Cum s-a născut ziarul „Vorba noastră” la românii din Timoc – Serbia de N-E (1945)

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Cum s-a născut ziarul „Vorba noastră” la românii din Timoc – Serbia de N-E (1945)

Pentru cititorul obisnuit, subiectul aceste pare a fi fără însemnătate;  însă pentru românii din dreapta Dunării, unde nu a existat democraţie nici o zi, nu există şi nici nu va exista, pentru că democraţia nu poate prinde rădăcini într-o lume imorală şi necultivată, care priveşte la străini şi minorităţi cu ură. Prin urmare pentru nişte români învăţaţi cu subjugarea şi jupuiala economică timp de 112
ani de când au căzut de sub jugul turcesc sub jugul nemilos creştinesc al sârbilor, este un eveniment epocal, aproape nevisat, într-o lume necivilizată să se întâmple.
În această conjunctură m-am aflat eu cu prieteni şi oameni cu frică de Dumnezeu, atunci când s-a pus temelia primului ziar în limba română, într-o ţară neprielnică şi sufocată de agresiuni şi neînţelegeri ca Serbia.
Cei care îndrazneau în Serbia să se gândească la lucruri atât de sfinte şi omeneşti, de fapt fuseseră scăpaţi
de la moarte cu doi ani mai înainte, atunci când i-am scos pe patru români timoceni dintr-un lagăr de prizonieri, ceşi aveau locaţiunea în cetatea bastion din Timişoara de azi.
Aşa se întâmplă că prin luna octombrie 1944, după ce armata sovietică a trecut Dunărea pe la Hinova, Vârbiţa Mare în Timoc Serbia, românii din acest teritoriu au început să se organizeze şi s-au gândit şi la vitorul culturii şi limbii româneşti, interzisă de către statul de drept până şi în zilele de azi. Un fost partizan comunist din armata titoistă, ajuns comisar politic pentru armata de eliberare iugoslavă din Serbia de Răsărit, avocatul Atanasie Radulovici, născut în  Kobişniţa, lângă Negotin,îmi trimite printr-un curier o scrisoare să vin neapărat la Negotin, să trec Dunărea fără paşaport, că are el grijă deoarece deţine o putere nelimitată în provincie şi să profităm ca împreună să înfiinţăm primul ziar românesc la românii timoceni, de la facerea lumii.
Iniţiativa mi s-a părut a fi de o inspiraţie venită de la Dumnezeu. Însă era greu să mă decid să trec în astefel de condiţii Dunărea pentru că era riscul enorm de mare să nu mă mai întorc. M-am consultat cu prietenii din Turnu Severin, de la Bucureşti, cu regretatul Iuliu Maniu şi cu dr.  Nicolae Lupu, Petre Baraşoveanu şi alţii, dacă este bine sau nu să trec Dunărea pentru scopul arătat. Ei bine nu am găsit la nimeni o înţelegere, încât să mă încurajeze să merg la această întâlnire de o însemnătate atât de mare
pentru românii timoceni. De aceea am decis să risc, pentru că judecam astfel: „dacă merg şi reuşim să scoatem un ziar românesc, este o birunţă, chiar dacă eu nu m-aş mai întoarce”. Prin urmare, m-am decis lăsându-mă în voia soartei şi l-am rugat pe amicul meu Tasa Radulovici, să-mi-l trimită însoţitor pe marinarul din satul Prahova, Toză Sârbu, care să tracă la Gruia cu arma, să mă protejeze cât timp voi sta
la Negotin. Am plecat într-o zi convenită cu amicul meu, marinarul a trecut la Gruia în port şi eu am ajuns la Rădoivăţ în familia judecătorului Oprea, pe care îl cunoşteam, şi care m-a transportat la Negotin, cam vreo 7 kilometri cu şareta proprie.
Discuţiile noastre s-au purtat în Casa Armatei din Negotin, unde Tasa Radulovici m-a aşteptat, având cureta instituţiei plină de rezervişti chemaţi să fie trimişi la
război pentru eliberarea Belgradului de sub ocupaţie germană şi bulgară. Când am pus piciorul pe prima treaptă a scării de la comandament şi am aruncat ochii peste mulţime, cei mai mulţi mă cunoşteau şi au început să strige „Sandu, Sandu…vrem şcoli, vrem biserici…”. În faţă
erau câţiva învăţători, l-am recunoscut pe dascălul Nicolici de la Corbova, de la Mocrani şi alte sate. M-am întors cu faţa spre mulţime, i-m salutat şi i-am mulţumit, 3 spunându-le că „drepturile lor nu stau în mâna mea, sau în puterea mea, ci stau în mâna lor şi în puterea lor”. După aceea, am discutat amănuntele înfiinţării ziarului „Vorba noastră”, cum să obţinem hârtie de tipar de la Bucureşti şi ce stratagemă va trebui folosită pentru ca să se aleagă şi armata comunista a lui Tito cu un folos de pe urma acestei ecuaţii.
Eu mă pregătisem de la Bucurşti să merg în Bosnia la statul major al mareşalului Tio şi să îi cer un mic interviu. În acest scop am obţinut o legitimaţie semnată de directorul Voinea, iar numele meu pe document era următorul, „Sandu Zlocuteanul, corespondent la Belgrad al Agenţiei de presă, Rador”. Aprobarea pentru obţinerea unui interviu din partea mareşalului Tito mi-a fost respinsă de către comandantul militar al regiunii timocului, un anume Angelkovici. Acesta mă socotea un fel de infractor pentru statul comunist iugoslav şi avea gânduri întunecate cu mine; dacă nu era Tasa, să-l convingă că nu sunt periculos, că nu am comis nici un rău, nu se ştie ce se putea întâmpla.
Era ziua de 7 noiembrie 1944, am coborât după ce am pus la cale o călătorie a mea până în satul natal Zlocutea – Alexandrovaţ şi modalităţile obţinerii de la guvernul României a hârtiei şi a unor furnituri alimentare pentru armată. Erau în curtea casei armatei şi aşteptau să fie îmbarcaţi în vagoane şi trimişi pe front în Bosnia. Mai mulţi tineri erau chiar din satul meu şi atunci l-am rugat pe Tasa, spunând-i mai mult în şopată, cam aşa: „Lasă-i pe amărâţii aştia şi chiamă-i altădată, fă-le acest bine dacă vrei să te vadă Dumnezeu, că numai El va fi cu tine”, şi aşa a şi făcut, toţi au plecat acasă, iar eu cu cei din Zlocutea aproape am umplut un vagon. Era o bucurie pe feţele unor fraţi neorociţi care scăpaseră de sub administraţia bulgărească. A mers cu mine şi ocrotitorul meu, Toză Sârbu, iar a doua zi la înapoiere, când urma să mă însoţească până în port la Rădoivăţ, împreună cu un fost ziarist sârb, Marinko Paunovici, căsătorit cu o româncă din Korbova, pe care l-am sprijinit cu alimente vreo trei ani, dintr-o dată m-au părăsit dispărând în mulţime, rămânând numai cu sora mea, cu văru-meu 4 Velko şi cu cumnatul acestuia Bogomir a lui Lăpădat. Ei vroiau să meargă până la Turnu Severin, să facă nişte cumpărături pe care aici nu le puteau găsi.
După ce am trecut calea ferată şi am apucat pe şoseaua ce şerpuia spre Rădoivăţ, la numai vre-un
kilometru am văzut multă lume pe un tăpşan adunată şi aproape înceremenită în faţa unor partizani naţionalişti sârbi, ce fuseseră împuşcaţi chiar în noaptea aceea. Am presimţit că acolo nu este ceva curat şi am ezitat să merg, însă nici sorumea şi nici ceilalţi nu se mişcau din loc şi priveau crucindu-se ca la o minune ce numai în Serbia se poate petrece. Era un timp ceţos, nu vedeai la 50 de metri şi ziua era scurtă, mă gândeam că până seara nu o să putem trece Dunărea, de aceea am sărit şanţul şi m-am dus să văd ce mai pot face confraţii noştrii sârbi în vremuri învrăjbite ca acelea. Când am ajuns şi am văzut mai multe cadavre împuşcate în cap, cu mâinile legate la spate cu o sârmă, izbutiseră sărmanii să se ridice cu pieptul deasupra pământului ca şi când ar fi încercat un zbor în lumea nebinecuvântată. Creierii risiiţi în stânga şi în dreapta puteau să îl îmbolnăvească pe un om normal şi sănătos. Asemenea masacru, nu văzusem dar nici nu citisem că e posibil să se petreacă în lumea fără de suflet. Am ajuns la Rădoivăţ spre seară şi nu găseam barcă care să ne treacă Dunărea. Deasemeni nu aveam paşaport nici unul dintre noi cei patru carecălătoream în România.Mai târziu mi-am dat seama că intenţionat partizanii care mişunau prin sat şi trăgeau focuri de armă când într-o curte, când în alta, te făcea să crezi că eşti ajuns la
marginea iadului şi de aici nu ai nici o salvare. Încercările de a-i îmbuna pe partizani când cu bani, când cu alte momeli, nu dădeau nici un rezulta. Până la urmă am izbutit să aflu că sunt în căutare de a cumpăra un bou pentru a-l tăia şi trimite carne armatei. Eu i-am promis şefului acestora că le cumpăr un bou dincolo la Gruia, pe care-l pot tăia şi până seara au carnea. După ce s-a convins că poate avea încredere în promisiunile mele, a zis că el merge cu oamenii lui să ia carnea, iar eu să plătesc. Cum am ajuns în port, domnul vameş şef Petrică Braşoveanu s-a dus cu partizanii în sat, au plătit carnea şi s-au întors în Serbia cu barca plină. La Severin am aluns noapte cu o căruţă şi am fost legitimaţi de către armata soviatică de câteva ori. Merită să vă spun că toate locuinţele pe care leam avut în Severin au fost bombardate şi făcute scrum de aviaţia americană, începând din luna aprilie până prin luna august. De aceea nu ştiam pe unde să mă mai ascund. La urma urmei m-am mutat în satul Şimian, într-o casă de margine.
A doua zi am aflat din presă, din ziarul Scânteia şi România Liberă că şi viitorul ministru de externe, Grigore Preoteasa, care a murit într-un fel de accident de avion la coborârea pe aeroportul Moscova, a făcut şi el o călătorie la Negotin pentru a cere îngăduinţa să ia un interviu mareşalului Tito. Însă nu i s-a permis. Reţin din ziare că omul politic amintit s-a mirat că oamenii din sate vorbeau româneşte, precum şi căruţaşul şi nu înţeegea miracolul, de unde vor fi învăţat.
Cam a treia zi a sosit la mine Voilav Baldjici, în uniformă de miltar german şi în bandulieră cu un pistol mauszer, de fabricaţie germană. A dormit pe jos, nu a vrut să doarmă cu mine în pat şi purta cu el un geamantan plin cu dinari, să plătească hârtia plus două vagoane de untură, un vagon de zahăr şi un vagon de orez. Călătoria la Bucureşti nu ar fi fost posibilă atunci pentru că toate trenurile erau militarizate, circulau numai trenurile sovietice, dar am găsit o soluţie ca prin jandarmeria municipală, care avea un autobuz, să putem călători la Craiova, unde am dormit o noapte la un hotel destul de modest, iar a doua zi ne-am urcat clandestin pe un tren de marfă, care a oprit la Bucureşti, astfel că amscăpat cu bine. Aci am apelat la Ministerul Economiei, să fim primiţi de către ministrul Tudor Ionescu.
Pe atunci era timp de război şi era greu să ajungi la un ministru, însă când a auzit că este vorba de o delegaţie de la românii din Timoc, imediat ne-a primit şi nu a mai fost nevoie să apelăm la Iuliu Maniu sau alţii, care oricum ne-ar fi sărit în ajutor. Ministrul Tudor Ionescu a fost bucuros că are prilejul să-i ajute pe românii timoceni din Serbia de Răsărit. El a aprobat un vagon de hârtie de ziar  şi patru vagoane de alimente pentru armata comunistă a lui Tito. Când am vrut să plătim contravaloarea hârtiei şi  alimentelor, ministrul a spus: „facem această gratuitate pentru fraţii noştrii din Serbia, încât ei să aibe jumătate de vagon de hârtie, iar jumătate să fie folosită pentru ziarul „Borba” de la Belgrad, care nu avea hârtie şi apărea când şi când, iar restul se dă armatei iugoslave, ca să se ştie că noi românii ştim să recunoaştem atunci când guvernanţii sârbi îşi apleacă urechea la nevoile şi grijile sărmanilor fraţi români din Serbia. Cam aşa s-au întâmplat lucrurile până când în cele din urmă, cam prin luna martie 1945, a apărut primul număr din ziarul „Vorba noastră”, pe care l-am păstrat, iar la cel de-al doilea număr am trimis o scrisoare anonimă exprimându-mi anumite păreri în legătură cu unitatea fraţilor români din Serbia de Răsărit, că acum este momentul să alcătuiască o delegaţie şi să mergă la mareşalul Tito, pentru ca printr-un memoriu argumentat să ceară şcoli în limba lor maternă, aşa cum au românii din Banatul de Vest, lucru pe care l-au şi făcut. A fost o perioadă înfloritoare din 1960 înainte, nu numai pentru cetăţenii iugoslavi dar şi pentru românii din Serbia. Ziarul „Vorba Noastră” apărea săptămânal, îl primeam la ambasada României din Belgrad şi ne întâlneam cu cei vreo 5 deputaţi ai românilor din Timoc. Ziarul a apărut la Zajecar, în grai muntenesc sau bănăţean şi atunci nu se făcea deosebire nici de către administraţia iugoslavă între denumirea de român şi vlah. Românii între ei îşi ziceau că sunt rumâni iar sârbii le ziceau când vlah când rumân.
Tot atunci au avut şi un post de radio la Zajecar, tot în limba română şi nu a pierit nici un sârb, nici un politician, nici un poliţist, n-a pierit nici Serbia, nici Iugoslavia, ci dimpotrivă au început să înflorescă spre invidia ţărilor din răsărit, căzute sub cizma nemiloasă a comunismului sovietic. Românii din Timoc au rămas în Serbia, tot aşa cum au fost, fără să fi păgubit cu ceva statul în care trăiesc. Datorită biroului informativ de a Bucureşti, în 1948 ziarul „Vorba Noastră” a fost suspendat, deci desfiinţat, iar  piesele postului de radio Zăiceri al românilor din Timoc a fost transferat albanezilor de la Kosovo, pe care Tito şi comuniştii lui îi lăudau pentru faptele de arme împotriva fascismului, iar pe Albania o socoteau o mare putere în Balcani, de aceea în 1946 trimiseseră vreo două divizii în Albania, ca să instruiască armata populară şi să se alcătuiască o federaţie între Albania şi Republica Federativă Iugoslavia. Iată că există o posibilitate de federalizare a provinciei Kosovo cu „prietenii lor sârbi”. Bine ar fi să se înţeleagă aşa cum s-au înţeles sub administraţia Tito, însă Tito era un croat, nu era sârb. Din 1948 până 1992, timp de 44 de ani ziarul nu a mai apărut, dar a văzut lumina zilei odată cu renaştera
Mişcării democrate a românovlahilor din Serbia, în frunte cu Dimitrie Crăciunovici şi Cedomir  Pasatovici. Ziarul a apărut când la Zăiceri, când la Novisad, unde era redactor sef, Idvoreanu şi i s-a curmat apariţia în 1999, odată cu moartea redactorului.
Lipsa de fonduri, neînţelegerile cu departamentul din Bucureşti, care nu a mai avut buget pentru românii
timoceni din 1999 până azi, deşi se speră că se va înfiinţa o direcţiune sau secretariat de stat alcătuit din oameni de cultură în cadrul ministerului educaţiei şi cercetării, aşa cum au avut românii de peste hotare organizarea până în 1946. Sârbii, albanezii şi toţi vecinii văzându-ne nepăsători şi în adâncă adormire i-au supus pe fraţii noştrii la cea mai neagră persecuţie şi negaţie a drepturilor. După această întâmplare cu atâtea riscuri şi peripeţii, mă întreb dacă astăzi ar mai face cineva ceea ce s-a făcut pentru cultura românească şi înflorirea acesteia şi dacă sar găsi azi vre-un ministru sau secretar de stat care să aibă curajul să primească în audienţă imediat şi în acelaşi moment să aprobe atâtea gratuităţi pentru românii din Timoc Serbia.
Astăzi dacă vrei să ajungi la un ministru, „te-a văzut Dumnezeu”, iar dacă vrei să publici un ziar, o revistă electronică sau alta şi în calitate de organizaţie neguvernamentală, să fi silit să ceri un sprijin financiar înaintând un proiect, poţi să fii sigur că în veci vecilor  poiectul nu va fi declarat corespunzător, iar banii poţi să-i vezi pe lumea cealaltă.
De ce s-o fi schimbat în rău lumea aceasta, în numai 50 de ani? Ce ne facem, pe ale cui mâini cădem?

Cristea SANDU TIMOC 16.11.2007

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *