Tudor Vladimirescu si boierii

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

TUDOR VLADIMIRESCU ŞI BOIERII ROŞIUŢENI

Student: Claudiu Carlaonţ
Coordonator: prof. univ. dr. Dinică Ciobotea

Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluţiei din 1821, prin faptele sale, s-a impus ca o mare personalitate în Istoria românilor. Încă din timpul vieţii el a devenit simbol al luptei pentru „renaştere” naţională, dinspre evenimentele din 1821 revendicându-şi continuitate generaţia paşoptistă. Generaţiile care s-au implicat în procesele de modernizare a societăţii româneşti, de îndeplinire a unităţii naţionale sau de câştigare a independenţei de stat, l-au urmat ca pe un simbol al credinţei în victorie.
Totuşi, personalitatea sau portretul lui Tudor Vladimirescu, atât după izvoare, cât şi din scrierile istoriografice, cuprind mai multe elemente care au generat opinii contradictorii. Contemporanii, destul de numeroşi, au însemnat în memoriile lor câteva trăsături ale lui Tudor Vladimirescu, subiective, laudative sau răutăcioase, în funcţie de relaţia lor cu revoluţionarul gorjean, de poziţia socială şi de gruparea revoluţionară din care făceau parte. Spre exemplu, boierul Ioan Glogoveanu, care deşi îl crescuse şi-i încredinţase o parte din problemele domeniului său funciar, îl sfătuieşte pe fiul său Nicolae să se îndepărteze de Tudor deoarece era „om primejdios”. Tudor, însă, se va bucura de toată încrederea lui Nicolae Glogoveanu, mai ales după moartea bătrânului Ioan. Chiriac Popescu, unul dintre aghiotanţii lui Tudor şi în acelaşi timp memorialist, îi surprinde şi mai exact caracterul: „Vladimirescu este fireşte om al războiului, îndrăzneţ şi de tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet, nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos”.
Ioniţă Ceganu, un alt contemporan cu Tudor, a reţinut: „El care nu râdea niciodată, când auzea că vin turcii asupra noastră, că se năpusteau pîgânii ca vijelia, când cu gândul nu gândeai, el de bucurie începea să câte şi să joace ca un copil”.
Ştefan Fănuţă, cronicarul care se ascunde sub numele de Zilot Românul, îi recunoaşte lui Tudor o serie de însuşiri: „Cu adevărat avea omul duh firesc şi vorba lui puţină şi totdeauna pe gânduri, şi când îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă scăpa câte o vorbă desperată asupra tiraniei”. M. Cioranu considera că „Tudor era un om sever şi de multe ori şi la multe împrejurări, foarte crud”. Ofiţerul rus, Liprandi: „Tudor era înzestrat cu o bună şi sănătoasă judecată, fiind, totdată, şiret, îndrăzneţ în fapte şi expresiile sale şi pe deasupra încăpăţânat”.
Alte referinţe despre Tudor Vladimirescu, scrise sub influenţa naraţiunii subiective, total adversative, ale memorialiştilor greci au reliefat numai părţile negative ale acestuia. Astfel, istoricul Gervinus îl portretiza pe Tudor ca „barbar, perfid şi ambiţios”, adjective aproape identice cu cele ale istoricului grec Filimon „Tudor avea o minte mărginită şi nestatornică, un moral necultivat, un spirit vaniotos, un suflet sângeros şi lipsit de orice calităţi militare”.
În ceea ce-i priveşte pe istoricii români, reţinem mai întâi pe C. D. Aricescu care a dat startul cursei istoriografice referitoare la Revoluţia din 1821 şi la conducătorul acesteia: „Tudor era de fel observator şi bănuitor, tăcut şi gânditor, temător de Dumnezeu, serios şi gânditor, om drept şi energic, activ şi sever, uneori crud şi chiar răzbunător”.
Marele istoric, Nicolae Iorga, închinând mai multe opere epocii lui Tudor Vladimirescu, remarca faptul că Tudor avea „un suflet mare o inimă pe deplin bună”. Andrei Oţetea, unul dintre cei mai valoroşi biografi ai vieţii revoluţionarului, considera că Tudor avea „o adâncă cunoaştere a oamenilor şi o experienţă bogată în afacerile militare, o voinţă dârză şi o ambiţie puternică, susţinute de o pasiune recoluţionară”.
Academicianul Dan Berindei, cu cea mai completă monografie despre Revoluţia Română din 1821, concluziona în 1991: „Tudor era un om neîndoielnic deosebit, menit a se situa în fruntea unei revoluţii şi a deveni simbolul renaşterii naţiunii sale şi a dreptăţii sociale”.
G. D. Iscru şi Gh. Ploscaru, într-unul dintre cele mai importante studii despre Tudor Vladimirescu, îl considerau pe revoluţionarul gorjean o personalitate luminoasă şi, în acelaşi timp, controversată. Academicianul Florin Constantiniu în cunoscuta sa lucrare de sinteză O istorie sinceră a poporului român, apropiată spiritului nou istoriografic de după 1990, vede în Tudor „un om energic, decis, cu spirit de iniţiativă şi cu lecturi istorice”.
Aşadar, istoricii au dimensionat corect personalitatea lui Tudor Vladimirescu, faptele lui aşezându-le în seama idealului naţional. Însă, în anii de după Revoluţia din 1989, când istoriei i s-au imputat imperfecţiuni conceptuale de limbaj, de evaluare şi de atitudini, s-au exprimat idei potrivit cărora portretul lui Tudor Vladimirescu a fost supus procesului de mitizare. Noua concepţie istoriografică adoptată şi de academicianul Florin Constantiniu, apelează la totalitatea faptelor istorice în dezvăluirea adevărului. Aşa se face că portretul lui Tudor Vladimirescu, totdeauna pozitiv şi demn de urmat, este repus în coordonatele realului astăzi, odată cu editarea unor izvoare inedite.
Primul dintre acestea este Memoriul lui Gheorghe Duncea, introdus în spaţiul ştiinţific în 1970 de către Rada Davidescu. În memoriul pus sub semnul incertitudinii de către istorici, Gheorghe Duncea, căpitan de panduri şi prieten al lui Tudor Vladimirescu, povesteşte câteva episoade puţin reţinute în istoriografie, majoritatea cu referire la viaţa lui Tudor înainte de 1821. Rezerva istoricilor privind informaţiile din acest izvor este explicabilă, întrucât acesta s-a păstrat numai în copii. Originalul, scris în litere chirilice de către Duncea în 1822, nu s-a păstrat. Se pare că a fost copiat în litere latine de un dascăl bătrân, iar în intervalul 1867-1918 a fost scris şi adaptat limbajului unei alte epoci de cel puţin doi oameni. Duncea îi construieşte lui Tudor un portret pozitiv considerându-l „prea bun şi înţelept”. Totodată, „fratele de cruce” al revoluţionarului român afirmă: „slugerul Tudor era un om drept. El a fost un dârz apărător al ţăranilor, şi-un duşman neîmpăcat al ciocoilor care erau uniţi cu grecii”. Totuşi, memoriul confirmă latura severă dar corectă a lui Tudor: „Acela care va călca jurământul şi nu va asculta de ordinele mele şi ale căpitanilor mei îl voi da acestor cazaci care ne însoţesc pe noi să-l jupoaie de viu”. Duncea îl prezintă pe Tudor ca vătaf de plai, ca negustor şi ca războinic sub steagul Rusiei în conflictul din 1806-1812 cu turcii. Important este şi anul care îl propune Duncea ca data naşterii revoluţionarului (1766), întrucât nu confirmă anii propuşi de istoriografie (1770 sau 1780). Din diverse episoade, precum uciderea lui Covrea, se pot extrage alte informaţii cu privire la biografia lui Tudor, care sunt probate de un alt izvor datat la 14 martie 1808.
Acest izvor reprezintă un zapis de vânzare, menţionat de Ion Ciortan cu prilejul culegerii de material documentar pentru întocmirea monografiei satului Roşiuţa, ulterior publicat de C. A. Protopopescu şi Dinică Ciobotea. Conform documentului, moşnenii Menţeni-Roşiuţeni au vândut lui Tudor la acea dată 406 stânjeni pentru 609 taleri. Cureaua de pământ era localizată în cătunul satului Roşiuţa, numit Lupoiţa şi se întindea din spatele bisericii cătunului înspre Est, până în culmea dealului ce-l desparte de satul de care aparţinea. Se pare că după numai 3 zile de la actul de vânzare, moşnenii din Roşiuţa au făcut apel la Divanul Craiovei deoarece: „nu lasă moşia sub stăpânirea slugerului Tudor, că le-au luat-o prin silnicie şi de mare frică s-au iscălit, că de nu…numitu sluger să-i ducă pe câte unul să-i bată până vor muri” cum au făcut cu „Constantin Băsâcă”. O asemănare între cele două izvoare există şi completează biografia marelui revoluţionar: uciderea lui Covrea (în memoriu) şi a lui Constantin Băsâcă în documentul de pe 14 martie 1808. Apoi, aceşti moşneni Roşiuţeni sunt obligaţi să vândă pământul, precum se întâmplase şi în cazul unuia Ilie Chelcea menţionat în memoriul lui Duncea.
Totodată, izvoarul care atestă conflictul cu moşnenii din Roşiuţa-Lupoişa menţionează pe Tudor cumpărător de moşii, activitate necesară pentru a accede la rangurile boiereşti. Problemele iscate între viitorul revoluţionar şi moşnenii vânzători, la care s-a implicat şi Marica Săvoaica, au dezvăluit cîteva trăsături de caracter ale slugerului Tudor cu totul aparte, dar specifice lui: dârz, sever, etc. De asemenea, la acea dată Tudor era unul dintre vătafii de plai, impunându-şi atribuţiile, uneori, prin forţă sau pe cale lagală: judeca, pedepsea, aresta. Informaţiile furnizate de izvorul din 14 martie 1808 ne dezvăluie şi un alt caracter al lui Tudor Vladimirescu faţă de cel adesea prezentat de istoriografie şi confirmă pe cel din Memoriul lui Duncea. Din această cauză noile documente din 1808 confirmă şi validează informaţiile din Memoriul lui Duncea.
Fără să ne propunem tentative de demitizare, considerăm că portretul lui Tudor Vladimirescu se reperează la schimbările şi spiritul timpului său, la obligaţiile şi responsabilităţile slujbei oficiale, dar totdeauna la dimensiunea idealului naţional pentru care a acţionat şi s-a jertfit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *