Victoria MILESCU: ACTUALITATEA UNUI MIT

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Victoria MILESCU – ACTUALITATEA UNUI MIT

Mitul lui Orfeu, poetul trac, născut din muza Calliope şi zeul Apollon, ce-şi acompania cu vocea şi lira versurile îmblânzind oamenii şi fiarele, a traversat veacurile. Nefericita sa poveste de dragoste precum şi tragicul lui sfârşit au inspiratARMENESCU-DVCO-cop-wb numeroase creaţii artistice în teatru, film, muzică, literatură etc. Longevitatea şi popularitatea acestui mit se datorează faptului că atât prin viaţa sa dar şi prin polivalenţă, Orfeu este văzut ca arhetip al artistului complet şi etern. Nu puţini sunt cei care şi l-au luat ca model, ca geniu protector. Între cei care îl evocă şi invocă se află şi poeta Elena Armenescu în recenta sa carte, De mână cu Orfeu, apărută la editura Mirabilis, în condiţii grafice deosebite, cu desene semnate de Andrei Câmpan, extrem de potrivite cu substanţa şi tonul poemelor, în pandant. Versurile ample, nesofisticate nu ţin de niciun curent modernist, miza fiind adresarea directă, fără sinuozităţi ideatice, iar opţiunea pentru prozodia clasică este salutară susţinând adecvat retorica plastică, având un mesaj de impact imediat. Cartea poate fi percepută şi ca o ars poetica, în demersul ei curajos şi provocator de a-l apela pe Orfeu, zeul poeţilor şi muzicienilor, pe care autoarea îi numeşte „anatomişti ai sufletului“, poate şi în virtutea profesiei sale de medic, a cărei amprentă se va resimţi pe alocuri, în identificarea şi diagnosticarea negativităţii unui prezent derizoriu.

Poeta ne propune o incursiune în lumea contemporană, deopotrivă seducătoare şi respingătoare, văzută uneori în conexiune cu trecutul ei istoric şi cultural deopotrivă măreţ şi degradant, dar nu lipsit de tentaţiile speculaţiei gnoseologice. Discursul abundent narativ dar şi cu emoţionante inserţii lirice adună gânduri, stări, sentimente, transcrise „la cald“ şi chiar datate pentru autenticitate, ivite în timpul unor călătorii, excursii, pelerinaje, în fapt experienţe solicitând receptivitate dar şi spirit de analiză, sinteză şi reflecţie. Parcursul oferă hrană pentru ochi, minte şi spirit. Există descrieri de natură splendidă, consemnări revoltate vizavi de anomaliile prezentului imediat, înălţare şi revelaţie produse în spaţiul religios. Călătoria înseamnă şi iniţiere, de aceea este convocat Orfeu, protagonistul neobişnuitei călătorii de dincolo de spaţiul muritorilor. El coboară în Tartar implorându-l pe zeul Hades să i-o redea pe Euridice, soţia sa care murise. Hades se înduplecă, dar o privire înapoi a lui Orfeu spulberă umbra iubitei sale care îl urma, sugerând între altele evanescenţa vieţii dar şi a morţii. Eroul rămâne să-şi plângă nefericirea şi, refuzând alte femei, provoacă mânia menadelor care îl sfâşie, capul său urmând să plutească pe mare cântând în continuare, îmblânzind valurile, aşa cum se întâmplase în timpul expediţiei argonauţilor care îl luaseră cu ei pe Orfeu, spre a îmblânzi apele şi stâncile din drumul lor. Tragica poveste preluată şi de Elena Armenescu, versificată onest şi sensibil, induce credinţa, între altele, că cel ce cutează cu ardoare spre piscul greu, nevăzut şi enigmatic al poeziei, poate fi luat nesperat şi miraculos sub ocrotirea lui Orfeu: „Fără ducerea mea voită, acolo-n înălţimea clară/ Unde puteri fantaste păzesc şi întinderea măsoară/ N-aş fi ajuns miraculos, unde mă ţin de mână, eu/ Copil nostalgic după cer, cu zeul poeziei, cu Orfeu.“

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *