DE LA ROMÂNII TIMOCENI UITAŢI

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

În Serbia, românii trăiesc compact în două spaţii: în Voivodina sau Banatul sârbesc (circa 35.000-38.000) şi în Serbia de est sau Valea Timocului (circa 400.000, după unii cercetători chiar 800.000-1 milion). Dacă cei din Voivodina se bucură de toate drepturile conferite de statul sârb, pentru că ei reprezintă minoritatea românilor şi sunt recunoscuţi ca atare, celor din Timoc li se aplică dublul standard. Şi aceasta în mare parte datorită lor, pentru că nu se declară, în statisticile oficiale, în totalitate, români, parte dintre ei considerându-se vlahi, din ignoranţă sau din diversiune, pe care o practică chiar unii din aşa-zişii lor lideri. Unii români din Timocul sârbesc sau bulgăresc se declară, în ţara lor, vlahi, iar când vin în România se bat cu pumnul în piept că-s români şi că-i interesează păstrarea identităţii naţionale, pentru a obţine fonduri financiare de la Departamentul românilor de pretutindeni

 

 

 

 

sau de la alte instituţii ale statului român. Are Adrian Păunescu o poezie, Capul de la Torda: „Nu mai acuzaţi străinii că ne omoară domnitorii”, al cărui mesaj se poate aplica şi românilor din jurul României.

Termenul vlah a fost folosit de popoarele neromanice (germani, maghiari, albanezi, slavi, turci, greci) şi el este echivalent cu termenul român. Domnitorii români aveau în titulatură „domn al Ţării Româneşti” şi nu „domn al Vlahiei”, la Iaşi, s-a editat, în 1643, Carte românească [şi nu moldovenească sau vlahă] de învăţătură. În Atlasul Limbilor Europei, vol. I, fascicola VI, editat de UNESCO în 2002, nu sunt cuprinse „limbile” moldovenească sau vlahă. Stalin poate dormi liniştit: „învăţăturile” sau din „propria” lucrare, Cu privire la marxism-leninism în lingvistică, sunt aplicate cu succes de urmaşii săi, în Basarabia şi Bucovina, în sudul Dunării.

În Timoc (atât cel sârbesc, cât şi cel bulgăresc) se vorbeşte un grai combinat între graiul oltenesc şi cel bănăţean, iar timocenii sunt urmaşii romanităţii balcanice, la care s-au adăugat, în decursul istoriei, românii din Ţara Românească („ţerani”) sau din Transilvania sau Banat („ungureni”). De unde teama că această populaţie românească din Timoc să nu conştientizeze că sunt români (vlahii fiind tot români)?

Eminescu argumenta cu deplin temei: „Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină” („Timpul”, nr. 100, 5 mai 1883), dar atrăgea atenţia decidenţilor politici că în mozaicul acestor popoare balcanice „credem că e loc şi pentru români (Tudor Nedelcea, Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni, Craiova, 1995).

De ce sunt necesare asemenea prolegomene, azi, în mileniul trei? Pentru că faptele sunt aceleaşi, problematica românilor sud-dunăreni a devenit acută. Are România o strategie în privinţa acestor români? se întreba, recent, la un simpozion Pedrag Balaşevici.

Recent, am fost din nou în Timocul sârbesc. Întâi la Zaicear, unde s-a inaugurat Casa de cultură românească (17 oct. 2013) sub egida Asociaţiei „Unlimited connections” din Bacău (se mai aplică „Legea Pruteanu”?) prin grija d-rei Oana Elena Radu şi a lui Daniel Murariu, în parteneriat cu Departamentul Politicii pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni şi Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi”. Este o iniţiativă lăudabilă, întrucât pe lângă cele câteva sute de cărţi donate de Institutul „Hurmuzachi”, asociaţia din Bacău organizează în perioada 1 sept.-10 decembrie (şi după această dată?), la sfârşit de săptămână, cursuri cu tinerii timoceni, sub genericul „Vorbeşte româneşte despre istorie, comunicare, limba română, religie, fotografie, geografie şi educaţia civică”. Cu acest prilej, Florian Copcea a donat revista românilor din Balcani, Vorba noastră, editată de Fundaţia culturală „Lumina” din Drobeta Tr. Severin; a fost donat şi Jurnalul românesc, editat de Asociaţia Forum pentru cultură şi identitate pentru românii timoceni (director: Romeo Crîşmaru).

Deschiderea bibliotecii s-a făcut în prezenţa consului român, Iulian Niţu, şi a unor personalităţi din Timoc sau din Ţară: preotul vicar Boian Alexandrovici (invitat doar de asociaţia din Bacău, Svetlana Preoteasa şi pr. N. Brânză de la Institutul „Hurmuzachi”, deputaţii liberali de Bacău (Lucian Ciobotari şi Viorica Marcu), deputatul Viorel Badea, Alex. Petruţ (ataşatul cultural al Ambasadei noastre de la Belgrad), Duşan Pârvulici, Barbucici, Boico, elevi şi studenţi din Timoc, România şi Basarabia, lipsind alţi lideri ai comunităţilor din Timoc. Am auzit un comentariu trist: consulul împarte liderii în „români buni” şi „români răi”. S-a spus, în cuvântările oficiale, că la Zaicear s-a deschis prima bibliotecă românească. Fals. La Negotin, în clădirea donată de Patriarhia Ortodoxă Română pentru vicariatul preotului Boian Alexandrovici, funcţionează deja prima bibliotecă românească, ca filială a Bibliotecii judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, graţie preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Prioteasa, a directorului L. Dindirică şi la iniţiativa subsemnatului. La Negotin, faţă de Zaicear, există o comunitate românească numeroasă şi compactă. De ce se neagă această realitate? Pentru că este implicat părintele Boian? De altfel, într-un interviu, pr. Boian se plânge mai mult de sabotarea unor români din Ţară sau din Timoc decât de autorităţile sârbe. Trist, înfiorător de trist!

Zaicearul este „un oraş cu o mare istorie bisericească” a spus preotul Boian, dar care azi, în secolul 21 „n-avem nicio biserică sau paraclis”, deşi primul preot otodox care a venit aici, pe la 1700, Barbu, cum e menţionat în documente, a venit din Ţara Românească. „Dacă în 200 de ani de stăpânire turcească am reuşit să ne păstrăm ca români, ar fi păcat să ne pierdem identitatea. De aceea, e nevoie să lucrăm cu toţii împreună pentru biserica românească şi în Zaicear, iar Institutul „Hurmuzachi” să pătrundă în toate locurile timocene”, a conchis părintele.

ASTRA, despărţământul „M. Kogălniceanu” Iaşi, sub rodnica conducere a prof. Areta Moşu, a organizat ediţia a XV-a a simpozionului internaţional itinerant „Românii din afara graniţelor ţării”. Perspective culturale europene, între 15-20 oct. 2013, pe ruta Iaşi (unde au susţinut comunicări acad. Al. Zub, Doru Scărlătescu, Ioana Repciuc, I. Răducea, Mircea-Cristian Ghenghea, Lilia Rufanda din Grecia, Iurie Levcic din Cernăuţi, Petru Zugun, Traian Tr. Cepoiu, N. Ciobanu şi Ludmila Bălţatu din Basarabia, Dragoş-Ştefan Petrescu, Liliana Scărlătescu, Emanuela Ilie), Alba Iulia ( cu participarea Otiliei Hedeşan, Eugeniei Guzun, Mioarei Pop, Viorel Hodiş, I. Morar, Dorel Man, Vlad Popovici, Iulian Cătălin Dănilă, Iuliu Marius Morariu, Gh. Badea, Luminiţa Cornea, Cornel Cotuţiu), Bor-Serbia (Slovoliub Gaţovici, Zavişa Jurz, Tudor Nedelcea, Boian Alexandrovici, Predrag Balaşevici, Eugen Popescu, Jasmina Glişici), şi Vidin (Ivo Gheorghiev, Ivan Alexandrov etc.).

ASTRA, în bună tradiţie cărturărească şi patriotică, a lansat o serie de cărţi valoroase (O istorie vie. Cartea Astrei ieşene; Românii din afara graniţelor ţării, „Revista română”, Almanahul „Sud-Vest”), au făcut instructive vizite de documentare şi slujbe de pomenire, a donat cărţi româneşti şi adăjdii preoţeşti, a organizat spectacolul de real succes „Se-ntâlneşte dor cu dor” etc.

Masa rotundă de la Bor, Identitatea românilor timoceni din perspectivă culturală europeană, a dezbătut probleme deosebit de acute pentru comunitatea românească din Timoc din care consemnăm: situaţia predării limbii române în şcoli cu elemente de cultură românească este îngreunată de autorităţile locale, de lipsa cadrelor didactice care să predea acest obiect, cetăţenia română pentru aceşti consângeni e un vis prea îndepărtat, trebuie mai multă determinare din partea organizaţiilor româneşti din Timoc, reacţia diplomaţiei româneşti faţă de atacurile unor organizaţii sârbeşti sau ale bisericii sârbeşti este anemică şi sporadică (patriarhul Daniel n-a fost invitat la aniversarea a 1700 de ani de la edictul Sf. Constantin cel Mare din 313, fiind singurul dintre patriarhi ortodocşi neinvitat. Motivul îl explică pr. Boian în cuvântul său). Are România o strategie faţă de românii din Timoc? se întreba şi întreba Predrag Balaşevici, o întrebare dură, care necesită un răspuns concret. Limba vlahă (unii o numesc scrierea vlahă) aproape s-a oficializat în Timoc; la Belgrad, la Facultatea de filosofie, ea se predă studenţilor, s-au editat cărţi de poveşti, folclor în „limba” vlahă. Academia Sârbă n-a dat girul ştiinţific pentru o asemenea gogomănie, spre cinstea ei, însă Academia Română, prin Institutul de lingvistică, întârzie să se pronunţe. Este necesar reluarea dialogului bisericesc între cele două patriarhii, pentru ca Episcopia Ortodoxă Română cu sediul în Deta (România) să aibă jurisdicţie canonică asupra tuturor românilor ortodocşi din Serbia, aşa cum are deja Episcopia Ortodoxă Sârbă de la Timişoara. Este necesar editarea de cărţi bilingve româno-sârbe pentru uşurinţa citirii în alfabetul latin, iar organizaţiile româneşti din Timoc să ia drept model UDMR, fiindcă numai unirea face puterea, şi numai astfel vor reuşi introducerea limbii materne în biserică, şcoală, mass-media. Este necesară dezavoarea publică a acelor lideri politici sau unor organizaţii culturale care în ţările lor (Serbia, Bulgaria) se declară sârbi, vlahi, iar în România sunt cei mai buni „români” pentru a accede la fonduri financiare, pe care le şi obţin, ceea ce duce la o dezbinare în rândul comunităţii româneşti sud-dunărene. Ipocrizia acestora este cunoscută în Ţară, dar ei continuă să fie invitaţi la diverse manifestări culturale panromâneşti şi să fie finanţaţi.

Preotul martir Boian Alexandrovici, ctitorul primei biserici cu slujbă în limba română, după 170 de ani de tăcere, este cel mai îndreptăţit să fie ascultat.

Cuvântul său este dur uneori, dar drept, căci nedreptăţile pe care le îndură pr. Boian îl fac mai dârz, mai înverşunat în apărarea valorilor moral-creştine. Este revoltat şi revolta şi-o strigă-n gura mare de ce n-a fost invitat patriarhul Daniel al BOR la aniversarea celor 1700 de ani de la Edictul de la Milano dat de Sf. Împărat Constantin cel Mare, originar din localitatea sârbă Niş. „Au fost invitaţi toţi întâistătătorii Bisericilor creştine, chiar şi catolici sau anglicani. Problema gravă este că n-a fost invitat patriarhul României. De ce?” se întreabă cu temei pr. Boian, şi răspunsul primit de la reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Sârbe este dezarmant: „Din cauza activităţii B.O.R. în Valea Timocului”. Într-adevăr, B.O.R. a cumpărat un mobil pentru vicariatul din Timoc, îl sprijină creştineşte pe părinte şi pe enoriaşii români, dar acelaşi lucru îl face şi B.O.S. pentru Episcopia Sârbă din România şi enoriaşii săi. „E foarte trist!, spune cu amărăciune pr. Boian. Împăratul Constantin a dat libertate bisericii creştine, iar urmaşii Împăratului care trăiesc în teritoriul în care s-a născut el, după 1700 de ani sunt persecutaţi, n-au voie să se roage în limba lor şi să aparţină Bisericii neamului românesc”. Făcând o racursiune istorică şi bisericească, pr. Boian constată dureros intoleranţa bisericii sârbe, care contravine flagrant însuşi preceptelor biblice, punând degetul pe rană: „Prea mult tăcem, prea mult răbdăm, ca să nu se supere fraţii noştri sârbi, Europa. Noi suntem cetăţeni loiali statului sârb, dar trebuie să avem şi drepturi. Ei spun că vlahii sunt una, românii alta, că vlahii n-au ţară-mamă, iar dacă n-au ţară-mamă e ca un copil care nu are mamă şi merge la azil, unde e vai de mama lui! Noi avem mamă şi o dăm nimănui, şi nimenea nu ne poate rupe legăturile cu Ţara-mamă”. După accente patetice, dar dureroase prin realismul lor, pr. Boian trece la problemele comunităţii româneşti, unde constată lipsa de unitate a românilor, chiar de subminare a vicariatului său de proprii consângeni („cineva care vine cu o slujbă de 3-4 ani, aici, nu-i dau voie să dividă comunitatea şi organizarea bisericească”), accentuând rolul B.O.R. („singura instituţie a poporului român care nu are graniţe teritoriale”) în medierea şi aplanarea oricăror conflicte, în moderarea asprimii vieţii cotidiene, fiind un reper moral („Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele”, scria în „Timpul”, 2 apr. 1881, Eminescu).

Simpozionul itinerant al ASTREI-Iaşi şi-a atins obiectivul cultural: starea actuală a românismului în Ţară şi în jurul ei, şi cu bune şi cu rele.

 

Tudor NEDELCEA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *