informatica, mitocritica stimulează unghiuri noi, perspectivice în înţelegerea universului eminescian, a cărui cuprindere exhaustivă e de domeniul viitorului”.
Spirit universalist, poetul ar fi fost „influențat” nu mai puțin de 300 de personalități istorice, figuri culturale, eroi literari, autori de lucrări din toate sectoarele științei. Un capitol special este rezervat eminescianismului, prin care exegetul înțelege în sinteză o „manifestare a desăvârșirii estetice”, cu deschideri universale. Vizionarismul eminescian, impresionant prin analiza a nu mai puțin de 430 de poezii, dezvăluie o conștiință de geniu, îndeosebi dialogul Poetului cu Demiurgul „asupra misterului ultim”… Eminescu e un mare poet al Ființei, sondând „abisul ontologic”, „adevărul absolut”, opera lui prezervându-și un „caracter deschis” și o incontestabilă universalitate.
„Personalitate artistică și intelectuală cu caracter erudit, universalist, – scrie dl Florian Copcea – Eminescu a făcut ca «literatura poetică română» să înceapă în secolul al XX-lea «sub auspiciile geniului lui», iar «forma limbii naționale» care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi să fie «punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești.»[cuvintele lui Maiorescu, desigur, din finalul studiului Eminescu și poeziile lui, 1889, n.n.] Este concluzia profundă, esențială, la care ajunge acad. Mihai Cimpoi și, la sfârșitul «spectacolului lumii eminesciene», oferit în aproape 550 de pagini, ne confirmă: Eminescu este un poet exponențial, paradigmatic, poet-mit.”
„Mitopo(i)etica lui Mihai Cimpoi, – scria Th. Codreanu în lucrarea amintită – fundată, în linii esențiale, pe ontologia arhietăţii eminesciene, nu putea să meargă decât într-o direcţie asemănătoare. Iar raportată la cuvântul-logos, mitopo(i)etica devine limbaj în absolut, limba «adamică» spre care visau Dante și Eminescu”.

O altă secțiune comentează „Modelul de existență al lui Eugen Simion în viziunea lui Mihai Cimpoi”, cu referire expresă la cartea apărută în 2014, „Modelul de existență Eugen Simion” (Editura „Semne”). Amicul academician de la București este văzut ca o personalitate intelectuală „inseparabilă de conștiința intelectuală”, urmând modelul Lovinescu, promotor al modernizării literaturii și oficiant al unui cult literar prin care dorea să facă din critica românească „o instituție intelectuală și morală, bazată pe ideea autonomiei esteticului”. Confratele de la Chișinău comentează lucrările criticului de formație lovinesciană, dovedindu-se un hermeneut de o „largă respirațieumanistă și filosofică” și numindu-l pe autorul „Fragmentelor critice” un „filosof al ființei”, care vede în cultură o șansă a supraviețuirii omului dar și un spațiu al libertății. Spirit echilibrat, respingând „agitația conjuncturală” dar și „clasificările definitive”, meditativ în mișcare și dialectic în schimbare, rămas credincios unei (de)ontologii fundamental-structurale, convins că modernitatea românească este sincronă cu cea europeană și racordată la arhetipurile universale, Eugen Simion întruchipează prin modul său de acțiune și gândire, prin faptele sale culturale, imaginea unui Homouniversalis.
Într-un „creion final” dl Florian Copcea îl consideră pe Mihai Cimpoi un „maiorescian prin structură, adept permanent al unei factologii exuberante”, în general „o ființă mitologică” caracterizată de o „pulsație intelectuală inepuizabilă”, hermeneutica logosului său constituindu-se în consecință „ca o tentativă de descifrare a existenței ca dialog cu sine.” Enciclopedist profund, constructor spiritual sincronizat cu mai valori filosofice, ispitit de modelele arhetipale ale civilizației universale pe care le aplică la fenomene culturale românești, optând pentru „critica ansamblurilor, nu a detaliilor” (J. P. Richard), filosof al Ființei ale cărei „mi-teme și simboluri” le identifică în creația eminesciană, critic al ideilor cu adâncimi abisale și de orizont ontologic, eminescolog de primă linie susținând „deschiderea” canonului eminescian către universalitate, Mihai Cimpoi rămâne, în cadrul culturii române, „un fenomen (re)născut din luminișurile gândirii occidentale, depărtată, de mult de iconoclastia culturii Europei de Est, dominată de neant și haos.”
Această carte-omagiu face loc, în următoarea sută de pagini, unor „fragmente critice” din opera lui Mihai Cimpoi, din care menționăm „Eugen Simion par lui-même,” din lucrarea amintită, „Fenomenul basarabean sub semnul Păsării Phoenix”, din „O istorie deschisă a literaturii din Basarabia”, „Grigore Vieru și timpul originar”, din monografia „Grigore Vieru, poetul arhetipurilor”, (2009) și „Eminescu, poet tragic”, din „Dicționarul enciclopedic Mihai Eminescu” (2013).
Dl Florian Copcea a făcut parte din grupul celor ce au inițiat, alături de Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Dinu Săraru, Marcel Mureșeanu, Petre Ghelmez și Mircea Sântimbreanu, Festivalul Internațional de Poezie „Mihai Eminescu” (1990), mai întâi la Suceava și Ipotești, transferat în anii din urmă la Drobeta Turnu-Severin. În 2014 și-a susținut, sub coordonarea acad. prof. univ. dr. Mihai Cimpoi, la Academia de Științe a Republicii Moldova, doctoratul în filologie cu tema „Ideea europeană în opera lui Mihai Eminescu”. În 2015 a fost distins cu Diploma „Meritul Academic” al Academiei de Științe a Republicii Moldova, dar și cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România (1993, 1998, 2010).
Este, prin urmare, un foarte bun cunoscător al Omului și Scriitorului Mihai Cimpoi, cartea în discuție constituind, după exegeza lui Theodor Codreanu de la Huși, „Mihai Cimpoi: de la mito-po(i)etică la critica ontologică” (2016), un omagiu confratern adus neobositului om de cultură, acad. Mihai Cimpoi, critic și istoric literar, filosof al culturii, eminescolog de linie înaltă, prieten nedezmințit al culturii și literaturii române, militant de seamă al integrării Basarabiei cultural-literare în tradiția spiritualității românești, una și indivizibilă în grai, mod de viață, conștiință națională și devenire istorică.
Zenovie CÂRLUGEA
Târgu-Jiu, 13 iulie 2020.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *