Vechile cetăţi de pe Dunăre

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

  • Cetatea Bač, după care şi-a primit denumirea regiunei Bačka

Cetatea Petrovaradin – Gibraltarul de pe Dunăre, vizavi de Novi Sad

Cetatea Kalemegdan, de pe Dunăre şi Sava, la Belgrad

Cetatea Smederevo

Cetatea Ram de lângă Veliko Gradište

Cetatea Golubac

Cetatea Fetislam de lângă Cladova

 

Iată şapte cetăţi de pe malul Dunării şi ale afluenţilor ei, de la intrarea fluviului în Voivodina şi până la ieşirea lui din Serbia de Est, aproape de Prahovo, pe o lungime de 588 de km. Le-am vizitat pe toate în mai multe rânduri. Despre câteva dintre ele am şi scris, dar numai în treacăt, amintindu-le în cadrul unor lucrări sau articole pe alte teme. Trei dintre acestea (Fetislam, Golubac şi Ram), am avut ocazia să le vizitez chiar şi în urmă cu aproape o lună, cu prilejul vizitei de documentare în Clisura Dunării, despre care voi scrie acum. Dar, mai întâi „câteva cuvinte” despre râul pe malul căruia sunt aşezate. Despre frumoasa şi enigmatica Dunăre despre care s-au scris biblioteci întregi. Este unicul râu, respectiv fluviu european ce curge de la vest la est. Izvorăşte, aşa după cum ştim, în Munţii Pădurea Neagră, sub formă de două râuri: Brigach şi Breg care se unesc în oraşul Donauschingen, chiar în curtea castelului Fürstenbery, formând aci Donau-l, respectiv Dunărea care, după exact 2860 de km se varsă, prin mai multe braţe (Borca şi Ostrov, Calia şi Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe) în Marea Neagră. Încă din antichitate ea a avut mai multe nume. Ca de exemplu: Istros, Hister, Danistru, şi mai târziu, pe vremea romanilor Danubius, aceasta însemnând Zeul fluviilor. Napoleon Bonaparte numea Dunărea „regele râurilor europene”, iar istoricul român Nicolae Iorga „râul darurilor”.

Dunărea traversează şi în acelaşi timp uneşte zece ţări şi patru capitale ale acestora,  străbătând variate forme de relief, care imprimă cursului ei când un aspect de fluviu năvalnic de munte „când un aspect de fluviu de şes, înfruntând mai multe culmi muntoase ale sistemului alpino-carpatic, dăltuind peisaje de o rară frumuseţe, împodobite de om cu numeroase castele şi cetăţi medievale sau cu aşezări pierdute în vegetaţie”. Paremi-se că, totuşi, cea mai frumoasă zonă, pe cursul ei este, însă, de la Donji Milanovac, respectiv de la Baziaş, pe partea cealaltă, şi până la Porţile de Fier, care este totodată şi cel mai lung defileu – întinzându-se pe o suprafaţă de 120 km fiind unic în Europa prin grandoarea configuraţiei sale. Aici se prezintă o succesiune de bazinete depresionare ce laternează cu clisuri, în Cazanele Mari şi Cazanele Mici, lăţimea fluviului încorsetându-se pe alocuri  până la 150 m. În urma construirii, aci, a nodului hidroenergetic cu cele două cetăţi ale luminii, monumente de anvergură fără precedent  pe albia fluviului, de la izvoarele sale şi până la vărsare, prin dimensiunile noului lac de acumulare. Defileul Dunării şi îndeosebi zona Cazanelor au scăpat de grozăvia învolburării apelor prin strâmtorile marcate de versanţi abrupţi. Zona de altă dată a Cazanelor, în care prin coridoare şi fiorduri, apa părea că fierbe clocotită, acum „acest décor” pare liniştit şi mai puţin înfricoşător. Liniştea lacului urcă până la V.Gradişte şi mai departe, chiar şi se simte până la Belgrad.

Cele două Cazane, privite de pe magistrala de pe malul drept al Dunării, ni se par mai puţin interesante. Am trecut pe aci de câteva zeci de ori. Dar este suficient o singură dată să faci acest drum pe apă, într-un vaporaş pe care îl scutură şi cel mai mic val, să nu-ţi mai doreşti niciodată o astfel de plăcere. Nimic mai mult, decât de la Babacai, la intrarea în Cazanele Mari, unde marinarii de altădată staţionau şi făceau rugăciuni, căci urma coborârea în fioroasele Cazane, şi mai în jos, pe lângă ruinele cetăţii medievale Tri Kule (sec. XIV), din care astăzi se mai văd două turnuri răsărind din apă şi stâncile calcaroase ale Grebenului, până la adevărata intrare în cazane, unde Dunărea străbate coastele abrupte Cicarului mare şi ale Ştirbătului (cota maximă de 768 m) şi alba fluviului având lăţimea maximă de 150 de metri şi adâncimea de 80 de metri. Grandoarea Cazanelor se vede aici numai navigând pe Dunăre. De o parte şi cealaltă, pe un mal şi celălalt, şoseaua este săpată în stâncă pe mai multe porţiuni. Pe malul drept al fluviului au făcut aceasta romanii lui Traian, acum aproape două mii de ani. Şi au lăsat aci, o inscripţie (Tabula Traiana) amintind de drumul legiunilor romane din anii 101-104, spre Dacia lui Decebal. Vizavi, pe malul românesc al Dunării, veghează peste veacuri chipul lui Decebal, dăltuit în stâncă.

Impresionează aici totuşi în mod aparte Cazanele Mari, care este cel mai îngust defileu (Dunărea se îngustează la 150 m având adâncimea de 60 m). Pe vremuri, cu mult înainte de construirea Hidrocentralei Porţile de Fier I, cursul fluviului era aici numai cataracte şi vâltori, astfel că guvernul ungar, începuse prin anii 1830, îndepărtarea stâncilor din Clisura de sus. lucrări care s-au încheiat în 1898. Este vorba de o lucrare grandioasă care a necesitat cheltuieli enorme din partea statului, maghiar de atunci. Dar, prin deschiderea Clisurii s-a oferit o dezvoltare foarte rapidă a navigaţiei până la Marea Neagră, ceea ce a favorizat şi dezvoltarea comerţului în statele riverane. Se spune că în ziua inaugurării Canalului, de către împăratul Frantz Joseph al Austriei (27 sept. 1890), au fost prezenţi la această solemnitate şi regii Aleksandru I al Serbiei şi  Carol I al României.

La Cladova, în cetatea Fetislam

Ultima dată am vizitat cetatea Fetislam în ziua de 19 octombrie împreună cu Todor Ursu, directorul Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, şi cu poetul şi omul de cultură din Cladova (Kladušnica), Mihajlo Vasiljević, un bun cunoscător al trecutului istoric al întreagului ţinut. S-a întâmplat aceasta după ce vizitasem ruinele podului împăratului roman Traian peste Dunăre şi oraşul Cladova, iar mai apoi şi câteva sate  (Mala Vrbica, Velika Vrbica, Rtanj, Kostol şi Kladušnica) cu vlahii, respectiv românii.

Kladovo, respectiv  Cladova cum este numit acest oraş de vlahii sau rumânii (cum îşi zic ei) din părţile locului, este un oraş cu vreo 12.000 de locuitori (sârbi, vlahi sau români şi muntenegreni) din care foarte mulţi lucrează în străinătate. Un oraş cu un trecut istoric milenar şi extrem de bogat, aşezat pe malul drept al Dunării, la poalele muntelui Miroč, pe şoseaua care duce spre Nord-Estul Serbiei, de la Donji Milanovac, la Negotin, atestat documentar, pentru prima dată, în anul 1592, apoi în 1598, când a fost atacat şi jefuit de ostaşii lui Mihai Viteazul şi mai apoi, într-un document austriac, în care se aminteşte localitatea Cladova, fiind jefuită de cete de haiduci de peste Dunăre, din Valahia. Oraşul, s-a ridicat, de altfel pe temeliile fostului castru roman Zanes. Şi de o parte şi de cealalta a Dunării se văd şi azi fundaţiile fostelor cetăţi romane, în care, în iarna anului 105, a poposit însuşi împăratul Traian. De pe atunci se mai păstreaz aici vestigiile castrumului Diana, cu dimensiunile sale enorme de 140×134 m. Această fortărteaţă a fost construită de Traian pentru necesităţile armatei sale şi a lucrătorilor care au construit podul peste Dunăre. Este interesant de amintit că acest castru a fost unul dintre cele mai puternice construcţii romane din această parte a Europei  şi că zidurile  care l-au înconjurat aveau, pe alocuri grosimea de trei metri. După retragerea romanilor, el a fost incendiat şi distrus de triburile barbare care au încercat să treacă Dunărea.

La Cladova, pe temeliile vechiului Zanes roman, sultanul Suleiman Magnificul, a construit în anul 1524, o fortăreaţă puternică, pe care o numeşte Fathi Islam (Fetislam), pentru a se apăra de forţele militare ungare.

Costa ROŞU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *