VLAHII, ROMÂNI PIERDUŢI?

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

În perioada comunistă, după cum se ştie, politica oficială a regimului de la Bucureşti faţă de românii din jurul României sau faţă de cei din diaspora era cel puţin bizară. Atitudinea faţă de concetăţenii noştri din diaspora – rămaşi în străinătate după ocupaţia bolşevică a ţării sau a „transfugilor” – era explicată prin atitudinea ostilă a acestora faţă de lagărul socialist (sintagmă foarte potrivită), deşi între aceştia erau nume celebre (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, G. Uscătescu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Horia Vintilă. Constantin Virgil Gheorghiu etc.). Inexplicabilă a rămas neglijarea românilor din Ucraina (Bucovina de Nord, Herţa, Odesa), Basarabia, Bulgaria, Jugoslavia sau Ungaria. Sloganul conform căruia problemele sârbilor, bulgarilor din România, de pildă, se rezolvă la Bucureşti, aşa cum cele ale românilor din Bulgaria, Serbia se rezolvă la Sofia sau Belgrad a creat o ruptură între românii din ţară şi cei din jurul ei. (Excepţie în acest sens, dintre sateliţii Moscovei, a făcut Ungaria, care a avut în vedere problematica ungurilor de pretutindeni).
Această ruptură (deşi Vasile Pârvan declarase că „Dunărea nu a fost niciodată un duşman hain, care să despartă pe fraţi, ci a fost un prieten bun, care i-a unit”) a determinat o lipsă de cunoaştere reciprocă, păguboasă mai ales pentru românii din ţinuturile istorice româneşti (Basarabia şi Bucovina) sau pentru urmaşii românităţii balcanice, aşezaţi în Balcani. Românii sud-dunăreni nu-şi cunosc prea bine identitatea etnică şi culturală, originile sau tradiţiile comune. Ei au rămas la stadiul cunoştinţelor medievale şi post-medievale, când călătorii străini îi numeau vlahi sau valahi, aşa cum şi cei din Ţara Românească erau numiţi, vremelnic, în aceeaşi perioadă, aşijderea.
Prin întreruperea oricăror relaţii între românii de pe ambele maluri ale Dunării, cei din sud au rămas (încă) în bezna cunoaşterii: unii dintre ei fiind ideologizaţi de oficialităţile ţărilor în care convieţuiesc, sunt consideraţi de origine necunoscută sau de origine slavă („vlaşii”); altfel spus, vlahii/valahii/vlaşii nu sunt români. Din păcate, unii intelectuali din această zonă duc în continuare o politică de obstrucţionare a adevărului ştiinţific privind identitatea acestora.
Scopul, se pare, este politic şi pragmatic: legislaţia europeană, care sprijină minorităţile de orice fel (etnice, religioase, sexuale) nu recunoaşte o minoritate etnică decât dacă acea minoritate se regăseşte într-un popor/ţară actuală. Or, nu există Valahia azi, aşa cum şi în timpul medieval domnitorii nu aveau în titulatura lor oficială „domn al Valahiei” ci domn al Ţării Româneşti.
La Iaşi, apare de pildă, în 1643, Carte românească de învăţătură, adresată întregii „seminţii româneşti” şi nu „carte moldovenească”. Şi în alte state europene au existat, pentru fiecare dintre ele, alte denumiri ale populaţiei în evul mediu, dar aceste denumiri au devenit istorie. Nerecunoscută oficial ca etnie, ei nu se pot bucura de toate drepturile unei minorităţi. Cea mai concludentă situaţie este cea din Serbia: românii din Banatul sârbesc, pentru că se definesc ca atare, se bucură de toate drepturile din partea autorităţilor de la Belgrad, pe când cei din Timoc (peste 400.000), care nu se declară români (deşi la ultimul recensământ, în formularele statistice era menţionată şi rubrica „român”), nu pot beneficia de acelaşi tratament. În Bucovina de Nord, întrucât unii se declară români, alţii moldoveni, nu au reprezentativitatea necesară în Parlamentul de la Kiev. Aceeaşi situaţie există şi în Basarabia (R. Moldova), unde „savanţii” de tip Stati au descoperit şi o „limbă moldovenească” în spirit stalinist. Valahii/vlahii/vlaşii vorbesc limba…valahă?
Academia Română, ca şi alţi savanţi europeni, s-a pronunţat, în această privinţă: „unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi meglenoromâna şi istroromâna) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi” .
Dialectul dacoromân sau limba română actuală are, la rândul ei, cinci graiuri:
„1. Graiul muntenesc: Muntenia, Dobrogea, Oltenia de est, sudul Moldovei, partea de sud-est a Transilvaniei;
2. Graiul moldovenesc: Moldova, Basarabia şi până dincolo de Nistru, regiunea Kirovograd, regiunea Nikolaev, Bucovina, partea de nord a Transilvaniei;
3. Graiul bănăţean: Banat, vestul Olteniei şi Transilvaniei, judeţele Hunedoara şi Arad;
4.  Graiul crişan: Crişana, zona celor trei Crişuri;
5. Graiul maramureşean: Maramureş, partea cea mai nordică a vestului Transilvaniei” .
Recent a apărut Atlasul lingvistic al Regiunii Valea Timocului de Petru Neiescu, Eugen Beltechi şi Nicolae Mocanu care au dovedit ştiinţific că locuitorii români timoceni vorbesc un grai de sinteză oltenesc şi bănăţean. Nici Atlasul Limbilor Europei nu înregistrează limba valahă sau moldovenească.
Spre a (re)dovedi adevărul ştiinţific privind originea şi identitatea etnică şi istoria românilor sud-dunăreni, Fundaţia „Scrisul Românesc” şi Centrul de Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani a reeditat (în colecţia „Românii uitaţi”) lucrările unor savanţi români( Th. Capidan, G. Vîlsan, Ion Maiorescu, D. Bolintineanu, C. Burileanu, Lazăr Şeineanu, Sextil Puşcariu, Ioan Neniţescu, George Murnu, Ioan Caragiani, Tache Papahagi etc) sau a tipărit cărţi ale unor specialişti contemporani (Gheorghe Zbuchea, Diana Nedelcea Cotescu, Tiberius Domozină, Valentin Băluţoiu, Florian Copcea etc.), cărţi distribuite gratuit. Valentin Băluţoiu a tipărit (în 2009, la editura craioveană Alma) O istorie pentru românii de la sud de Dunăre, în ediţii bilingve română-bulgară şi română-sârbă.
În acelaşi scop, Fundaţia „Scrisul Românesc” şi Centrul de Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani, împreună cu alte instituţii cultural-ştiinţifice, a iniţiat şi organizat, începând din 2007, anual, Simpozionul Internaţional Românitate şi latinitate în Uniunea Europeană, finalizat prin tipărirea comunicărilor în volum, sub egida Academiei Române. La aceste simpozioane, prezenţa liderilor organizaţiilor şi fundaţiilor culturale din Serbia, Bulgaria, Basarabia, ca şi alţi etnici români din aceste ţări, a fost deosebit de benefică.
Aceluiaşi scop se subordonează şi prezenta lucrare, Vlahii, români pierduţi de profesorii Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu. Merită să fie apreciaţi cei doi autori, în primul rând, pentru curajul de a se apleca asupra unei problematici pe atât de delicată, pe atât de necesară. În al doilea rând, structura şi conţinutul lucrării dovedesc că Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu stăpânesc bine bibliografia şi sursele de informare, iar tratarea evenimentelor istorice este realizată în spirit ştiinţific, obiectiv.
Cum era şi firesc, autorii încep temerara lor lucrare cu strămoşii noştri, tracii, geto-dacii şi figura istorică impunătoare a lui Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”, continuă cu etnogeneza limbii şi a poporului român (cucerirea şi romanizarea traco-daco-geţilor, populaţiile migratoare), combătând, cu argumente, teoriile false sau presupunerile în această privinţă.
Formaţi ca atare, românii au devenit o realitate a evului mediu european, prezenţi în documente oficiale, în scrisorile unor călători, scriitori, geografi străini, autorii prezicând că „apariţia denumirii de vlah sau valahus dat românilor de către străini în evul mediu marchează sfârşitul etnogenezei româneşti”. În Peninsula Balcanică, românii numiţi, în cursul evului mediu, şi vlahi, locuiau în grupuri compacte în Munţii Pindului, în ţinuturi cu denumiri de Vlahia, în Macedonia (Bitolia, Ohrida, Veria, Moscopole), în Peninsula Calcidică, pe lângă râul Mariţa, în Munţii Hemus etc., astfel încât, cum afirmă cu temei, Eminescu, nu există stat în Europa orientală care să nu cuprindă „bucăţi din naţionalitatea noastră” . În timp, apar primele forme de organizare socială şi politică a românilor din Balcani în epoca medievală, culminând cu primul lor stat în nordul Peninsulei, graţie celor doi fraţi Petru şi Asan, cu capitala la Târnova. Aici, autorii accentuează pe originea etnică română a dinastiei Asăneştilor, pe rolul vlahilor în formarea celui de-al II-lea ţarat bulgar.
Ultimul capitol al lucrării, Vlahii, români uitaţi, prezintă istoria modernă şi actuală a românilor sud-dunăreni, consideraţi „realitate etnică contemporană de necontestat”. Dureros este faptul, prezentat de autori, că unii dintre europarlamentarii noştri au tratat cu totală indiferenţă raportul obiectiv al parlamentarului german  Jurgen Hermann privind situaţia românilor timoceni (întocmit la solicitarea parlamentarului basarabean, Vlad Cubreakov), prezentat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la 1 octombrie 2008. Delegaţia Serbiei, sprijinită de Rusia, Grecia, Cipru, a introdus un amendament prin care înlocuia sintagma „minoritatea vlahă/română” cu „minoritatea română şi slavă”, amendament aprobat cu două voturi în plus. Europarlamentarii ruşinei sunt: Cornelia Cazacu (care a votat amendamentul Serbiei), iar Cezar Preda, Ilie Ilaşcu (probabil bolnav), Relu Fenechiu (care cerea Parlamentului României să-i considere pe aromâni ca etnie diferită de români), Mihai Tudose, toţi strălucind prin …absenţă şi laşitate crasă.
Prin această carte, documentată, obiectivă şi necesară, Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu au dovedit, în ciuda titlului, că românii nu sunt încă pierduţi, ci doar uitaţi.

Tudor NEDELCEA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *