INTRODUCERE ÎN ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DIN SERBIA

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

POEȚI DE LIMBĂ ROMÂNĂ DIN SERBIA:
Vasko POPA, Radu FLORA, Slavco ALMĂJAN, Petru CÂRDU, Nicu CIOBANU

(Antologii, prefețe, biobibliografii și selecții de repere critice de FLORIAN COPCEA)

1.Recenzând lucrarea istoriografică de sinteză „O istorie a liricii românești din Serbia” (Editura Academiei Române, București – Casa de Presă și Editură „Libertatea”, Pančevo, 2018), subliniasem cu toată convingerea și cu argumente indimenticabile că dl Florian Copcea este un foarte bun cunoscător al vieții românilor din Serbia, în toate domeniile (multietnicism, plurilingvism, multiculturalism). Mai mult chiar, istoricul și criticul literar severinean – după cum atestă atât lucrările publicate cât și angajarea în activități transfrontaliere de real impact – , făcând dovada unui luminat și generos profesionalism, militează pentru completarea tabloului general al literaturii române cu valori infranșisabile din spațiul ex-iugoslav.
Numai de-am aminti lucrările editate în anii din urmă („Scriitori români din Serbia, Lexiconul poeţilor români din Serbia”, „Scurtă istorie a poeziei româneşti din Voivodina”, „Biserica românilor din Serbia de nord – est”, „Istoriografia românilor din Serbia de nord – est”, „Timoc. Dicţionar de evenimente”, „O istorie a liricii româneşti din Serbia” ș.a.), la care am adăuga serialele de tablete publicate ani de-a rândul (2014-2020) în hebdomadarul „Libertatea” al românilor din Voievodina (Avatarurile românilor din Serbia, Editura Libertatea, Panciova, 2016; Pierduți în istorie, Editura Hoffman, Caracal, 2020), și tot am realiza că avem a face cu unul din puținii scriitori români de azi devotat cauzei fraților noștri din spațiul ex-iugoslav, îndeosebi culturii și spiritualității românilor din Banatul Sârbesc.
„Nimeni din afara comunității minoritarului român – preciza prefațatorul Nicolae Ciobanu în prefața Istoriei…amintite – nu ne-a înțeles mai bine și nimeni nu s-a dăruit, continuu, prin scris, cu mai multă sinceritate și devotament cauzei românilor din Serbia precum a făcut-o domnul Florian Copcea, prin acțiunile sale de promovare, de a spulbera întunericul de prin cotloanele cunoașterii, de a ne fi alături…”
Foarte bun analist al problematicii multiple și diverse cu care s-au confruntat și încă se confruntă comunitatea românilor din Banatul Sârbesc, ilustrând o conștiință de curat și militant românism, – căci, dincolo de relieful atât de variat al problematicii, gazetarul dovedește observație penetrantă, spirit lucid, ba chiar spirit critic lipsit de partizanat și aplicat la varii aspecte din istoria, cultura, literatura și spiritualitatea românilor din Voievodina, – criticul și istoricul literar Florian Copcea a adus la cunoștința opiniei publice românești și factorilor noștri politici drama unei comunități rămasă în afara granițelor după Marea Unire (Tratatul de la Trianon, Versailles – 4 iunie 1920), dar și istoria vitregă pe care bănățenii scindați au trăit-o în afara Patriei de origine, rămânând deopotrivă expuși atât constrângerilor prin anexarea Banatului de Răsărit de către regatul sârb cât și indiferenței politicianiste cu care comunitatea respectivă a fost (și încă este) tratată de Statul Român.
Dovedind, așadar, un fervent spirit de solidaritate cu comunitatea românilor din Serbia, oriunde s-ar afla aceasta, dl. Florian Copcea a militat cu atâta generozitate și evidentă dezinteresare pentru drepturile acestei comunități, pentru mai buna și dreapta prețuire a valorilor și profilului identitar, pentru discernământ în evidențierea acțiunilor și meritelor și nu prin răsturnarea scării de valori sociale și culturale, de care nu sunt străine nici oficialitățile de la București atunci când tot felul de indivizi și organizații se erijează în „reprezentanți” ai comunității românilor din Serbia („asociaţii aşa-zise culturale româneşti în Serbia de Nord-Est care au mulţi chibiţi în capital de pe Dâmboviţa” –v. tableta Cârtițele, 11 februarie 2017). Însuși titlul culegerii de articole Pierduți în istorie… este unul incitant, rechizitorial și de cauză solidară cu cei „de dincolo de istorie” („români fără de țară”), față de care gazetarul nu disperă, dimpotrivă, își exprimă convingerea că viitorul va fi de partea lor, dar nu așteptându-l într-o pasivitate incriminantă ci militând pe toate căile pentru răzbirea adevărului, valorilor adevărate, spiritului identitar.
Astfel de adevăruri sunt nu numai foarte crude pentru românii din Serbia și destul de rechizitoriale pentru o anumită acțiune diplomatic-guvernamentală, dar ele constituie și „degetul pus pe rană” întru tămăduirea acesteia – sub acest aspect dl Florian Copcea rostește răspicat „adevărul care doare”, de unde spiritul său combatant și foarte incisiv în „tămăduirea” unei cauze comunitare, a românilor „pierduți în istorie” din spațiul ex-iugoslav.

*
2.Memorabilă este și inițiativa istoricului și criticului literar FLORIAN COPCEA de a edita, sub auspiciile Editurii Academiei Române, în colecția „101 de poezii”, nu mai puțin de 10 volume de poezii ale unor cunoscuți poeți români din Banatul sârbesc. Aflat în plină desfășurare, acest demers editorial este nu numai binevenit dar și real cinstitor pentru marele Tablou de valori al literaturii române, care trebuie să-și revendice deplina integralitate aducând „acasă” atât literatura din marea diasporă cât și pe cea transfrontalieră, mai mult sau mai puțin rămase în legături organice cu cultura din Patria-mamă…
Au apărut până acum, în amintita serie editorială, antologii din poezia lui Vasko Popa, Radu Ciobanu, Slavco Almăjan, Petru Cârdu și Radu Ciobanu, realizate de Florian Copcea, care semnează deopotrivă prefețele, nota asupra edițiilor și selecția reperelor critice. În realizarea Bibliografiilor, i-a venit în ajutor scriitorul Nicu Ciobanu. Urmează să apară cât de curând, în aceeași colecție, poeții Ioan Baba, Pavel Gătăianțu ș.a.
Iată câteva scurte considerente privind autorii antologați până acum, nume bine cunoscute din literatura de azi a Banatului românesc.

*

VASKO POPA (29 iulie 1922 – 5 ianuarie 1991). Absolvent al Liceului din Vârșeț și licențiat al Facultății de Filozofie din Belgrad. Inițiator al mișcării literare române din Voievodina. Președinte al Secției de Presă a Uniunii Culturale a Românilor din Belgrad, sub egida căreia apare săptămânalul „Libertatea” (1945). Primul președinte (1946-1947) al Cercului literar „Lumina” și redactor-șef al revistei „Lumina”. Mentor al mai multor scriitori români din provincia autonomă Voievodina. A debutat în „Biruința” din Vârșeț (1939), continuând să publice în „Borba” (Belgrad) și „Knjizevne novine”. Debut editorial cu placheta de poezii „Kora/ Scoarța” (Belgrad, 1953). A scris în română și sârbă, primind mai multe premii și distincții. Tradus în limbile: albaneză, macedoneană, maghiară, română, slovenă, bengali, bulgară, cehă, engleză, franceză, neogreacă, olandeză, hindi, germană, norvegiană, poloneză și turcă.
Membru corespondent al Academiei de Știință și Artă din Serbia (1972) și al Academiei „Mallawre” din Paris (1977). Membru fondator al Academiei de Arte și Științe din Voievodina (1979).
Opera poetică (în limba română): Câmpia neodihnei, 1964; Versuri, 1966; Versuri noi, 1976, Sare de lup, 1983; Poezii, vol. I-II, 1993; Inel celest, București, 2000; Cerul din pahar, Lumina, 2002. Este autorul altor zeci de volume de poezii în limba sârbă.
Au scris despre opera sa: Radu Flora, Costa Roșu, Ioța Bulic, Simeon Lăzăreanu, Ioan Baba, Ștefan N. Popa, Goico Teșici, Gligor Popi, Catinca Agache, Ion Rotaru, Ionela Mengher, Cornel Ungureanu, Ecaterina Țarălungă, Vasa Barbu, Nicu Ciobanu, Răzvan Voncu, Liubița Raichici, Mariana Dan, Brândușa Juică, Carmen Dărăbuș, Virginia Popovici, Florian Copcea ș.a.
Reformator al poeziei din Serbia dintru început, cu volumul de debut, depășind proletcultismul epocii și reușind o „sincronizare” cu poezia europeană printr-un discurs poetic „plin de forță și noblețe clasicistă” (Mihai Cimpoi). „Poezia lui Vasko Popa, subliniază prefațatorul, a spart tiparele tradiționaliste, a demolat romantismul revoluționar aflat în vogă în perioada debutului său editorial, obligându-l să își disimuleze trăirile prin cultivarea metaforei și printr-o «subtilă dezagregare a simbolului» (Nichita Stănescu).” Inclus în Istoria sa la „Avangardiști”, alături de Mihai Avramescu, Vasko Popa a avut de înfruntat contestările unor publiciști care au considerat poezia acestuia „deviere” de la linia angajată, de la realismul socialist. O resurecție privind mitul lupului întâlnim frecvent în poezia sa, dovadă grăitoare că tradiția populară este filtrată în spiritul destul de acut al unui modernism sincronizant cu poezia europeană. Spiritul licantropic al poeziei lui Vasko Popa exprimă, de fapt, condiția creatorului în memorabile definiri de artă poetică (vis-avis de „hăituielile obștești” – Sarea lupilor), precum în volumul Uspravna zemlja / Țara verticală (1972), unde, reiterând simbolistica sfântului Sava, poetul vorbește de fapt despre propria-i condiție, în ideea redempțiunii, a mântuirii/ salvării sale prin poezie: „Înfometat și-nsetat de sfințenie/ Părăsi pământul/ Și pe ai săi și pe sine/ intră în slujba/ Domnilor înaripați (…)/ Trăiește înconjurat de lupii săi/ Mai presus de ani, mai presus de moarte! (Viața Sfântului Sava). Sau această asumare a destinului într-o mai tranzitivă cursivitate din poemul Făurirea Sfântului Sava: „Lupii cu spinarea în flăcări/ Îl cheamă/ Din munții asediați/ (…) Lupii-l salutară printr-un urlet nemărginit/ De pe curatele/ Creste ale munților.” Simbolul licantrop tinde să devină, printr-o profundă asumare, eponimie a unei stări de grație care nu refuză „trezvia” față de provocările vieții: „Își vede capul de lup/ Și-n frunte înscris semnul/ Noii constelații promise” (Sfântul Sava la izvorul său).
Motivul lupului va fi reluat în volumul Vucja so/ Sarea lupilor (1975), dominat de sentimentul morigerator al apartenenței la un destin aparte, reverberând organicismul unei tradiții și, deopotrivă, un program poetic manifest „în imemoriala limbă maternă a teiului”: „Eu cad pe brânci în fața ta/ Și urlu slăvindu-te/ Cum în vremile tale/ De glorie și vezi// Și te implor vechi zeu al meu și șchiop/ Reîntoarce-te în vizuină.” (Sarea lupilor, 1). Iată imaginea poetului care trebuie să facă față „hăituielilor obștești” și care-și găsește refugiul în această atitudine de licantropiesecurizantă: „Mă prosternai în fața ta/ Printr-un rânjet fă-mi semn să mă ridic/ Lupule șchiop”…(Sarea lupilor, 2). Și imprecația, ruga, în umilința condiției impuse: „Întoarce-ți privirile spre mine/ Lupule șchiop” (Ib., 3). Se insinuează astfel un fel de comuniune sufletească și spirituală, capabilă a exprima o suferință sublimată în artă poetică: „Reîntoarce-te în vizuină/ Lupule șchiop (…)// Dormi până când propriul tău trib/ nu te trezește printr-un urlet/ De dincolo de cer// Reîntoarce-te în vizuină/ În vis te voi urma îngrijindu-te/ Lupule șchiop” (Ib., 7).
Același complex tematic de-a dreptul obsesiv, definind foarte bine și în varii contexte laitmotivice, spiritul licantropic al lui Vasko Popa („motiv central al operei vaskopopiene” – Catinca Agache), atitudinea sa de frondă împotriva literaturii șablonarde, confiscate ideologic, în poeme ca: Lupoaica de foc, Rugăciune pentru păstorul lupilor, Țara lupilor, Laudă pentru păstorul lupilor, Urmele lupului șchiop, Bastardul lupilor, Sub semnul lupilor, Origine lupească, Ochi de lup, Tatăl lupilor vitreg, Umbră de lup etc. Iată un fragment grăitor din poemul Sub semnul lupilor: „O noapte întreagă lupii au jucat/ În jurul pomului amirosind a carne de om// Tu te-ai fi-nțeles de minune/ Cu-acești codați dansatori/ Îmi spune bunica// Mă holbez la colții ei de lup/ Și mă străduiesc să dezleg înțelesul râsului ei// Alerg în grădina din spatele casei/ Mă urc în părul troienit/ Și-nvăț să urlu asemenea lupilor”…
Dacă „Țara verticală” încifra metafora unei comunități etnice rămase în picioare în fața tăvălugului ideologiei titoiste, alt volum, precum Kuca nasred druma/ Casa din mijlocul drumului (1975) este structurat pe altă metaforă a „rezistenței” etnice, în care laitmotivul „zidului” decantează bogata semantică a mitologenului în poeme ca Zidul („Ochi în ochi cu zidul// Piept la piept cu zidul// Față-n față cu zidul”), Zidirea, De vorbă cu zidurile, Tei reîntorși acasă etc.
Alte metafore-simbol structurante depun mărturie privind același complex al unui eu poetic aflat mereu sub opresiune, într-o incomodă stare existențial-sufletească. Spațiul acesta „carceral”, al viețuirii într-un univers mărginit, al sufletului „în-cutiat” revine cu toată forța în volumul Mala kutja/ Cutia mică (1984), din care antologatorul reține poeme foarte expresive în acest sens, atingând condiția onto-gnoseologică a ființei, dar și pe aceea existențial-politică, precum: Cutia mică, Admiratorii cutiei mici, Meșterii cutiei mici, Proprietarii cutiei mici, Chiriașii cutiei mici, Dușmanii cutiei mici, Victimele cutiei mici, Examinatorii cutiei mici, Binefăcătorii cutiei mici, Prizonierii cutiei mici, Ultima știre despre cutia mică… Iată o secvență din Prizonierii cutiei mici, un fel de „descântec” față de o stare imposibilă și generală, cu vădite aluzii anti-ideologice (de fapt aici stă marele secret al acestei poezii „sociale”, în ambiguitatea metaforei-simbol, când de o tranzitivitate aiuritoare, când de o alură intranzitivă care depășește orice opreliști, lăsând ca mesajul să se disipeze de la sine, în imediatitatea unui orizont de așteptare: „Deschide-te cutie mică (…)// Lumea întreagă s-a șifonat/ În măruntaiele tale încă/ Nu mai seamănă cu sine// Rugina cheia ți-o va mânca/ Lumea aceasta și pe noi cei din interiorul tău/ Și chiar și pe tine până la urmă// (…)/ Deschide-te cutie mică”.
Se poate vedea, din cele de mai sus, spiritul estetizant al poeziei vaskopopiene, „universul ei tensional, surprinderea sentimentului în momentul lui de implozie”, „tentația de cristalizare în simbol”, „o fisurare în stea a geamului spart” (Nichita Stănescu). Tindem a crede că Nichita înțelegea exact spiritul de frondă al confratelui sârb și pe acest aliniament al unui nonconformism programatic sufletele celor doi poeți au empatizat, într-o reciprocitate submersivă și, totodată, subversivă…
„Cu tot estetismul aparent, scria Miodrag Pavlovič, sensul dezvelit al acestei poezii este agresiv, prin mesajul său atât de avântat în lume, că pare că strigă de pe estradă.”
Avem astfel în autorul Țării verticale un poet reformist sub aspect vizionar și stilistic, inconfundabil, pe deplin exprimat în plan onto-existențial, dar și în condițiile socio-istorice date, care „de la început s-a impus prin maturitatea poetică, asediată de probleme, sincronizate în profunzimea lor cu problemele epocii” (Ivan V. Lalič).
Nu știu dacă poezia lui Vasko Popa a fost abordată și din această perspectivă foarte pliată pe texte a „rezistenței”, a atitudinii tranșante anti-ideologice, a stării de „criză” generate de „în-cutierea” în sistem, dar noi considerăm că se cuvine o exegeză cât mai fidelă cu spiritul restaurator al acestei poezii, cu vizionarismul ei manifest de substrucție social-mesianică. Căci, revoluția poetică de care se vorbește în cazul lui Vasko Popa nu se adresează doar poeziei ca text și „facere”, ci substanței active medulare, fermentului generativ de stare poetică, „atitudinii” prin mijloacele de sugestie ale metaforelor-simbol, cele mai multe perene, obsedante, polimorfe, în stare să recomande un mare poet, de la care încoace poezia de valoare din Serbia și-a tot urmat înainte drumul, fără nostalgii de întoarcere…
Da, Vasko Popa este de-a dreptul un poet european născut în această parte de Europă sud-răsăriteană, cu frământările și prefacerile ei istorice. Antologia de față (având subtilul CLIPE ÎNTRUPATE) reușește să-i antreneze creația în această direcție a percepției estetice. (Va urma)

ZENOVIE CÂRLUGEA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *