TIPĂRITURI RÂMNICENE PENTRU SÂRBII ORTODOCŞI

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Despre o carte cu un titlu sugestiv, Vechi cărţi româneşti călătoare, de Florian Dudaş , Al. Duţu aprecia, cu temei, că „nu numai oamenii, ci şi obiectele călătoresc, strâng impresii şi redau crâmpeie de viaţă din vremuri şi veacuri diferite”. „Călătoria cărţilor” dintr-o provincie în alta, în întreg spaţiul locuit de români în graniţele lui fireşti, dar şi la românii din jurul României este un act nu numai cultural, ci şi social politic, cu valenţe încă nevalorificate suficient, în păstrarea unităţii lingvistice şi a identităţii etnice. Dan Simionescu vorbea despre „o unitate naţională în feudalismul românesc datorită circulaţiei cărţii româneşti” . Dar circulaţia cărţilor în timp şi spaţiu, la persoane din diferite categorii sociale şi mai ales la românii asupra cărora „lucra” prozelitismul catolic sau protestant ori se exercitau presiuni ale oficialităţilor străine pentru asimilarea lor prin măsuri, uneori coercitive, acest fenomen al „cărţilor călătoare” nu îndeplinea doar misiunea de păstrare a unităţii neamului şi a spiritului naţional, ci şi aceea de „rezistenţă morală şi naţională”, fiind „arme eficiente de luptă împotriva aluviunilor străine” .
Tipărirea unei cărţi nu a constituit un scop în sine; ea şi-a dovedit menirea în condiţiile circulaţiei ei în toate comunităţile româneşti şi dacă, de învăţămintele ei au beneficiat toţi românii. Circulaţia cărţii mărturisită prin însemnările de pe marginile sau filele albe, dovedeşte, în acelaşi timp, permanenţa legăturilor interromâneşti, interesul pentru evenimentele din celelalte provincii .
Cărţile vechi româneşti „au adunat sufleteşte, prin viaţa culturală, pe toţi românii laolaltă. Prin ele s-a întemeiat avuţia literară comună tuturor românilor. Prin ele s-a întemeiat ceva nepreţuit pentru orice popor, căci ele cuprind în sine ceva ce va da forma gândului şi simţirii generaţiilor ce vor urma: limba literară” .
Plecând de la ideea biblică a necesităţii traducerii cărţilor sfinte în limba neamurilor, tipografii români, autentici cărturari ai vremurilor lor, şi-au făcut din această axiomă un adevărat program editorial şi cultural: „să grăiască în limba cum înţeleg şi grăiesc oamenii”, „în sfânta biserică mai bine a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât zece mie de cuvinte neînţelese în limba striină” (Coresi).
Scopul mărturisit al editorilor sau al patronilor acestora este de a tipări cărţi pentru „toată semânţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă”, rostul traducerii fiind „dar limbii româneşti” sau „rodului nostru acestui românesc, carele odată şi el s-a numărat între puternicile neamuri”. Însuşi titlul unor cărţi apărute în Moldova sau Ţara Românească purtau numele generic de Carte românească de învăţătură (Varlaam, Iaşi, 1643) şi nu Carte moldovenească, iar în răspunsul său polemic la Catehismul calvinesc (1645) acelaşi mitropolit cheamă pe toţi locuitorii cititori „cu noi de un neam români, cu noi într-o credinţă” la păstrarea tradiţiei, obiceiurilor „aceleia ce a luat de le moşi şi strămoşi” . Se poate vorbi, în opinia noastră, de un panromânism datorită tipăririi şi răspândirii cărţii româneşti.
Semnificativ este faptul că prima carte tipărită în spaţiul românesc este Liturghierul lui Macarie, originar din Cerna Gora (Muntenegru), refugiat la noi din cauza pericolului otoman (ca şi călugărul Nicodim, ctitorul vieţii monahale româneşti), după ce făcuse ucenicia la Veneţia, în celebra casă editorială a lui Aldus Manutius. Cartea apare la 10 noiembrie 1508, în timpul domniei lui Radu cel Mare, în 256 de pagini, in quarto descoperită de Al. Odobescu la Mănăstirea Bistriţa olteană, în vara anului 1860. Nevoit să plece din Ţara Românească din aceleaşi motive (amestecul otoman în treburile interne româneşti), Macarie se refugiază la Sfântul Munte Athos, dar păstrează legături culturale şi de prietenie cu domnitorii români, scriind o lucrare cu conţinut istoric şi geografic Despre ţările dacice, pios omagiu şi recunoştinţă aduse românilor pentru comportamentul lor în perioada petrecută pe meleagurile noastre. Însuşi luminatul domn Neagoe Basarab care, prin misionarismul său spiritual, prin opera sa, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie şi prin magnifica mănăstire ctitorită la Curtea de Argeş, a făcut să se vorbească nu numai de „Bizanţ după Bizanţ” (Nicolae Iorga), dar şi de „Bizanţ în timpul Bizanţului” (Dan Zamfirescu). I se adresează cu deferenţă, ca unui ce este „ales şi pus înaintea noastră de ne luminezi  şi ne străluceşti ca razele soarelui, ca să ne arăţi şi să ne înveţi” .
Contextual politic internaţional, lupta dintre imperii pentru teritorii noi, potrivnice ţărilor române, a determinat ca, în cele mai multe cazuri, cartea să-I menţină uniţi etnic şi confesional pe românii „transferaţi” sub stăpâniri străine şi teritoriile lor. Aşa este cazul când, în urma războiului austro-turc din anii 1716-1718 şi a manifestărilor unor boieri olteni austrofili, se încheie Tratatul de pace de la Passarovitz (1718), prin care Banatul, Oltenia şi nordul Serbiei intră sub ocupaţia austriacă. Prin încorporarea Olteniei la Imperiul habsburgic timp de 21 de ani, Episcopia Râmnicului a fost subordonată Mitropoliei sârbo-ortodoxe de la Carlovitz, care, însă, nu avea tipografie proprie .
În întreg imperiul habsburgic exista doar o singură tipografie cu litere chirilice, la Tirnavia, lângă Bratislava (exceptând Transilvania), fiind sub influenţă catolică. Prima carte sârbească, Octoihul, a fost tipărită în 1493, iar ultima carte, Psaltirea,  apare în 1638. Aproape un secol sârbii, datorită ocupaţiei străine, n-au avut tipografie. În atare situaţie, rolul Râmnicului în menţinerea dreptei credinţe, a unirii ortodocşilor în faţa ofensivei protestantismului, calvinismului şi chiar a mahomedanismului, în rândul etniilor sud-dunărene, are o încărcătură şi semnificaţie deosebită. Tipăriturile râmnicene aveau misiunea de a asigura „propagarea influenţei culturale şi politice a Ţării Româneşti […], lansarea spirituală a poporului nostru în circuitul Europei răsăritene” . Însuşi domnitorul Matei Basarab, în predoslavia Molitvenicului din 1653, mărturiseşte că această carte o dăruieşte „tuturor credincioşilor, fie moldovlahi şi ungrovlahi, ruşi, sârbi, bulgari” .
Neavând tipografie proprie, Mitropolia din Carlovitz aducea cărţi de la Moscova, Veneţia, Viena sau Buda. „Într-o vreme când sârbii erau lipsiţi de tipografie, difuzarea cărţilor liturgice ruseşti fiind anevoioasă (datorită severei cenzuri), cărţile slavone imprimate la Râmnic au deţinut un rol însemnat în viaţa lor spirituală. Din tiparniţa munteană s-au difuzat şi în mediul sud-slav un prim manual modern (Întâia învăţătură pentru tineri a lui Teofan Prokopovici, 1726, 1727, 1737), o carte ştiinţifică (Gramatica slavonă a lui Meletie Smotrikţi, 1755) şi o primă tipăritură în care se diferenţiază serviciul de cult religios de cel oficial în biserica rusă (Pravilele de rugăciuni ale sfinţilor luminători sârbi, 1761) . Mitropolitul sârb Moise Petrovici solicită ţarului rus Petru cel Mare, în 1722, cărţi de trebuinţă şcolară, primind 400 de abecedare, 100 de gramatici, dar şi un profesor de slavonă şi latină .
De altfel, însuşi vecinii noştri recunosc meritul tiparniţei râmnicene în istoria cărţii sârbeşti. În 1976, istoricii culturii sârbe au sărbătorit împlinirea a 250 de ani de la reînvierea, în 1726, a cărţii tipărite pentru ei de către tipografia din Râmnic, după o întrerupere de 38 de ani. Cu această ocazie au editat şi o publicaţie bilingvă (sârbo-croată şi română), cu titlu semnificativ Tipografia de le Râmnic şi reluarea tipăririi cărţilor sârbeşti la 1726, publicaţie de 118 p., îngrijită de Biblioteca Societăţii Cultural – Istorice „Matica spraska” din Novi Sad, dedicată „celor care au reluat tipărirea cărţilor sârbeşti înainte cu două sute cincizeci de ani” .
În istoria tiparului sârbesc, perioada râmniceană (1726-1761) reprezintă a doua perioadă, o renaştere în plan tipografic şi prima perioadă a tipăriturilor sârbeşti în epoca modernă, iar prima carte tipărită la Râmnic pentru sârbi (Întâia învăţătură pentru tineri, 1726), cu text bilingv, în slavona de redacţie rusă, „marchează introducerea acestei variante ce limbă de cultură în Serbia”, care „ocupă  un rol însemnat în istoria bucoavnelor româneşti” . Faptul că această carte a apărut în trei ediţii (1726, 1727, 1734) denotă ideea de „foamete sufletească” (Matei Basarab) a cititorilor săi sârbi, reprezentând totodată „prima etapă a tiparului râmnicean pus în slujba poporului vecin, punct de răscruce în istoria cărţilor sârbeşti tipărite în secolul al XVIII-lea . A patra ediţie apare în 1749, tipărită numai în româneşte, în timpul episcopului Grigore Socoteanu (1749-1773), „un bun român, scriind numai în româneşte şi bucuros să dea credincioşilor săi cărţi pe care să le înţeleagă” , cu un rol important în evoluţia învăţământului românesc. În predoslovie, episcopul Grigore Socoteanu menţionează destinaţia cărţii: „pentru cea dintâi îndreptare a coconilor”, punând şi problema metodologiei predării ei, „iar clericii carii învaţă pre coconi datori aceste tâlcuiale singuri pe de rost a le învăţa ca să poată mai bine învăţa pre coconi şi, învăţându-i, să-i întrebe răspunsurile” , fapt remarcat şi de Onisifor Ghibu: „Nota nouă pe care o aduce această bucoavnă e slujba bisericească pe care o dă ca material de lectură, şi ecteniile şi pricesnele greceşti alături de cele româneşti” . Această „notă nouă” determină reluarea unor capitole în Bucoavna tipărită la Sibiu, în tipografia lui P. Borth (1795), utilizată aproape un secol în învăţământ şi biserică. O revistă săsească din Sibiu, în 1797, menţionează că aceasta este „bucoavna românească tradiţională care de aci încolo îşi recunoaşte, pe încetul, terenul pierdut, ajungând să se generalizeze aproape în toate provinciile româneşti” .
De la tiparniţa râmniceană însă, mitropolitul avea trebuinţă nu numai de carte şcolară didactică, dar mai ales de carte religioasă ortodoxă. Râmnicul a constituit, pentru o bună bucată de vreme, un centru cultural de rezonanţă naţională şi chiar internaţională, un centru panromânesc şi panortodox. Copierea la Râmnic a unor manuscrise din varii domenii de activitate  avea să anunţe, ca un buzdugan cultural, apariţia unei tipografii, astfel încât o carte de la „Râmnic” devenise o emblemă, „o noţiune etalon”, asemenea unei mărci pentru „un produs de notorietate şi de un prestigiu consacrat” . Ctitorul acestui aşezământ tipografic este marele ierarh, canonizat în 1992, Antim Ivireanul, ales episcop al Noului Severin, 1705, până în 1708, când este ales mitropolit al Ţării Româneşti. În mai puţin de trei ani păstoriţi la Râmnic, Antim imprimă 14 lucrări, în total tiparniţa râmniceană editând, în cei 120 de ani de existenţă, peste 137 de lucrări, adică o treime din titlurile apărute în aceeaşi perioadă în întreaga ţară . „Antim, ca editor şi tipograf, era antrenat în acţiunea de luptă antipapală pe plan de combatere principială, pe care o desfăşurau erudiţii teologi ai răsăritului ortodox, slujind, în acelaşi timp, ca editor al odraslelor brâncoveneşti, sârguincioşi şi studioşi elevi ai dascălului Maiota, mentorul lor” . După aproape două decenii, tipografia din Râmnic renaşte sub păstorirea episcopului Damaschin, o dată cu tipărirea unui Ceaslov (1724), ceea ce a determinat „ să curgă timpul înlăuntrul căruia noul Râmnic editorial se va înscrie ca prodigios factor cultural bisericesc ce a făcut epocă în istoria cărţii româneşti. Acest Râmnic va fi acum îndrumat după criterii proprii ce răspund unei orientări bine chibzuite şi căreia au rămas credincioşi toţi ierarhii râmniceni, unul după altul, ca executori ai unui testament nescris, al marelui iniţiator, episcopul Damaschin” .
Factorul „cultural bisericesc”, dar şi naţional al Râmnicului era de o stringentă actualitate în condiţiile în care, un ţinut înstrăinat, Banatul, a intrat sub zodia teroarei prozelitiste şi a deznaţionalizării, prin lipsa de toleranţă şi a acţiunii, mai mult politice decât confesionale, a primatului catolic Kollonitz şi a iezuitului Barany.
După înfrângerea turcilor la Zenta în faţa imperialilor austrieci conduşi de condotierul italian, ajuns general, Eugen Savoya, oficializată prin pacea din vara anului 1718, semnată în târgul sârbesc Pojarevăţ (Pasarovitz), urmau măsuri politice, administrative, financiare, economice şi religioase, determinate de noua configuraţie geografică, impuse de Imperiul habsburgic. În plan confesional, exemplul Transilvaniei (când, prin şiretlic, o parte dintre ortodocşi au trecut la unirea cu Roma) urma să fie aplicat şi celorlalte provincii anexate. Dacă în privinţa Olteniei, cu tot sentimentul austrofil al unei părţi a boierimii locale (care comparau Viena cu Istambulul), prozelitismul, uniaţia s-au soldat cu un eşec cvasi-total, Banatul prezenta o situaţie aparte, dată fiind multinaţionalitatea şi multiculturalitatea locuitorilor.
Prin pecetea papală din 17 mai 1721, în fruntea diocezei greco-catolice din Ardeal a fost numit episcopul român Giurgiu, devenit, ca greco-unit Pataki, care a propus Curţii vieneze întemeierea, în Oltenia, la Craiova, a unei episcopii unite, „pentru ca şi locuitorii acestei ţărişoare să îmbrăţişeze sfânta unire” . „Românul” Pataki a început şi acţiunea de cenzură şi prigoană împotriva cărţilor ortodoxe, poruncind Sinodului, în 1725, să adune din Întreg Ardealul şi să distrugă „o cărţulie care a ieşit acum de curând în Ţara Românească, la Râmnic şi se cheamă Învăţătura bisericească a celor şapte taine,  fiindcă prinde multe învăţături care sunt în aleanul legii creştineşti şi ale sfintelor soboare” . Când, în 1726, Mitropolitul de la Belgrad, Moise Petrovici , ocupă scaunul mitropolitan de la Carlovăţ (unificând cele două scaune, de la Belgrad şi Carlovăţ), episcopia Râmnicului intră sub jurisdicţia ecleziastică a noii şi unicei mitropolii (apoi patriarhii sârbe) pentru toţi credincioşii ortodocşi din imperiul habsburgic, indiferent de naţionalitate. Între uniaţia propusă de Pataki şi această jurisdicţie era de preferat ultima, pentru menţinerea unităţii Bisericii ortodoxe.
Întru păstrarea dreptei credinţe, între cele două eparhii ortodoxe, Râmnic şi Carlovăţ (Belgrad, ulterior) se stabilesc relaţii benefice, iniţiatorul unor astfel de relaţii fiind Moise Petrovici, mitropolitul tutelar şi al Râmnicului.
Intuind că enoriaşii ortodocşi au nevoie de cărţi bisericeşti şi bucoavne, Moise Petrovici (al cărui secretar era românul Vladul Malescu) iniţiază un învăţământ primar sub auspiciile bisericii; întrucât ajutorul, în cărţi, al lui Petru cel Mare devenise insuficient pentru programul său (ţarul rus începuse reforma de introducere a alfabetului chirilic în tipărirea unor manuale şcolare, laice), mitropolitul belgrădean apelează la serviciile episcopului de Râmnic, Damaschin, şi ale tiparniţei sale, nou înfiinţate, şi „modernizate” cu sprijinul meşterilor tipografi din Sibiu .
Prima carte-bucoavnă ieşită de sub tiparniţa râmniceană, rod al acestei colaborări între cei doi ierarhi – Damaschin şi Moise – (şi a două în limba română, după ce a tipărit la Belgrad, în 1699) este Întâia învăţătură pentru tineri (1726), cu text bilingv (slavon şi românesc), după modelul unui abecedar din 1723, primit de la Moscova. Cartea conţine 153 de file cu stihuri închinate lui Moise („pravoslavnic arhiepiscop şi mitropolit al Belgradului şi al altor părţi în Episcopia Râmnicului”), cu precizarea numelui diortosirului (egumenul Mânăstirii Govora, Ştefan, cel care urma, în scaunul episcopal, lui Damaschin, tipografului Ilie din Cernavodă), şi cu obişnuita predoslovie, din care cităm: „Ne-am gândit a vă da această trapeză sufletească, hrană sufletească pregătită din cuvântul lui Dumnezeu, această cărticică ce cuprinde în sine literele pentru învăţătura copiilor şi tâlcuiala Simbolului credinţei şi a celor zece Porunci şi a celor nouă Fericiri pe care am binevoit a o tipări în dialectul slavonesc şi românesc pentru înţelegerea mai uşoară a acestor două limbi” .
Textul românesc nu cuprinde regionalisme sau expresii specifice graiului bănăţean, dovadă că traducerea s-a făcut la Râmnic.
Tirajul cărţii (800 de exemplare!) s-a dovedit prea mic pentru necesităţile de şcolaritate din teritoriul aflat sub jurisdicţia Mitropoliei Belgrad – Carlovăţ, astfel încât apare, în anul următor, o nouă ediţie, într-un tiraj sporit, cu păstrarea titlului, dar numai cu textul slavonesc.
După trecerea la cele veşnice a lui Damaschin şi a lui Moise, la Râmnic este hirotonisit Inochentie (1727-1735), la Carlovăţ vine în scaunul mitropolitan Vichentie (Vicenţiu) Ioanovici, înflăcărat ortodox, bun cunoscător al limbii române (păstorind şi la Arad, între 1725 şi 1731). Relaţiile dintre cele două centre şi dintre cei doi ierarhi se perfectează, devin cordiale. Episcopul Inochentie aduce, în Molitvenic (1730), cuvinte de laudă şi stihuri omagiale mitropolitului tutelar, participând chiar la alegerea sa (1731) şi la lucrările Congresului Naţional Sârbesc de la Timişoara. Rezultat al acestei colaborări este tipărirea celei de-a treia ediţii, la Râmnic, în 1734, a aceleiaşi lucrări, „tot în versiunea slavonă”.
Episcopul râmnicean Inochentie concepuse şi un plan editorial  mai cuprinzător nu numai pentru ortodocşii eparhiei belgrădene, dar şi pentru românii din acele ţinuturi, în ciuda faptului că împărăţia vieneză nu era prea tolerantă cu extinderea ortodoxiei şi a cărţilor „eretice”. La 23 noiembrie 1746, de pildă, Maria Tereza dăduse dispoziţii severe de a nu „se îngădui aducerea de cărţi schismatice din Muntenia şi Moldova” .
În urma războiului austro-ruso-turc din 1735-1739, prin Pacea de la Belgrad (18 septembrie 1739), Imperiul habsburgic restituie Oltenia Ţării Româneşti, astfel încât şi relaţiile editorial-bisericeşti dintre Râmnic şi Carlovăţ se răcesc, se întrerup chiar pentru un timp, fiind reluate sub episcopul Grigore Socoteanu (1749-1764), în 1755, şi sub mitropolitul Pavel Nenadovici, trecut şi el pentru o perioadă de la eparhia Aradului, deci cunoscător al fenomenului românesc, deşi nu mai exista nicio obligaţie jurisdicţională.
Cu aceleaşi preocupări ca şi înaintaşii săi, Pavel Nenadivici comandă şi i se tipăreşte la Râmnic o Gramatică slavonă, „întru slava sfintei de o fiinţă dătătoare de viaţă şi nedespărţită troiţe”, tipărită, în 1755, „cu stăruinţa şi pe cheltuiala” lui Pavel Nenadovici, „arhiepiscop de Carlovăţ şi mitropolit al întregului popor slavo-sârb şi valah din împărăţia măiestăţilor lor cezaro-crăieşti şi consilier intim”. Scopul tipăririi este bine precizat: „spre folosul şi întrebuinţarea tinerilor sârbi, doritori de studii temeinice în ale dialectului slavon” . Cartea este, de fapt, o reeditare a Gramaticii  lui Meletie Smotriţki (Snagov, 1697), sub îndrumarea lui Antim Ivireanul. Ediţia de Râmnic s-a bucurat de apreciere peste hotare, fiind solicitată până la începutul secolului al XIX-lea. În 1817, decanul Facultăţii de Teologie din Lwow intenţiona o retipărire a ei .
Mitropolitul sârb voia să lărgească aria de tipărire a cărţilor, de la cele strict didactice, la cele cu conţinut dogmatic, religios, şi în acest sens, îl însărcinează pe episcopul Sinesie Jivanovici al Aradului, Ienopolei, Orăzii Mari şi Hălmaciului să alcătuiască un plan editorial care să cuprindă o colecţie de rugăciuni consacrată marilor sfinţi ai Ortodoxiei sârbe, aflaţi în sinaxarul naţional şi veneraţi de poporul sârb. Întrucât Carlovăţul încă nu avea tipografie proprie, iar relaţiile dintre cei doi arhierei nu mai erau ierarhice, ci doar prieteneşti, Râmnicul este din nou solicitat. Şi astfel, în 1761, apare Pravila de rugăciuni a Sfinţilor sârbeşti,  cu „blagoslovenia preasfinţitului şi preamăritului domn Pavel, arhiepiscop pravoslovnic de Carlovăţ şi mitropolitul întregului popor slavo-sârb şi valah care se află în împărăţia maiestăţilor lor cezaro-crăieşti”, antologie realizată „cu munca şi osteneala sârguitoare după putinţă în totul îndreptată şi nu mai puţin cu stăruinţa  şi ci cheltuiala preasfinţitului domn Sinesie, episcopul pravoslovnic al Aradului, al Ienopolei, al Orăzii Mari şi al Hălmaciului şi consilier de curte”. Cartea este tipărită „în cinstea sfinţilor pomeniţi spre folosul şi pentru slujba sfintelor mânăstiri şi biserici sârbeşti ca amintire şi ca pildă pentru neamul sârbesc pravoslavnic” . Sfinţii sârbi incluşi în această pravilă, tipărită sub episcopatul lui Grigore, sunt: 1. Simion, fostul rege Ştefan; 2. Sfântul Ştefan Stirianovici; 3. Sfântul Ştefan despotul; 4. Sfântul Arsenie; 5. Sfântul Milutin, rege; 6. Sfântul Ştefan regele; 7. Sfântul Uroş, ţar; 8. Sfântul Ioan, despot; 9. Sfântul Sava, primul arhiepiscop; 10. Sfântul Maxim, arhiepiscopul; 11. Simion Nirotovici, rege; 12. Sfântul cneaz Lazăr; 13. Maica Anghelina . Cartea este trimisă de episcopul Grigore Socoteanu ca dar episcopului ortodox din Transilvania, Dionisie Novacovici, în 1767. Sârbii recunosc că, prin tipărirea şi difuzarea acestei cărţi, serviciul religios sârbesc se diferenţiază de cel grecesc şi rusesc.
Pravila are şi un aspect bibliofil şi este prima carte bisericească tipărită la noi cu planşe gravate în aramă, metodă introdusă de Sinesie Jivanovici, care a iniţiat o şcoală de gravori în aramă, cu meşteri autohtoni sau vienezi, între care Thomas Messmer (1717-1777) şi Iacob Smutzer (1733-1811). Ulterior, aceşti meşteri, crescuţi într-un mediu catolic, au influenţat pictura religioasă sârbă, prin introducerea stilului baroc, îndepărtând-o de stilul iconografic bizantin. Abia la mijlocul secolului al XVIII-lea, se revine, în Serbia, la practica tradiţională bizantină. Sesizând această „abatere”, Sinesie îl însărcinează cu executarea celor 13 planşe cu sfinţi pe Hristofor Jefarovici, „cel mai rodnic şi mai îndoctrinat în tezele iconografiei ortodoxe” . Planşa a X-a redă figura lui Maxim, arhiepiscopul de Srem, cel care, se pare, a mijlocit aducerea în Ţara Românească a ieromonahului tipograf Macaria, însoţită de o rugăciune care interesează istoriografia românească: „Ai fost gonit, fericite Maxim, din pământul Patriei Tale, dar preaslăvitul voievod Radu [cel Mare, n.n.] cu dragoste te-a primit, pe tine, Părinte, bucurându-se cu duhul şi înfrumuseţându-se cu cinste că Dumnezeu i-a dat Părinte povăţuitor şi mântuitor sufletesc. O, Tu, prea fericite părinte Maxim, roagă-te pentru sufletele noastre” .
Alte cărţi râmnicene, tipărite nu la comanda Mitropoliei din Carlovăţ, ci din proprie iniţiativă locală, au ajuns în Serbia: Cazania (1798) s-a aflat la Dobriţa; Mineele – la Ofcea, Penticostarul (1743) şi Evanghelia (1746) la Petrovaselo şi Satul Nou; Evanghelia (1784) la Glogoni,  Liturghierul (1747) la Greberaţ, Triodul (1761) şi Mineele (1776-1780) la Marghita Mare, Evanghelia (1746) la Nicolinţul Mare, Mineele la Percoşova, Triodul (1743) la Semlaşul Mare, Evanghelia (1746), Triodul (1782) şi Mineele la Râtişor, Penticostarul (1743) la Sân Ianiaş şi Sân Mihai, Evanghelia (1784) la Vlaicovăţ, Antologhionul (1705), Cazania (1792) şi Mineele la Voivodinţ, iar un Liturghier (1768) ajuns, după numai doi ani de la tipărire, la Cubin, fiind cumpărat cu şapte taleri .
Cărţile tipărite la Râmnic, din proprie iniţiativă sau la comanda ierarhilor sârbi, au îndeplinit un rol cultural şi bisericesc întru apărarea ortodoxiei, rolul unei punţi între două popoare vecine, care n-au cunoscut, în decursul istoriei, niciun conflict armat. Râmnicul a fost, ca şi alte centre tipografice româneşti, un real focar de iradiere a spiritualităţii româneşti în toate provinciile şi comunităţile româneşti, un centru panortodox şi panromânesc deopotrivă, rol recunoscut de un istoric sârb, Lazăr Curèici: „Mai târziu au avut sârbii şi alte cărţi mai însemnate şi mai valoroase din alte tipografii, însă de nicăieri n-au primit numai opere capitale într-o selecţie atât de desăvârşită ca cele din tipografia de la Râmnic[…] Cu toate că au ieşit bine, trebuie să mulţumim celor care, în acele vremuri, atât de neprielnice, au ştiut şi au vrut să facă cel mai bun lucru posibil”
Tudor Nedelcea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *