Momentul Eminescu în evoluția limbii române

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Opera lui Mihai Eminescu, vastă și valoroasă, cuprinzând poezie, proză, publicistică, precum și articole științifice în diverse domenii, reprezintă cu adevărat punctul culminant, zenitul artei literare în cultura românească. Creația pe care ne-a lăsat-o drept moștenire reprezintă o epocă de răscruce pentru modernizarea culturii și a limbii române. Eminescu a sintetizat gândirea și preocupările predecesorilor săi, în special a celor de la Școala Ardeleană,dar și de la Junimea, ca să poată da o întrupare unică valorilor expresive ale limbii române. Tudor Vianu constata pe bună dreptate: „Nimeni, înaintea lui, nu dispuse de posibilitățile limbii române cu o libertate suverană, la fel cu aceea atinsă de Eminescu prin utilizarea tuturor funcțiunilor limbii,a întregii ei fiziologii, a tuturor formelor flexiunii și derivării ei. Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală și poetul o folosește pentru a exprima gânduri și viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească.” (Tudor Vianu, Studii de literatură română, 1965, p. 294).

Venim mai întâi cu informații noi despre debutul poetului. Eminescologul Octav Minar a lăsat mărturii că Eminescu a debutat de fapt mai întâi la Cernăuți, la o foaie literară numită „Rândunica”, editată de elevii gimnaziști din Cernăuți și anume de către Teodor V. Ștefanelli, un coleg de al lui Eminescu. Aici Eminescu a început să publice diferite aforisme găsite prin cărțile ce le citea și poezia „Poetul”, editată în 1865 și semnată Mihail Eminovici, elev gimnazist. Iată poezia elevului de la Cernăuți de 15 ani:

Poetul

Gânduri multe ca furtuna

A cuprins o minte mare

Frământând ca-ntotdeauna

Bozul lumii spre creiare.

Viața apare luminoasă

Înălțându-și cânturile…

Moartea este întunecoasă

Distrugând avânturile.

Tu alege fantezia…

Urcă-te spre cer nirvanic,

Prieten bun e poezia

Și Pegas un nobil crainic.”

În această foaie gimnazială Eminescu a mai publicat și poezia întitulată Zadarnic.

Cu aproape doi ani mai târziu își face debutul cunoscut de toți cercetătorii în revista „Familia” din or. Pesta, redactată de Iosif Vulcan, care l-a descoperit și l-a botezat Eminescu. Poezia „De-aș avea” este publicată în nr. 6 din 25 februarie/ 9 martie, 1866, p.68. Peste două luni și jumătate apare poezia „ O călărie în zori”, în nr. 14 din 17/27 mai, 1866, p. 158-159, apoi „Din străinătate” în nr.21 din 17/29 iulie 1866, apoi ”La Bucovina”, în nr.25 din 14/26 august 1866, p. 292, apoi poezia „Speranța”, în nr.29 din 11/23 septembrie 1866 ș.a.

Referindu-se la una dintre poeziile de debut ale lui Eminescu, Amorul unei marmore,publicată în Familia, IV, nr.33 19 septembrie/1 octombrie 1868, p. 383, Ovidiu Densusianu scria adânc impresionat: „Gîndiți-vă la aceste imagini: ca zeul nemurirea, ca preotul altarul, ca spaima un azil;aceasta e ceva care nu i-ar fi trecut prin gând lui Bolintineanu sau Alecsandri.” (Ovidiu Densusianu, Evoluția estetică a limbii române, 1932, p. 57).

Un adevărat eveniment cultural a fost debutul lui Eminescu în Convorbiri Literare, la 15 aprilie 1870, cu poezia Venere și Madonă, apoi cu poezia Epigonii la 15 august 1870, urmate de poezia Mortua est, la 1 martie 1871 ș.a.

„Maiorescu a fost cel dintâi care a vorbit despre personalitatea europeană a lui Eminescu, el însuși fiind prin tot ce a făcut,o personalitate europeană. Aveau amândoi, prin excelență, ceea ce Nietzsche denumea pasiunea de cunoaștere,fiind familiarizați în cel mai înalt grad cu filosofia și literatura universală și interesați de limbile clasice și moderne.” (Mihai Cimpoi, Maiorescu și Eminescu, maiorescianism și eminescianism, p. 1).

În articolul Direcția nouă în poezia și proza română, semnat de către Titu Maiorescu la 1872, criticul îl apreciază astfel pe Mihai Eminescu: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu.” (Titu Maiorescu, Critice, II, București, 1967, p. 160). Mai târziu, în studiul Eminescu și poeziile lui, Titu Maiorescu va face o constatare vizionară, o previziune care se va adeveri peste ani și ani: „ Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești” (Ibidem, p. 344).

Cercetătorul Gheorghe Bulgăr editează în anul 1971 la Editura Minerva din București un studiu de 342 p., întitulat MOMENTUL EMINESCU ÎN EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE LITERARE. În cuprinsul acestui studiu găsim următoarele compartimente: 1. Introducere (p. 5); 2. Izvoarele modernizării limbii literare. Inițiativele Școlii Ardelene (p. 9); 3. Limbă și societate la începutul secolului trecut (p. 26); 4. O etapă decisivă pentru modernizarea limbii și literaturii naționale (p. 31); 5. Tradiție și inovație între 1848 – 1870 ( p. 45); 6. Începuturile literare și filologice ale lui Mihai Eminescu (p. 54); 7. Despre fondul istoric al limbii literare (p. 70); 8 Sursele populare ale limbajului poetic (p. 89); 9. Eminescu despre limbajul scriitorilor și despre evoluția stilurilor (p. 110); 10. Despre elementele de structură a limbii literare (p. 130); 11. Câteva principii de cultivare a limbii literare (p. 152); 12. Tendințe estetice posteminesciene în limbajul literar (p. 168); 13. Concluzii (p. 197); Urmează apoi ADDENDA, unde, după spusele autorului, sunt incluse „câteva analize mai amănunțite ale aspectelor înnoitoare din limbajul literar al poetului, cu material ilustrativ adecvat, ca o demonstrație concretă a aplicării ideilor sale în elaborarea stilistică a poeziei și prozei sale.”: 1. Expresia poetică în proza literară a lui Eminescu (p. 209); 2. Despre stilul publicistic al lui Eminescu (p. 235); 3.Comparația la Eminescu (p. 241); 4, Antiteza eminesciană (p. 264), 5.Evoluția expresiei poetice în variantele Luceafărului ( p. 284).

„La 15 aprilie 1870, Venere și Madonă deschidea o nouă epocă în istoria literaturii și a limbii poetice românești. Eminescu aducea concepte noi, o viziune originală într-o formă cu totul nouă; lirica lui avea substanță filozofică și o putere neobișnuită de a sensibiliza abstracțiunile și aspirațiile unui cugetător; arta clasică sugera poetului noi motive, noi pretexte pentru a da forță convingătoare zbuciumului său sufletesc într-o haină romantică strălucitoare; invenția stilistică era frapantă prin asocieri metaforice de mare îndrăzneală. Elementele vechi ale limbii stăteau în bună vecinătate cu neologismul de ultimă oră pentru a crea sintagme memorabile, de o substanță stilistică fără egal:

Venere,marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braț molatic ca gândirea unui împărat poet…
(Gh. Bulgăre, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, p.64).

Poemul Epigonii fiind inspirat din istoria literaturii române, constituie un omagiu adus înaintașilor și este axat pe o antiteză originală între trecutul luminos și nobil și prezentul decăzut și steril:

Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri,
Noi cîrpim cerol cu stele, noi mânjim marea cu valuri…

În scrisoarea adresată redactorului de la Convorbiri literare, Iacob Negruzzi, Eminescu subliniază: „Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generațiunei noi și – cred – cu drept cuvânt.” (Citat din: Gh. Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, p. 65).Tot aici găsim o cugetare critică despre poezie, demnă de pana unui mare critic literar: „ Numai drept vorbind, mama imaginilor, fantasia, mie-mi pare a fi condițiunea esențială a poeziei, pe când reflecțiunea nu e decît csheletul care-n opere de artă nici nu se vede! La unii predomină una, la alții alta; unirea amândouora e perfecțiunea, purtătorul ei, geniul.” Ibidem, p. 65). Aceste cuvinte profetice parcă au fost spuse despre el, care a ajuns mai târziu geniu recunoscut.

Fiind un spirit universal, Mihai Eminescu a activat în diverse domenii mai apropiate sau mai îndepărtate de literatură în general și de poezie în special. A fost un bun cunoscător al teatrului și al activității teatrale din vremea sa, era versat în probleme de istorie, de filozofie și filologie, cunoștea bine domeniul învățământului, a cutreierat țara în lung și-n lat, a cules folclor. În calitate de mare ziarist și publicist se pronunța în presă și îndeosebi în paginile ziarului Timpul pe marginea diferitelor probleme economice, social-politice, culturale ș.a.

„Un orizont istoric și un spirit critic absolut modern vădesc și articolele lui Eminescu publicate în același timp, care se cuvin reținute aici: Repertoriul nostru teatral (în Familia din 18/30 ianuarie 1870), Să facem un congres (în Federațiunea din 5/17 aprilie 1870), În unire e tăria (ibidem , 10/22 aprilie 1870), Echilibrul (ibid. 22 aprilie/ 4 mai 1870); în ele tânărul autor dovedea o adâncă și subtilă pătrundere în esența problemelor la ordinea zilei, cu mare grijă pentru viitorul literelor românești, semnalând în fiecare articol aspecte dominante în cultura timpului, în domeniul dezvoltării limbii literare. Iată câteva citate din ele:

„Cine vrea să studieze caracteristica , fizionomia psihologică, originalitatea poporului românesc, pe acela îl consiliăm cu tot dinadinsul să studieze comediile d-lui V. Alecsandri.” (Repertoriul nostru teatral). În Echilibrul Eminescu afirma la 20 de ani: „Măsurariul civilațiunii unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră și aptă de a exprima prin sunete noțiuni, prin șir și accent logic cugete, prin accent etic sentimente.”

„Fapt este că poetul medita asupra limbilor și asupra cuvintelor cum făcea și asupra istoriei, filozofiei, astronomiei, încercând să sporească zestrea culturală a generației sale cu noi orientări, cu alte cunoștințe decât cele ale contemporanilor.

În asemenea condiții, uzul limbii, cultivarea și înnoirea ei căpătau perspective cu totul deosebite, cu totul noi. Filozofia lui Schopenhauer i-a stimulat interesul pentru estetică și pentru studiul limbii literare; filozoful german – se știe – a comentat critic lexicul, construcțiile frazei, eufonia, probleme care au stat în centrul atenției lui Eminescu.

Una dintre aspirațiile cele mai adânci ale poetului era dominarea limbii, modelarea ei pe măsura ideilor sale titanice, pentru că el împărtășea opiniile unor învățați „ce susțin că limba și legile ei dezvoltă cugetarea, iar nu viceversa.” (Gh. Bulgăr, p. 69).

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm îngălbenite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile?
Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
întreb la ce-am începe să-ncercăm, în lupta dreaptă
A-mbrăca în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?…
Mihai Eminescu, Scrisoarea II.
(Eminescu, Opera poetică, Chișinău: Gunivas, 2008, p. 693.).

Eminescu a iubit limba veche și-nțeleaptă a neamului românesc, a trudit fără cruțare pe ogorul ei, desăvârșindu-i forma literară. Cercetătorul Gheorghe Bulgăr conchide, pe bună dreptate: „Momentul Eminescu reprezintă contribuția cea mai de seamă la crearea limbii literare” (Ibidem, p. 53).
@ Ștefan SOFRONOVICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *