Jurnal de lectură

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

                                                             Frate Zaheu de Ioana Bogdan

Apariţia volumului de poeme „Frate Zaheu” de Ioana Bogdan ne dă de ştire că mereu animata/ frisonata breaslă a scriitorilor mehedinţeni are toate motivele să primească în rândurile ei, cu braţele deschise, o nouă poetă de certă valoare şi vocaţie autentică. De altfel, Ioana Bogdan nu este un nume necunoscut cititorilor statornici de poezie, noul său volum de versuioanari vede lumina tiparului după alte patru plachete de aceeaşi factură, care nu au trecut neobservate de către critica literară şi revistele de cultură şi literatură, care le-au întâmpinat cu justificate, pertinente aprecieri critice şi a căror remarcabilă ţinută estetică a făcut să obţină nu mai puţin de patru importante premii literare.

Poeta este absolventă a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, deci un talent nativ, metodic, riguros iniţiat în tainele artei „cuvântului potrivit” şi temeinic, cu perseverenţă cultivat şi nutrit de bune, aprofundate lecturi, fapt sensibil, convingător evidenţiat şi de către eleganţa şi rafinamentul stilistic al noului ciclu de poeme, din volumul „Frate Zaheu”.

Înainte de toate, semnalăm rara unitate tematică şi stilistică a volumului recenzat. Tematic, poeta îşi plasează demersul de creaţie în zonele fertile ale universului domestic, ale eternei dihotomii iubire-moarte, Eros-Thanatos, ale sacrului poziţionat contrapunctic faţă de profan şi, adesea, într-o indestructibilă, armonioasă fuziune cu acesta şi ale poeziei despre poezie, ale „artelor poetice”, ale concepţiilor şi convingerilor sale estetice.

Stilistic, Ioana Bogdan optează pentru un discurs liric epicizat hotărâtor, semnificativ, într-un registru colocvial, confesiv şi cel mai adesea, evocator şi face apel cu predilecţie la tehnica notaţiei pregnante, de o exultantă concreteţe, a cumulării mozaicate de elemente elocvente, revelatoare din zonele abordate, totul caligrafiat cu fineţe şi reală inteligenţă artistică sub semnul unui constant registru parabolic şi simbolic, cu plurale coduri de interpretare. Mai direct, mai simplu spus, cele mai reprezentative poeme ale Ioanei Bogdan au valoarea estetică a unor răscolitoare, intens frisonate şi puternic angajante afectiv parabole existenţiale, cum este, de exemplu, „Poemul acesta sârbesc”, o superbă, memorabilă alegorie a iubirii totale, de factură mitică, androgină şi a morţii.

La cotele superioare ale evoluţiei sale lirice din volumul „Frate Zaheu” este scris, cu uşor perceptibil rafinament aluziv, cu multiple deschideri către turnuri parabolice şi sfere de sugestie poetică, iradiate de cuvinte-cheie şi sintagme, ridicate la rang de simboluri polivalente, şi poemul „Al bătrân”, de asemenea, tot o parabolă existenţială, de o profundă, pătrunzătoare vibraţie elegiacă, despre vârsta senectuţii şi vulnerabilităţile ei, al cărei dramatism de substanţă, subiacent, este convertit, în paradigmă mioritică, în accentele lirice sensibil surdinizate ale unei viziuni senine, sapienţiale, de superioară înţelegere şi împăcare cu curgerea inexorabilă a timpului.

În volumul „Frate Zaheu”, poeta Ioana Bogdan ne convinge că are, în continuare, darul de a trăi cu inocenţă şi fervoare adolescentină uimirile şi bucuriile simple ale miracolelor cotidiene, ale căror elemente figurative, de o frustă, expresivă concreteţe sunt percepute cu acută sensibilitate şi interpretate cu reală, vie inteligenţă speculativă şi asociativă, în coduri metaforice şi simbolice, investindu-le cu plurale, nebănuite semnificaţii în planul sugestiei poetice.

„Rudele, prietenii, nelipsiţi din niciun poem”, scrie, undeva, încă tânăra poetă, dovedind că are intuiţia critică şi convingerea estetică a faptului că universul domestic, familial şi familiar, se constituie în una dintre cele mai fertile zone tematice ale demersului său artistic. În poemul „Cu timpul trăim duminicile”, de pildă, care poate fi citit şi ca o parabolă a singurătăţii creatoare, la bărbat, care „are un marsupiu în spatele minţii/ şi acolo el naşte idei”, poeta reconstituie, cu înfiorare, abandonată total, voluptos, fluxului învăluitor al memoriei afective, curtea bunicilor săi, căreia îi conferă dimensiuni mitice, fabuloase, de univers aparte, tradiţional, în care, „Cu timpul”, cum precizează autoarea, se creează un veritabil ritual cotidian, domestic, armonios, de biblică înţelegere şi „îngăduinţă” din hesiodienele „munci şi zile”, din gesturile aproape sacralizate, hieratizate, ale protagoniştilor. Poemul în discuţie poate fi citit şi ca unul de atmosferă, pentru că notaţia, cu sublinieri şi accente de subtilitate şi rafinament aluziv, apelează, în principal, la virtuţile expresive ale sugestiei poetice, reconstituind şi restituind cititorului ceva din farmecul/ poezia aparte, a universului patriarhal evocat.

De aceeaşi factură sunt şi poemele „Trebuia s-o iert pentru că lucrurile sunt la fel”, o suită de scene de familie, cărora li se pune în evidenţă, cu ironie fină, notele rutiniere, de tabiet şi casnice automatisme fără orizont, sau poemul „Părintele luminilor”, o altă ipostază lirică inspirată a răvăşitoarei „singurătăţi în doi”, cu inserţii de substanţă şi sens, de elemente ale sacrului, de biblică rezonanţă: „La ora asta se vine?/ La ora asta, judecătorule./ Şi chiar voiam să mă iau de el:/ nu vreau o biserică de zid, nu vezi cum se prăbuşeşte/ biserica din suflet!?// Bărbatul ăsta nu e bun, nici eu nu sunt bună!/ bine că nu i-am zis./ Pentru că am văzut ramura verde cum se mişca/ la fereastra Altarului./ Şi eu ce făceam, mă judecam./ Când ramura, chiar acolo, în fereastra Altarului,/ bătea/ să-i deschidem”.

Accentuata propensiune a Ioanei Bogdan pentru poezia discretă, de profunzime, a universului domestic, familial, care mizează semnificativ şi determinant pe capacitatea revelatoare şi forţa de sugestie a amănuntelor de o părelnică banalitate, încorporate veritabilului ritual cotidian, oficiat în intimitatea unei biblice comuniuni afective, de către eul poetic şi fiinţele apropiate, dragi inimii sale, îi marchează structural autoarei şi cele câteva poeme de inspiraţie erotică, incluse în parcimoniosul sumar al volumului „Frate Zaheu”. În virtutea acestei subliniate apetenţe de substanţă, tematice, poeta are o sensibilă nostalgie a retrăirii cu uitare de sine a anticului mit al androginului, a multiplicării infinite a binomului originar, arhetipal, bărbat-femeie, fapt ce nu se poate împlini, în viziunea sa, decât prin sfânta taină a cununiei religioase. Scrise în această paradigmă biblică, poemele în discuţie, discursul lor liric recuperează şi reinterpretează nuclee/ secvenţe ale unui cunoscut epos biblic, încărcat de simboluri polivalente, de o expresivitate aparte, inmodică şi reactualizează cu rafinament stitistic imaginarul Sfintelor Scripturi, într-un registru de expresie ritualizat continuu, cu o prozodie şi muzicalitate inconfundabile, de psalmi din „Cântarea cântărilor”. Poemele îţi dau acuta, persistenta impresie că autoarea lor, total dăruită idealului său erotic obsesiv, de refacere a androginului şi de reîntruchipare, prin căsătorie, a cuplului originar, biblic, Adam şi Eva, ambiţionează să trăiască şi să scrie o sui-generis religie a iubirii, sub semnul tradiţional, ancestral, al supunerii şi credinţei statornice, cu durată de destin, pentru bărbatul ei, căruia îi conferă, divinizându-l, rangul suprem de zeu tutelar al universului domestic, inundat de mareea stihinică a unei paradisime, neostoite iubiri. Variantă feminină a preafericitului îndrăgostit şi rege Solomon, poeta şopteşte în scris, ca la urechea iubitului, cu disimulată, abia stăpânită voluptate, cu o senzualitate eruptivă, tiranic reprimată, veritabile imnuri şi psalmi de dragoste, într-un limbaj poetic cu sonuri grave, liturgice, ritualice, care încastrează/ asimilează organic, armonios, iconuri, pericope creştine, reprezentări biblice vestite, un bogat, fastuos imaginar de sorginte sacră, totul investit cu multiple implicaţii simbolice şi parabolice şi cu persuasive, puternic iradiante sugestii ale eternităţii şi sfinţeniei iubirii, ale purităţii şi candorii primare, care anulează, pur şi simplu, antinomia trăiri transcendente – trăiri profane, telurice şi facilitează o tainică, seducătoare fuziune şi intrare în intimă rezonanţă a sacrului cu profanul. Surprinde, de asemenea, la modul plăcut, cu certe câştiguri în planul expresivităţii, deplina compatibilitate a matricei stilistice imnice, psalmice, cu notele ei definitorii cunoscute, cu tehnici ale poeziei postmoderniste, cum ar fi intertextualitatea, ironia, autoreferenţialitatea, secvenţialitatea, ludicul etc. Dintre aceste tehnici postmoderniste, cel mai adesea, se apelează la intertextualitate, în cazul de faţă, la inserţia în structura poemelor unor citate biblice, încărcate de tâlcuri şi înnobilate de accente expresive de o unică strălucire, care centrează ideatic şi focalizează emoţional întregul discurs liric.

Cu această grilă estetică şi într-un asemenea registru de expresie sunt scrise poemele „Acatist”, „Frate al meu”, „Toate câte se spun”, „Apocalipsă”, „Ce frumuseţe, ziua” sau „Dacă”.

Poemul „Acatist” se apropie cel mai mult de structura compoziţională şi de melosul diafan, învăluitor, al prozodiei liturgice, ritualice a psalmilor, cu discursul său liric de o subliniată factură intertextualistă, ce încorporează semnificativ şi sugestiv/ expresiv numeroase trimiteri directe la Sfintele Scripturi (Domnul şi apostolul Pavel, femeia cananeeancă şi bărbatul ei) şi chiar un citat memorabil, răscolitor, precum „Ce-mi este mie bogăţia, şi slava, şi desfătarea/ fără tine?”, întregul poem luând turnura unei genuine, vibrante rostiri imnice, pământean, adânc omenesc sacralizate, ce laudă adevărul, statornicia şi credinţa în dragoste: „Tu m-ai învăţat că dragostea/ se bucură de adevăr. Mi-ai zis,/ ca Domnul lui Pavel: mă iubeşti tu pe mine?/ Ţi-am spus nu,/ dar voi păstori/ oile tale.// Pavele,/ dacă aş fi avut atunci mintea de-acum,/ ţi-aş fi cerut ca femeia cananeeancă,/ puţină pâine, să rămân lângă tine.// Aşa de mult/ te-am minţit.// Şi câinii/ mănâncă din frimiturile de la masa/ stăpânilor./ Şi ei nu mint”…

Poeta Ioana Bogdan face „lecturi infidele” (N. Manolescu) din Biblie, reciteşte din unghiuri de percepţie estetică hotărâtor personalizate, reinterpretează şi rescrie cu amendamente ideatice de o semnificativă originalitate parabole celebre, precum cea în care apare Zaheu cel scund, care, pentru a-L vedea pe Domnul, cu prilejul unei mulţimi de credincioşi, s-a suit într-un pom, motiv biblic pe care autoarea îl pune în valoare cu aplomb şi certe reuşite în planul sugestiei lirice, în poemul „Frate al meu”, ce trădează, o dată în plus, o obsesivă, mistuitoare tentativă de căutare, descoperire şi refacere a androginului mitic, miracol pământean posibil, ni se sugerează cu fineţe şi subtilitate, doar în regimul emoţional intens, al unei mari, curate, unice iubiri, fie şi sub imaginea naturistă, animistă, a unui pom (întregul) format din două părţi (bărbat şi femeie): „Eu nu mă suisem/ într-un smochin să-L văd, căci mă închipuiam/ înaltă, de aceea,/ ce crezi, Zaheu, că mi-a mai zis/ Domnul/ fii tulpina lui, el/ coroana ta,/ ca amândoi să mă vedeţi/ pe Mine”…

Motivul biblic al fugii din Egipt şi al traversării deşertului, călăuziţi de Moise, îi inspiră autoarei scrierea poemului „Ce frumuseţe, ziua”, în registru alegoric şi parabolic şi în matricea stilistică şi cu muzicalitatea inconfundabilă a psalmilor, piesă remarcabilă a volumului, ce poate fi citită şi ca o subtilă, convingătoare pledoarie pentru solidaritate şi iubire între oameni, precum şi în favoarea rolului complex, determinant al unui veritabil lider spiritual: „Dacă ai răni, mergi/ mai departe, ai grijă/ să-i tragi pe ceilalţi după tine.// Când se lasă întunericul,/ strânge-ne de mână, dimineaţa nu uita/ să ne numeri.// Dacă visezi sau iubeşti,/ dă-ne să bem apă din râul/ Iordanului.// Nu rupe legăturile (s.n.) Ne-am născut/ unii din alţii odată cu ziua şi alte câteva/ zile îi succed/ până se duc în pământ,/ şi pământ se face”. După cum lesne se poate observa, discursul poetic prezintă suficient de multe accente simbolice şi aluzive, care-l metamorfozează într-o notabilă alegorie a luptei cu viaţa şi infinitele ei provocări, sub semnul uşor elegiac al inexorabilei treceri.

Muzicalitatea pătrunzătoare, de rostire psaltică, liturgică, are şi lapidarul poem „Dacă”, de asemenea, cu evidente trimiteri la textele biblice şi sugestii ale iubirii, înţelegerii/ îngăduinţei şi iertării creştine şi adânc omeneşti: „De aceea bătrânul m-a mângâiat, mi-a spus/ îmi inspiri milă, întoarce-te/ la părinţii tăi.// Nici el nu ştia./ Părinţii mei se întorseseră la părinţii lor/ şi nu-i mai găseam.// De aceea bătrânul m-a întrebat ce să fac cu tine./ Dacă/ frumuseţe străină ai văzut şi cu dânsa/ ţi-ai rănit inima”.

Poemul „Toate câte se spun” ne convinge că Ioana Bogdan poate practica şi poezia de notaţie cu real succes, izbutind, în acest caz, citat, un fals pastel expresiv, în care ampla stampă naturistă, creată prin tuşe imagistice ferme, consistente, de o sugestivă concreteţe, are funcţionalitatea unei veritabile cutii de rezonanţă, pentru freamătul uşor nostalgic, al unor trăiri de intimă, profundă rezonanţă: „Mi-e aşa un dor, că a venit primăvara în crucile/ Bisericii Maioreasa, bisericii din Schela,/ Delea Veche, Sfântul Gheorghe,/ Grecescu, ale bisericilor toate/ câte le-am bătut.// A venit, şi de muguri s-au acoperit,/ icoanele/ n-au mai plâns, florile au înflorit, atât mi-e/ de dor.// Lucrurile au rămas în urmă …/ Dar ce am făcut împreună e mir/ şi primăvară, căci fără de veste/ Judecătorul va veni”.

Trăirile erotice sugerate de imaginarul marcat de note accentuate ale unei primare, vulcanice senzorialităţi, sunt atât de intense şi totale în neostoita lor mistuire, încât celor doi poli antinomici ai celebrei dihotomii Eros- Thanatos li se anulează, pur şi simplu, raportul disjunctiv, până la insolitul, şocantul prag emoţional, de la care „marea trecere”, în nefiinţă, devine o ipostază supremă a unei definitive, ideale iubiri. O asemenea viziune puternic personalizată, asupra iubirii a fost deja relevată de noi, cu prilejul analizării poemului „Poemul acesta sârbesc” şi este configurată cu un plus de pregnanţă imagistică în poemul cu titlul sugestiv şi exact „Apocalipsa”, în care apariţia unei alte femei în viaţa iubitului şi bărbatului ei, „cu cununii”, „după lege şi datini”, ar declanşa devastator toate stihiile naturii, ar provoca un adevărat diluviu apocaliptic, de cosmice dimensiuni: „În orice colţ m-aş uita există/ o femeie care ţi se potriveşte mai bine/ ca mine.// Despre această femeie nu ştiu mai mult, dar ea există./ Şi-ţi spun:/ înainte ca eu să fiu oase şi ulcele, ea va veni şi iureş va/ face./ Vor fi ploi, inundaţii, incendii, copiii se vor ridica/ împotriva/ părinţilor, morţii vor/ învia, rochiile cu flori se vor/ demoda” …

Interesantă nevoia irepresibilă a Ioanei Bogdan de a se confesa în multe dintre poemele volumului „Frate Zaheu”, cu francheţe şi un aer băieţesc, de bravadă juvenilă, pe un ton apodictic şi apelând la o sintaxă poetică lapidară, esenţializată, aproape aforistică, în legătură cu modul ei de a fi, definit, în principal, de două constante de ordin comportamentist: o deplină libertate a spiritului („Călătorie”, p. 30) şi implicare afectivă pătimaşă, fără rezerve şi limite, în tot ceea ce face: „Să trăiesc fiecare secundă cum aş citi un poem,/ să nu judec,/ să nu ucid./ Să iubesc,/ să merg până la capăt./ Lucrurile bune au în timp răsuflarea lor, devin comori” („Iată fiul tău”, p. 25)

Într-o posibilă antologie de „arte poetice”, Ioana Bogdan ar putea fi inclusă, în mod indiscutabil, cu justeţe, cu ars poetica sa „Crez”, axată pe generoasa idee poetică a creaţiei ca zidire sfântă, de casă şi biserică: „Poemul/ a fost singura casă.// Cuvintele cu care au lovit alţii le-a pus piatră/ de temelie.// Candelele fără mir le-a făcut icoane/ de împodobit.// Pe urmă a aşteptat./ Cuvintele să prindă sămânţa,/ candelele, mir,/ tot poemul/ să crească.// Şi numai după ce a aşteptat,/ după ce casa ei s-a întrupat,/ a pătimit şi s-a înălţat,/ ar fi putut, în sfârşit, să se odihnească.// Dar nu./ A lăsat scrisă/ biserica aceasta”.

Volumul „Frate Zaheu” de Ioana Bogdan are valoarea şi capacitatea de a readuce în prim-planul actualităţii noastre literare o poetă interesantă, de real talent, susceptibilă de evoluţii viitoare semnificative.

 

 

 

 

@    Victor RUSU

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *