POEME de FLORIAN COPCEA

ShareShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

 

 

 

poeţii

 

1.

poeţii măsoară iarba răsărită ca un soare picurat

între strunele lyrei la care nimeni nu a cântat vreodată.

aripi albe se ridică din cuvintele lor casante.

chiar şi întunericul, şi întunericul –

cât de obsedant devine cuvântul ăsta cu numele de borges –

isis, istovit, le limpezeşte ochii.

 

poeţii vin în urma unei monede rostogolită

peste pietrele străzilor spălate de mizerie cu sânge.

 

înlăuntru lor sunt ucişi îngerii,

cum neîngeri trec ei pe partea nevăzută a inimii noastre

ca şi cum ar vrea să îmbrăţişeze trupul nesfârşit

al femeii goale de pe o plajă pustie precum templele din antichitate.

 

poeţii nu înţeleg de ce frunzele uscate stârnesc nostalgii

şi le întorc amintirile într-o lacrimă luminândă mirosind a mucegai.

 

poeţii ar urca treptele scării către o tristeţe

dar moartea lor începuse

de cum au scris primul vers şi o asemuise cu luna.

 

2.

fiecare vers aşază eternitatea la uşa templului.

 

aprindeţi câte o lumânare şi, visători, înmiresmaţi uitarea.

 

dacă în versul înflorit pe buze

se zbate o pasăre care şi-a uitat zborul,

şi şi-a pierdut capul când aripile

i le-ai pus sub talpa de lemn a bocancului

ajunge din urmă paşii,

chiar dacă oasele ni-s roase de amintirea

unei săbii risipitoare de abisuri.

 

vai, cuvintele îşi scot măselele de minte

şi risipesc irosesc pământ roditor –

aş vrea să cred: peste tăcere.

 

 

 

se trec poeţii

 

1.

deschideţi ochii: cei care trec sunt poeţii.

 

eu nu mă recunosc! Strig

şi mama mea îmi întoarce spatele,

să te salvez, şopteşte şi vocea ei mă ajunge din urmă

ca o ploaie rece de toamnă.

 

sus, pe deal demult rugurile au fost aprinse:

cine-mi arată un poet îi dăruiesc ochii,

spune călăul aruncându-şi arginţii

în poemul ce-l voi scrie dacă am să …

să mai apuc să ajung la capătul acestei înfrângeri.

 

cuvintele mamei deveniseră păsări

slobozite din colivii de aur şi nu ne umbreau:

treceau poeţii, tot mai aproape zeii lor mureau în foc,

numai umbrele li se strecurau afară

din ochii în care se surpase lumina.

 

2.

şi până la urmă poeţii au fost întorşi din drum.

 

cineva a spus că un pumn de nisip fusese aruncat în ochii călăului,

e semn că poeţii trebuie iertaţi,

a spus regele şi-n vocea lui desprinsă ca o felină

din nămolul urii

se aprinsese o lumânare.

3.

mama venea în spatele tuturor:

 

îşi ascunsese semnul din frunte cu o frunză de brusture.

 

odată cu ea lumina în întuneric,

doar strigătul de lumină cu care îşi împleteau cuiburile bufniţele,

trecea.

 

şi am văzut cum dintr-un sâmbure de caisă

îşi luase zborul un flutur alb   cu ochi de îngeri pe aripi.

 

în noaptea dintre noi s-ar putea aşeza mai multe

cuvinte cu noduri în gâtul de lebădă.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *