UN EXPERIMENT DEMONSTRATIV ÎN EDIFICAREA CENTRULUI

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

În loc de motto: Cât de actual e Eminescu?            

La un recent simpozion internaţional, un       cercetător croat mi-a adresat următoarea întrebare:

Cum se explică faptul că, voi românii aveţi o limbă atât de melodioasă?

Luată prin surprindere am răspuns doar atât:

Păi ştiţi, noi vorbim limba lui Eminescu.

 

Eminescu şi azi printre noi

 

În afund de Ev Media, printre văpăi de pustiu şi ştiinţă, între înverşunări febrile şi crize multiple, rezistă cu cerbicie zarea eminesciană.

Mai marii şi mai micii culturii noastre au vorbit şi scris, în toate felurile şi chipurile, de-a lungul anilor şi veacurilor, trecând şi pragul mileniilor, despre destinul şi opera lui Mihai Eminescu, dar punctul final, iată, nu s-a putut aşeza încă.

Toţi cei care l-au înţeles şi cei care nu l-au înţeles au demonstrat, în epoci cu năravuri diferite, că, de Eminescu nu ne putem îndepărta curând, oricâte încercări ne-ar bântui cultura neamului.

Studiat timp de un secol ca poet naţional, universal, nepereche, genial …, ceea ce desigur nu şi-ar fi dorit, căci îşi considera poezia drept un incident al tinereţii, idolatrizat sau târât în lumea întunericului, mitizat ori demitizat, Eminescu, poetul şi gazetarul a fost subiectul multor cărţi şi pagini de reviste, care au aşezat în timp etichete, ierarhizări valorice, polemici, conflicte estetice.

 

 

 

 

 

Confruntările polemice au izbucnit încă de pe timpul când poetul gazetar îşi scria articolele în

„Timpul” (1877-1883) şi au urmat traiectoriile impuse de interpretări pertinente, idolatrizante, potrivnice sau ignorante, ajungându-se până la separarea poetului de gazetar.

Dosarul receptării critice s-a extins în timp şi spaţiu, cu multe fapte bune şi tot atâtea păcate. Este cunoscut faptul că, opiniile contrarii ale recenzenţilor, în peisajul culturii române, au generat un adevărat conflict ideologic, care în contextul fiecărei generaţii a înnoit tradiţia interpretativă a moştenirii eminesciene, poetul fiind invitat să doarmă în pace (Mircea Cărtărescu) doar sub cupolă postmodernistă.

S-a afirmat că, exegeza eminesciană a cunoscut trei momente importante: Maiorescu şi Gherea, apoi – Perpessicius şi Călinescu şi explozia dilematicilor, cu faimosul număr din „Dilema” (nr. 265/1998) (1, p. 39). Un moment de răscruce a eminescologiei este considerat şi studiul Svetlanei Paleologu Matta – Eminescu şi abisul ontologic.

În demersul exegenţei critice, publicistica nu a cunoscut acelaşi grad de relevanţă ca şi poezia, unul din principalii vinovaţi fiind receptarea fragmentară a producţiilor jurnalistice eminesciene.

O restabilire a balanţei valorice a început să devină posibilă abia după reîntâlnirea cu Eminescu, adică odată cu apariţia celor 16 volume ale ediţiei critice integrale Perpessicius, numită astfel după cel care a întemeiat-o şi a alcătuit-o până la volumul al VI-lea.

Urmând demersul susţinut de T. Maiorescu, G. Călinescu şi Perpessicius, după anul 1972, eminescologii (Petre Creţea, Dimitrie Vatamaniuc…) şi-au concentrat preocupările asupra întregirii operei eminesciene. Astfel, anul 2011 a adus culturii române „Opera Integrală Eminescu”. (2)

După ani de cercetare, academicianul Dimitrie Vatamaniuc a ajuns la concluzia că, în contextul publicării „Operei Integrale Eminescu”, avem în „Poetul Nemuririi noastre” nu numai „Luceafărul Poeziei Româneşti”, ci şi pe cel mai mare Gazetar, Părintele Publicisticii din spaţiul românesc. Aşadar, reîntâlnirea cu opera lui Eminescu presupune şi luarea în considerare a activităţii sale publicistice, o activitate intensă, care i-a marcat întreaga viaţă şi care adună sute de texte, cuprinse în volumele IX – XIII din ediţia lui Perpessicius. Cunoaşterea publicisticii eminesciene a devenit o condiţie absolut necesară pentru întregirea imaginii eminescie, şi în acelaşi timp, o oportunitate de înţelegere a contextului în care aceasta s-a proiectat şi edificat.

Departe de a-şi fi epuizat lista revelaţiilor, opera poetului şi gazetarului Eminescu se dăruieşte, şi în continuare, cu generozitate interpreţilor.

Privind lucrurile de la periferia limbii noastre, avem credinţa că, cei ce obosesc la menţinerea şi afirmarea simbolurilor naţionale, în contextual lumii noastre, au menire dublă: de a releva valorile naţionale în context european şi universal, dar, în acelaşi timp, şi de a îngriji solul în care acestea să dea roade.

Europenitatea eminesciană în spaţiu şi timp

 

Între cei apropiaţi de Eminescu, se află şi autorul lucrării de faţă, care cu vrednicie şi multă dăruire, se avântă în lupta, declarată, pentru redescoperirea lui Eminescu, cu scopul nobil de a înscrie literatura română în sfera modernităţii occidentale.

Publicistul şi scriitorul Florian Copcea, „un cavaler mai mult medieval decât postmodern – al slujirii devotate a Logosului” (3, p. 5), cum îl numeşte academicianul Mihai Cimpoi, şi-a găsit rostul făcând cultură pe cele două maluri ale Dunării, în locuri mustite de istoria neamului.

Una din pasiunile pe care Florian Copcea le adăposteşte în casa sufletului este Eminescu.

Cercetând cu multă abnegaţie documente mai apropiate, în timp, de Eminescu sau de noi, cucerind profunzimi şi identificând afinităţi, autorul amintit analizează în mod sistematic o temă mai puţin abordată în literatura română – ideea europeană, gândită de Eminescu.

Apelând la înţelesuri profunde ale operei eminesciene cât şi la exegeze critice axate pe repere valorice, cartea – Eminescu: ideea europeană, demonstrează faptul că, un teritoriu naţional, oricare ar fi el, este, în viziunea lui Eminescu, centrul continentului în aparenţă utopic de multiculturalitate şi multilingvism.

Problema Centrului începe să-l preocupe pe Eminescu încă din perioada prelecţiunilor de la Junimea, când Titu Maiorescu, evocând timpul reformelor, vorbea despre religia asiatică, budism ori mitul Shambalei, ca mit al Centrului.

În timpul studiilor de la Viena, citindu-l în voie pe Schopenhauer, tânărul junimist descoperea noi dimensiuni ale Centrului. Astfel, opera scrisă în perioada prestudenţească şi studenţească este legată de ideea Centrului şi „nu va fi niciodată suficientă sublinierea că toate miracolele Indiei şi ale Orientului se vor revărsa în munţii Daciei. Aici va reaşeza poetul Centrul Lumii” (4, p. 20).

Europenitatea eminesciană fiinţează prin coabitarea a două imagini inedite. Una reflectă interesul pentru problemele contemporane ale lumii în care trăieşte poetul, o lume a schimbărilor, ai cărei adepţi sunt şi junimiştii; iar cealaltă oglindeşte interesul pentru istoria, limba şi specificul poporului român.

Investigaţia evoluează sub semnul precauţiei. Florian Copcea, aşa cum reiese din preambulul volumului, îşi construieşte lucrarea sa pornind de la câteva direcţii bine structurate: valoarea în context naţional a culturii europene, raportarea valorilor naţionale la cele europene şi universale, proiectarea ideilor lui Eminescu în oglinzile eminoscologiei europene, sincronizarea gândirii eminesciene cu gândirea europeană, raportarea la actualitate a ideii europene concepută de Eminescu, complexele geniului latin, descrierea în discursul eminescian a antinomilor Orientului şi Occidentului şi deschiderea spre universalitate a adevăratului spirit al poporului.

Combinând biobibliografia erudită cu cea artistică, alături de talentul analitico-demonstrativ, autorul dă o sinteză proprie, atingându-şi scopul propus. Cercetarea este una de amploare, vizează tezaurul documentar născut între Nistru,Tisa, Dunăre şi Marea cea Neagră. Traseiele construite de autor, întâlnirile cu lirica şi publicistica eminesciană, precum şi cu reacţiile exegetice pun în valoare valenţele ideii europene concepută de Eminescu.

Aportul de noutate autentică al cărţii poate fi descoperit de-a lungul celor trei secţiuni ale sale, care, împreună, articulează demersul propus de autor.

Modelarea personalităţii europene a lui Eminescu debutează cu valorizările pozitice ale marilor critici români: Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, Perpessicius, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu. Ele exprimă o unitate a diversităţilor de opinie şi dăruiesc poetului, după cum se ştie, un loc se seamă între marile spirite, opera sa reprezentând actul de identificare al neamului românesc.

Evitând, pe cât posibil, iniţierea unei analize repovestite, autorul selectează din operele de seamă ale criticilor amintiţi fragmente, care răspund cu fidelitate interesului de relevare a personalităţii europene eminesciene (5).

Secvenţele următoare aduc cu sine aspecte noi. Universalitatea lui Eminescu începe să decurgă nu doar din opera lirică, ci şi din articolele filozofice, economice, politice … Intră, apoi, în discuţie şi sursele intelectuale, mai ales cele universale, fără a fi neglijate nici personalităţile emblematice ale culturii române. Influenţele fac recurs, la marile modele ale liricii universale, la marii gânditori din diferite epoci istorice, începând cu antichitatea şi la resursele autohtone. Eminescu se remarca prin forţa de sinteză a izvoarelor autohtone şi universale.

Un arsenal de argumente şi idei, provenite din unghiuri de iubire sau discordie, trudesc la cristalizarea europenităţi lui Eminescu.

Preeminenţa viziunilor sale îl determină pe Eminescu la instituirea unei imagini necruţătoare despre societatea vremii sale, în care nu-şi mai găseau loc formele fără fond.

Eminescu se desprinde de foştii săi maieştrii devenind el singur. Dacă în opera poetică a recuperat romantismul înalt, în publicistică este prins în vârtejul luptei pentru adevăr, reuşind „să se pună rău cu toată lumea”. Ignorând potrivnicii contemporani, a continuat proiectarea zidirii neamului său, pe care îl vedea un stat de cultură omenească la gurile Dunării (Timpul, 2 noiembrie 1879), angajat în concertul popoarelor europene şi în Liga sprirtuală europeană.

Dialogul poetului şi gazetarului Eminescu cu filozofia marilor gânditori ai culturii universale hrănesc speranţele de transformare a lumii, chiar aceea în care el devine un sacrificat şi un autosacrificat.

Personalitatea şi opera lui Eminescu, monumentalitatea sa, ar zice Mihai Cimpoi (6, p. 368), rămâne o problemă a culturii noastre, dar şi o conexiune cu universalitatea.

Fără a abuza de răbdarea cititorului, conţinutul acestei lucrări îndeamnă la o percepţie naturală a complexităţii problemei, având în vedere faptul că naturaleţea nu se învaţă, ea vine din noi.

Recitită în întregul ei, Eminescu: ideea europeană certifică şi intenţia autorului de a contribui la înnoirea tradiţiei interpretative a operei eminesciene.

Acestea fiind spuse, rămânem cu credinţa în rostirea argheziană:

„A vorbi de Poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. În toate veciile vizitate de atleţii şi bicicliştii filozofiei, el are vecia lui deosebită, închisă. Trebuie vorbit pe şoptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal…” (7).

 

Note:

Adrian Dinu Rachieru, în Despărţirea de Eminescu?, Editura ,,Tibiscus”, Uzdin, Serbia, 2012;

Primele trei volume, apărute în anii 1939, 1943 şi 1944, cuprind poeziile tipărite în timpul vieţii autorului. Volumele IV şi V (1952, 1958) – poeziile postume, volumul VI (1963) – literatura populară culeasă de poet, volumul VII (1977) – proza literară, VIII (1988) – teatrul original şi tradus, traducerile de proză literară, dicţionarul de rime al autorului, volumele IX-XIII – publicistica poetului (apărute în 1980, 1989,1984 şi ultimele două în 1985), XIV (1983) – traduceri filozofice, istorice şi ştiinţifice, XV (1993) – Fragmentarium, addenda ediţiei şi XVI (1989) – corespondenţă şi documentar;

Florian Copcea, Critice / Scara fără trepte, prefaţă Mihai Cimpoi, Editura, ,,Lumina”, Drobeta Turnu Severin, 2012;

Cornel Ungureanu, Geografie literară, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002;

Europenitatea eminesciană a fost confirmată de Titu Maiorescu. Mentorul, care l-a format şi i-a condus paşii în viaţă şi până la cimitirul Bellu, este acela care îl introduce propriu-zis în canonul literal românesc. La scurt timp după moartea poetului, Maiorescu publică lucrarea Eminescu şi poeziile lui. În finalul ei lansează celebra profeţie: „Pe cât omeneşte se poate vedea, limba poeziei române din secolul 20 va începe sub auspiciile geniului lui”. Fapt confirmat de devenirea noastră culturală din secolul 20;

Mihai Cimpoi, Mihai Eminescu – Dicţionar enciclopedic, Editura Gunivas, Chişinău, 2012;

Tudor Arghezi, Cuvânt înainte la M. Eminescu, Poezii, Bucureşti, Editura. Minerva, 1971.

Brânduşa JUICĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *